Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

- să se constate caracterul abuziv si, pe cale de consecinta, nulitatea urmatoarelor clauze existente în contractul de credit nr._34058/25.07.2008, încheiat cu P. B. România-Sucursala C. Est: art.1 pct.1.2, art.1 pct.1.3 lit.a, b si c, art.3 pct. 3.1, art.4 pct.4.1, pct. 4.3, pct.4.4 alin fin, art.5 pct.5.1, pct.5.2 alin.2, pct.5.4, pct.5.5, art.6 pct.6.2, pct.6.3, pct.6.4 alin. final, pct.6.5, art.7 pct. 7.1 lit. f, j, k, n, o, pct.7.2, pct.7.3, art.8 pct.8.2, art.9 pct.9.5 alin.1 final si alin.2, pct.9.7, pct.9.8, pct.9.10, pct.9.11, pct.9.12, art.11 pct.11.2 alin final, clauze privitoare la: comision de acordare, comision de rambursare anticipată, comision de conversie, comision de retragere, comision de tragere credit, comision de administrare, comision de risc, comision de schimb valutar, comision de restructurare, comision de reeșalonare, comision de schimbare a datei scadenței, comision de procesare, clauze incompatibile cu principiile bunei-credințe și echilibrului contractual ce ar fi trebuit să guverneze contractul la data încheierii lui și care au creat un dezechilibru evident în derularea normală și morală a contractului menționat;

- să se constatate nulitatea absolută a clauzei ce privește modul de calcul al dobânzii percepute (art.1 pct.1.2, raportat la art.5 pct.5.1 si pct.5.4), compusă dintr-o marjă care nu e fixă dar asupra căreia nu există nici o predictibilitate, consumatorul, în calitate de debitor al obligației de plată, neavând nicio posibilitate de a previziona marja, dobânda fiind stabilită în baza a două elemente, ambele variabile: unul, îl reprezintă indicele de referință LIBOR la 3 luni, iar celălalt element este marja băncii, tot variabilă în funcție de criterii numai de bancă știute (,,decizia băncii’’ care poate interveni în orice moment, în mod discreționar și unilateral, fără legătură cu nimic, a se vedea art.5 pct.5.3 alin final, art.5 pct.5.4 alin.1 și 2, fară a fi necesară semnătura clientului pe graficul de rambursare ce atestă modificarea dobânzii sau indiferent dacă clientul primește sau nu, graficul de rambursare);

- să se dispună recalcularea dobânzii in integrum după formula Marja Fixă de 4,9% plus Indice de referința Libor la 3 luni, pentru ca excedentul de dobânda (de la 4,9% până la 6,9% și 11% cât a calculat banca abuziv prin variația marjei pe criterii nedeclarate) sa fie restituit;

- constatându-se caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit mentionate mai sus, să se dispună eliminarea acestora din contract și din actele adiționale, iar ca o consecință firească și legală, să fie obligată pârâta să restituie reclamanților toate sumele încasate în mod necuvenit, cu titlu de comisioane, precum și sumele rezultate din calculul dobânzii stabilite în mod arbitrar de către bancă și orice altă sumă ce se va dovedi a fi încasată abuziv de către bancă, etc), calculate, de la data încheierii contractului și până la data pronunțării, în prezent și pe viitor până la conformare, potrivit sentinței, sume reactualizate la data plății efective, precum și la plata dobânzilor legale și penalităților aferente sumelor încasate nelegal, de asemenea, reactualizate la data plății effective-sumele concrete ce se solicita a fi restituite sunt precizate la filele nr.18-21 dosar Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti;

- să se constatate caracterul abuziv al urmatoarelor clauze din actele adiționale: art.2, art.4 din Actul aditional nr.01/24.02.2012, la art.1 si art.3 din Actul aditional nr.02/09.08.2012 si la art.1, art.2 alin.4 si 3 din Actul aditional nr.03/12.03.2013, cu privire la comisioanele de reeșalonare în cuantum de 150€, 250€ și 400€ si 456,90 CHF și să se dispună restituirea acestora si cu privire la neremedierea în mod satisfăcător pentru bancă a unui caz de neîndeplinire;

- să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF/L. pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la valoarea de 2,13 lei pentru 1 Chf –valoarea de la data de 31.07.2008, data schimbului din franci în lei, dispunând restituirea creditului prin folosirea acestui curs de schimb, respectiv recalcularea ratelor și dobânzilor și rambursarea creditului la valoarea în lei a francului elvețian, de la data încheierii contractului, până la data scadenței, pe toată durata de valabilitate a contractului, la dobânda de 4,9% modificată (în plus sau în minus) la trei luni doar în funcție de indicele de referință libor (iar nu după voința băncii), și să se dispună ca acest indice să fie singurul care este variabil în calculul dobânzii, dobânda variind sub sau peste 4,9% numai și numai în funcție de Libor la 3 luni, urmând ca, pârâtele să restituie sumele plătite în plus de către reclamantă;

-să fie obligate pârâtele la plata unor daune morale în cuantum de 1 leu in favoarea reclamantilor pentru comportamentul abuziv, de monopol și putere dominantă în raport cu reclamantii, pentru prejudiciul moral cauzat prin comercializarea datelor cu caracter personal, pentru ignorarea cererilor repetate formulate către bancă, pentru determinarea semnării actelor adiționale(1 și 2 din 2012,3/2013) la sfârșitul perioadei de reeșalonare, sub amenințarea declarării creditului scadent și fără a-i înmâna graficele de rambursare aferente acestor acte adiționale, pentru afectarea, prin actele adiționale au unui alt contract în lei, fără nicio legătură cu cel supus analizei în prezenta cauză, pentru stratagemele la care a recurs banca, de amăgire, de înșelare și în final, de intimidare a persoanei reclamantilor, pentru ignorarea cererii de a repune contractul pe bazele O.U.G. nr.50/2010, pentru refuzul de a implementa reducerea marjei fixe a băncii cu 2% în absența oricărei declarații din partea reclamantilor (adică, pârâta condiționează scăderea marjei băncii de obligarea acestora de a-i da o declarație pe proprie răspundere prin care să afirme că banca i-a informat întotdeauna corect și la timp, că le-a emis grafice de rambursare, că nu au fost niciodată probleme și că se angajează să nu inițieze vreodată o acțiune împotriva băncii) și la plata unor daune-interese de 250 Iei/zi întârziere, calculate de la pronunțarea hotărârii judecătorești până la data când se conformează efectiv celor dispuse de instanță.

-să se constatate nulitatea absolută a oricăror clauze de genul celor din art.9 pct.9.8 raportat la art.9 pct.9.12 ce creează în sarcina garantului ipotecar orice alte obligații cu excepția celei de garantare cu ipotecă asupra locuinței proprietatea sa, situată în C., ..M31, ., ., cu plata unor daune de 100lei/zi întârziere, calculate de la data pronunțării până la data remedierii în contract;

S-a solicitat si obligarea la plata cheltuielilor dovedite a fi efectuate în legătură cu procesul de față.

Motivând în fapt cererea, reclamantii a arătat că, reclamanta D. F. este titulara contractului de creditare nr._34058/25.07.2008, contract ce are ca obiect un credit de nevoi personale cu ipotecă, în cuantum de 165.000,00 franci elvețieni, contract „înțesat” cu clauze abuzive-cele cuprinse în articolele și alineatele indicate în preambul la actiune-la data semnării neavând loc nici o negociere, contractul fiind în „formă tip".

Referitor la caracterul abuziv al acestor clauze, în art.4 alin.1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori se menționează că: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ".

Clauzele nu au fost negociate direct cu reclamanta/consumator, întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, în care clauzele au fost dinainte stabilite de către împrumutătorul-Banca, singurele elemente de diferențiere între acesta și alte contracte fiind probabil, suma împrumutată și data scadentă.

Pârâta P. B. România S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună declinarea competenței de judecată Judecătoriei Sectorului 1 București; respingerea cererii față de Agenția C. Est ca fiind Introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; respingerea ca lipsit de obiect a capătului de cerere privind comisionul de rambursare anticipată; respingerea ca lipsit de interes a capătului de cerere privind comisionul de conversie.

În susținerea celor solicitate pârâta a arătat că, Judecătoria Râmnicu V. nu este competentă din punct de vedere teritorial, având în vedere alegerea de competență realizată de către părți prin art.8 pct.8.2 din Contractul de Credit potrivit căruia ,,orice litigiu în legătură cu prezentul Contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București".

Prin urmare, părțile, în considerarea prevederilor art.19 C.pr.civ. 1865 în vigoare la data încheierii Contractului, în baza acordului de voință exprimat, au încheiat o convenție atributivă de competență prin care au convenit prorogarea convențională de competență teritorială, derogând astfel de la competența teritorială alternativă reglementată de lege lata prin art.113 pct.8 C.pr.civ.

Astfel, prin convenția atributivă de competență, părțile au stabilit ca în cazul declanșării oricărui litigiu născut în legătură cu Contractul de Credit, instanța competentă teritorial să judece litigiul este instanța din București.

De asemenea, potrivit prevederilor art.107 alin.(1) C.pr.civ., regula generală o constituie competența de la sediul pârâtului și care, în cazul de față, este situat în Sectorul 1 București. Concluzionează pârâta că, atât prorogarea convențională de competență, cât și competența teritorială de drept comun indică o singură instanță competentă teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanța de la sediu social al P. B., în acest sens fiind și practica instanțelor de judecată in cauze similare având ca pârâtă Banca, iar clauza atributivă de competență nu este abuzivă, căci nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile ca aceasta să fie declarată abuzivă, respectiv să fie contrară bunei-credințe și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Prin sentinta civila nr.3249/12.05.2015, s-a admis exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Ramnicu Valcea si s-a declinat competenta in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.

Cauza a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti sub nr._ la data de 09.07.2015.

La termenul de judecata din data de 16.11.2015 instanta a invocat din oficiu exceptia necompetentei materiale si teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti și a retinut cauza in pronuntare.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține urmatoarele:

In primul rand instanta va avea in vedere competenta materiala de solutionare a prezentei cauze, urmand ca mai apoi sa se ocupe de instanta competenta teritorial.

Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Totodată, art. 22 alin. 1 teza I C.proc.civ. impune în sarcina judecătorului obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Competența materială presupune o delimitare între instanțele de grad diferit, iar normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în codul de procedură civilă și în alte acte normative speciale.

Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, în timp ce competența materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanțe judecătorești.

Normele care reglementează competența materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței. În acest sens sunt și dispozițiile art.129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

De asemenea, instanța reține că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, conform art.130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.

Astfel, potrivit art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Textul legal antemenționat consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanță, stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicție pentru judecata în primă instanță. Deci, ori de câte ori legea nu prevede competența altei instanțe, tribunalului îi revine competența de a soluționa pricina în primă instanță.

În speță, reclamantii au sesizat instanța de judecată cu mai multe capete principale de cerere, motiv pentru care se constată incidența art.99 C.proc.civ., potrivit căruia: (1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.”

În acest sens, capetele I, II, IV au ca obiect, în esență, constatarea caracterului abuziv si pe cale de consecinta a nulității absolute a unor clauze contractuale considerate ca fiind abuzive, fiecare clauză având însă specificul ei, respectiv evaluabilă sau neevaluabilă din punct de vedere pecuniar.

Capetele III, V-partial si VI de cerere, astfel cum acestea au fost precizate la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, au ca obiect „pretenții”, în mod evident evaluabile în bani, pentru care, in raport de sumele solicitate de reclamanti, astfel cum au fost precizate, competenta in prima instanta apartine judecatoriei conform art.94 pct.1 lit. h NCPC.

Insa, sub aspectul capetelor I, II, IV de cerere, instanta retine ca, clauzele prevazute la art.3 pct.3.1, art.4-pct. 4.1, 4.3, 4.4, art.5 pct.5.4, art.6 pct.6.5, art.7 pct. 7.1 lit. f, j, k, n, o, pct.7.2, art.8 pct.8.2, art.9 pct.9.5 alin.1 final si alin.2, pct.9.8, pct.9.10, pct.9.11, pct.9.12, din contractul de credit nr._34058/25.07.2008, precum si clauzele prevazute la art.4 din Actul aditional nr.01/24.02.2012, la art.3 din Actul aditional nr.02/09.08.2012 si la art.3 din Actul aditional nr.03/12.03.2013, au în mod evident un caracter neevaluabil în bani.

Astfel, instanta constata ca aceste clauze, prin continutul lor concret si prin modul in care au fost redactate, nu sunt evaluabile în sine, ele neavand nicio componentă pecuniară, neputându-se considera că dobândesc un conținut economic pentru simplul motiv că au fost inserate într-un contract de împrumut, iar împrumutul în sine are, desigur, natură patrimonială.

Astfel, aceste clauze contractuale nu sunt evaluabile prin ele însele, ci tot prin raportare la valoarea totală a contractului, având în vedere că acestea nu cuprind o valoare pecuniară în sine, ci doar permit pârâtelor să acționeze într-un anumit mod, fără însă a putea fi evaluate în bani, cel puțin anterior aplicării lor.

Conform art.99 alin.2 C.p.c., când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale, întemeiate pe un titlu comun, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Reclamantii au sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze diferite din același contract de credit si din actele aditionale.

Conform art.95 Cod procedură civilă, tribunalul este instanță de drept comun pentru soluționarea cererilor în primă instanță, judecătoria având o competență limitată, conform prevederilor art.94 pct.1 lit.a-j. Cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art.94 pct.1 lit. a-j și, prin urmare, nu este de competența judecătoriei, ci a tribunalului.

Obiectele cererilor principale formulate în cauză atrag competența materială a unor instanțe diferite, asa cum s-a retinut mai sus.

Prin urmare, instanța constată că cererea formulată de reclamanti se încadrează în ipoteza prevăzută de art.99 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competența tribunalului, instanță mai mare în grad decât judecătoria.

Concluzionând, se retine ca, unele dintre capetele cererii de chemare în judecată sunt neevaluabil în bani si de competenta Tribunalului iar capetele de cerere sunt întemeiate pe un titlu comun. Prin art.94 C.proc.civ. nu se prevede competența judecătoriei pentru soluționarea tuturor capetelor de cerere, sens în care competența revine tribunalului, conform art.95 pct.1 C.proc.civ., ca instanță de grad mai înalt.

In ceea ce priveste competenta teritoriala, respectiv care anume tribunal este competent teritorial sa solutioneze acesta cauza, instanta retine ca in speta acesta este Tribunalul V., pentru urmatoarele considerente:

In cuprinsul art.8, pct.8.2 din contract s-a prevazut o clauză atributivă de competență în sensul că, orice litigiu ar apărea între părți acesta urmează să fi soluționat de instanțele judecătorești din localitatea Bucuresti, unde este inregistrat sediul social al bancii-mama.

Conform art.126 NCPC: » (1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă. (2) În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă. »

Instanta retine ca, dispozițiile art.126 alin.2 NCPC referitoare la faptul că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor părțile pot conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire (orice convenție contrară fiind considerată ca nescrisă) reprezintă o normă de drept procedural, din moment ce este inscrisa in codul de procedura civila si ea se aplica tuturor proceselor si cererilor introduse dupa . noului cod de procedura civila, indiferent de data incheierii contractului dintre parti.

Prin urmare, in considerarea dispozitiilor art.126 alin.2 NCPC, instanta nu va avea in vedere clauza atributiva de competenta prevazuta la art.8, pct.8.2 din contract.

Mai mult, instanta retine ca, in speta, asa cum de altfel au sustinut si reclamantii, contractul a fost incheiat cu P. B. ROMANIA S.A. prin SUCURSALA C. EST.

De asemenea, se retine faptul ca in speta, reclamantii au inteles sa cheme in judecata in calitate de parata si pe P. B. ROMANIA S.A.-AGENȚIA C. EST.

Conform art.109 NCPC: » Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta. »

Conform art.112 NCPC:” (1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali. (2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. »

In speta, nu se poate aprecia ca reclamantii au chemat in judecata pe P. B. ROMANIA S.A.-AGENȚIA C. EST numai în scopul sesizării instanței competente pentru aceasta, din moment ce asa cum s-a retinut mai sus, contractul a fost incheiat cu P. B. ROMANIA S.A.-AGENȚIA C. EST.

Conform art.113 alin.1 pct.8 NCPC:” Competența teritorială alternativă:”(1) În afară de instanțele prevăzute la art.107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor; »

In alta ordine de idei, si in situatia in care s-ar aprecia ca clauza prevazuta la art.8, pct.8.2 din contractul de credit isi produce efectele, instanța va avea în vedere, in primul rand, imprejurarea ca, asa cum rezulta din continutul cererii de chemare in judecata, reclamantii au inteles sa invoce caracterul abuziv inclusiv in ceea ce priveste aceasta clauza, iar in al doilea rand, va avea in vedere hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C‑137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva F. S., precum și Directiva nr. 93/13/CEE .

Principii desprinse din hotărârea Curții:

În cauza menționată, prin intermediul întrebării adresate Curții, instanța de trimitere urmărește să determine responsabilitățile care îi revin, în temeiul dispozițiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă. Instanța națională întreabă în special dacă, într‑o astfel de situație, are obligația de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt și de drept necesare pentru aprecierea existenței unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul național nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părți.

Răspunzând acestei întrebări, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Pentru a asigura protecția urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.

Astfel, în cadrul atribuțiilor care îi revin în temeiul dispozițiilor directivei, instanța națională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanța menționată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerințele privind protecția consumatorului prevăzute de directiva menționată.

În ceea ce privește prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanța națională, rezultă din dispozițiile coroborate ale articolelor 1 și 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabilește competența jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator și nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Pentru a garanta eficacitatea protecției consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanța națională trebuie, prin urmare, în toate cazurile și indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator.

În ceea ce privește o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într‑un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor și care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Trebuie să se arate că clauza la care se referă întrebarea instanței naționale în acțiunea principală, la fel ca și o clauză care are ca obiect conferirea competenței, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanței în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligația de a se supune competenței exclusive a unei instanțe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în fața acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s‑ar putea dovedi disuasive și l‑ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, așadar, în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă.

În plus, o astfel de clauză de stabilire a competenței jurisdicționale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activității sale profesionale în fața unei singure instanțe, care nu este cea în raza căreia are reședința consumatorul, ceea ce facilitează în același timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menționat în instanță și o face mai puțin oneroasă.

Concluzia curții sub acest aspect a fost în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată și care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Aplicarea principiilor în cauza dedusă judecății:

Analizând contractul de credit strict prin prisma competenței teritoriale, instanța observă că în art.8, pct.8.2 din convenție a fost inserată clauza potrivit căreia orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din Bucuresti-de la sediul social al bancii. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul băncii centrale.

Instanța va analiza în continuare dacă alegerea competenței instanței de la sediul băncii poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Astfel, instanța va avea în vedere faptul că domiciliul reclamantilor se află în C., județul D., la o distanță semnificativa de instanța stabilită ca fiind competentă. De altfel, asa cum s-a retinut si mai sus, contractul de credit supus analizei instanței nici nu s-a încheiat în localitatea în care se află sediul central al băncii, respectiv București ci în localitatea de domiciliu a reclamantilor, printr-o agentie/sucursala a băncii. Prin urmare, la data încheierii contractului, operațiune avantajoasă din punct de vedere economic pentru ambele părți, banca a înțeles să ofere clientului său posibilitatea de a contracta chiar în localitatea sa de domiciliu, în schimb, pentru situația unui litigiu, ce ar presupune costuri pentru ambele părți, a fost aleasă competența unor instanțe din București.

Dată fiind distanța mare dintre localitatea de domiciliu a reclamantilor și instanța competentă teritorial se creează o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s‑ar putea dovedi disuasive și i‑ar putea determina pe acestia să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.

In final, instanta retine ca, in sensul celor retinute mai sus s-a pronuntat si Inalta Curte de Casatie si Justitie in mai multe spete similare, privind solutionarea unor conflicte negative de competenta, dintre care se pot aminiti dosarul nr._/299/2012, dosarul nr._/299/2013 si nr._ .

In ceea ce priveste competenta Tribunalului Valcea in solutionarea prezentei cauze, instanta retine ca, in considerarea tuturor dispozitiilor legale citate mai sus, in mod corect reclamantii au ales si au dorit sa sesizeze cu judecarea cererii lor, instanta de la domiciliul lor, pe care acestia au considerat-o competenta material, din punctul lor de vedere. Numai ca, dat fiind faptul ca, potrivit inscrisurilor aflate la dosarul Judecatoriei Ramnicu Valcea, reclamanta este magistrat la Curtea de Apel C., in aplicarea extensiva a dispozitiilor art.127 alin.1 din NCPC (‘’(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.’’), reclamantii au inteles sa se adreseze Judecatoriei Ramnicu Valcea, ca fiind una dintre instanțele judecătorești aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamanta.

Or, din moment ce, instanta a stabilit mai sus ca, in speta, competenta materiala in prima instanta apartine tribunalului, iar din punct de vedere teritorial competenta apartine instantei de la domiciliul reclamantilor, care in speta ar fi Tribunalul D., care insa nu poate judeca aceasta pricina intrucat, in eventualitatea exercitarii unei cai de atac impotriva sentintei din prima instanta, cauza ar ajunge la Curtea de Apel C., unde reclamanta are calitatea de magistrat, fiind deci aplicabile dispozitiile art.127 alin.1 din NCPC, in speta competenta apartine Tribunalului Valcea, ca fiind instanta competenta material (in raport cu Judecatoria Ramnicu Valcea, instanta sesizata initial de reclamanti) si fiind totodata si una dintre instanțele judecătorești aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamanta.

Pentru toate aceste considerente, instanța va admite exceptia necompetentei materiale si teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, va declina competenta solutionarii cauzei in favoarea Tribunalului V. si va inainta cauza catre acesta instanta, spre competenta solutionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite exceptia necompetentei materiale si teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.

Declina competenta solutionarii cauzei privind pe reclamantii D. F., cu domiciliul in C., ., județul D. si cu resedinta in C., . 20, ., județul D., CNP_ și D. S., cu domiciliul in C., .. M 31, ., CNP_ și pe pârâtele P. B. ROMANIA S.A., cu sediul in sector 1, București, ..29-31, inregistrata la ORC Bucuresti sub nr.J_, CUI-_ și P. B. ROMANIA S.A.- AGENȚIA C. EST, cu sediul in C., Calea București, ., ambele parate cu sediul procesual ales la S.C.A T. ZGARCEA & ASOCIATII, cu sediul in sector 1, București, ..4-8, Cladirea America House, ., .>in favoarea Tribunalului V. si inainteaza cauza catre acesta instanta, spre competenta solutionare.