Acţiune în constatare. Sentința nr. 2549/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2549/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 15-02-2016 în dosarul nr. 2549/2016
Acesta nu este document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:JDS1B:2016:001._
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 2549/2016
Ședința publică de la 15.02.2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE: B. R. C.
GREFIER: I. L. C.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant S. R. D. și pe pârât P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 08.02.2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când instanța având nevoie de a delibera a amânat pronunțarea la data de 15.02.2016 când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._/3/2014 pe rolul Tribunalului București Secția a VI a Civilă reclamanta S. R. D. a solicitat în contradictoriu cu pârâta P. B. Romania SA pronunțarea unei sentințe prin care să se constate caracterul abuziv al clauzelor din contractul nr. 420302A_/ 15.07.2008 referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și eliminarea acesteia; stabilizarea ( înghețarea ) cursului de schimb valutar CHF-RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă națională a plăților; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus, ca urmare a neoperării scăderii dobânzii și ca urmare a păstrării cursului valutar de la momentul semnării contractului.
În motivarea cererii se arată în esență că, la data de 15.07.2008 reclamanta a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. 420302A_ prin care i s-a acordat un împrumut de_ CHF pe o perioadă de 120 luni. Reclamanta susține că la momentul încheierii contractului, raportat la circumstanțele economice din anul 2008, precum și la capacitatea sa de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF părea cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau euro, acest fapt fiind motivul determinant în vederea perfectării contractului. Creșterea accelerată a valorii CHF a avut implicații negative directe asupra costurilor împrumutului, fapt ce s-a răsfrânt asupra ratelor și comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF, fapt ce a determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data încheierii contractului. În consecință, reclamantei îi incumbă obligații vădit disproporționate față de cele avute în vedere și față de care și-a exprimat voința de a se angaja juridic la momentul semnării contractului.
Cu privire la clauza 3.2 din contract referitoare la rata variabilă a dobânzii, reclamanta a arătat că aceasta are caracter abuziv întrucât nu a fost negociată și iar pârâta nu a scăzut niciodată rata dobânzii deși piața financiar bancară a evoluat în acest sens.
În drept, dispozițiile Legii nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, OG nr. 50/2010.
În dovedirea cererii reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiza de contabilitate de specialitate.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art.29 lit.f din OUG 80/2013.
La data de 07.10.2014, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii introductive ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a arătat pârâta că prevederile contractuale invocate de reclamanți nu au caracter abuziv și nu pot fi analizate de instanță întrucât privesc definirea obiectului principal al contractului și cerințele de preț.
A menționat pârâta că reclamanta trebuie să suporte riscul valutar în temeiul principiului nominalismului monetar aplicabil conform art.1578 C.civ. iar banca nu putea prevedea modificările de curs de schimb ce au făcut plata ratelor mai oneroasă pentru împrumutați.
Pârâta a învederat că clauzele contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil iar reclamanta a avut posibilitatea reală de a influența natura clauzelor contestate.
Pârâta a precizat că banca a acționat cu bună-credință, care este prezumată de art.970 C.civ.1864 iar în aprecierea caracterului abuziv trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv intenția acestuia de a-și crea un avantaj existent la momentul încheierii contractului altfel, evoluțiile ulterioare încheierii contractului privesc impreviziunea.
Pârâta a apreciat că prevederile contractuale reclamate nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda, în condițiile în care banca și-a asumat și ulterior a executat obligația de a vira suma împrumutată în contul reclamanților.
În ceea ce privește imposibilitatea modificării contractului de către instanță, pârâta a arătat că contractul de credit supus litigiului a fost semnat în anul 2008, astfel ca legea aplicabilă acestora este C.Civ. 1864. Or, potrivit art. 969 C.Civ. 1864 „(1) Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. (2) Ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege".
Aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental pacta sunt servanda, aplicat cu rigoare in dreptul roman.
Ca urmare, odată convenția încheiată, aceasta trebuie respectată întrutotul de partea contractantă. În virtutea acestui principiu nu este permisa intervenția unor terți în convenția dintre părți și nici intervenția instanței, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu încalcarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voință a părților.
Pârâta a arătat instanței că prin Hotararea CJUE în cauza C-26/13 (Kasler) nu conduce la o concluzie diferita. Astfel, CJUE (par. 86 si răspunsul la întrebarea 3 a Kuria) a precizat că „Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv”.
Așadar, pârâta a precizat că, CJUE reține că dacă dreptul național permite instanței învestită cu analizarea caracterului abuziv al unor clauze să înlocuiască acea clauză cu o alta pentru a permite executarea în continuare a contractului, în forma modificată, atunci legislația comunitară permite la rândul său o astfel de masură. Condiția esențială pentru aplicarea acestei ipoteze este însa ca dreptul național să acorde o asemenea prerogativă instanței, ori în speța de fata aceasta condiție nu este îndeplinită, judecătorul național nu poate dispune modificarea, ajustarea unui contract căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C.Civ. 1864, căci ar fi incalcat art. 969 din acest act normativ.
În drept, pârâta a invocat prevederile Legii 193/2000, Directivei 93/13/CE, OG 21/1992, OUG 99/2006, OUG 50/2010, 969, 1092-1121, 1578, 1584, 1587-1590 C.civ.1864, Legii 71/2011 și Regulamentului 4/2005.
În dovedirea cererii pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantei și proba testimonială cu un martor.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt :
Prin cererea de credit (filele 103-104) reclamanta a solicitat acordarea unui credit în valoare de_ CHF pe o durată de 120 luni.
Părțile au încheiat la data de 15.07.2008 contractul pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 420302A_ (filele 11-20) având ca obiect refinanțarea unui credit pentru suma de 6638,38 euro primind un credit în CHF în valoare de_ CHF.
Potrivit art. 3.2 din contract, rata dobânzii este variabilă în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, fiind diferențiată ca și nivel în două perioade conform Cap.III.
Pe parcursul derulării contractului banca își rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă menționate în Cap.III. Noile procente de dobândă se aplică asupra soldului existent al Împrumutului la data modificării acestora. Noile rate ale dobânzii vor fi comunicate Împrumutatului/Împrumutatului Solidar prin notificare scrisă și afișare la sediile unităților. Împrumutatul, în urma notificării se va prezenta la Banca în vederea ridicării noului Grafic de Rambursare. Noua dobândă se va aplica indiferent dacă Împrumutatul se prezintă sau nu la bancă în vederea ridicării Graficului de Rambursare, Banca fiind exonerată de orice obligație.
Potrivit Cap.III rata dobânzii pentru primele 80 luni din perioada creditului este de 11,25% iar pentru ultimele 40 luni din perioada creditului este de 8,95%.
În drept:
În raport de data încheierii contractului, respectiv 15.07.2008, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864.
Instanța reține că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 749/2013 a ÎCCJ, prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată, numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Pârâta nu a făcut dovada negocierii contractului, exprimarea manifestării de voință a reclamantei cu privire la încheierea contractului nu poate conduce instanța că acest contract a fost negociat, caracterul de adeziune rezultă și din structura contractului cuprinzând o parte de condiții generale în care sunt menționate clauzele contractului și separat la termenii împrumutului sunt prevăzute cuantumul contractului, cuantumul comisionului de acordare, cuantumul dobânzii și cuantumul celorlalalte comisioane.
Instanța va respinge apărările pârâtei referitoare la faptul că reclamanții au acceptat ca atare contractul preformulat propus de bancă și ca simpla acceptare a acestora nu poate face dovada caracterului abuziv, întrucât, în acestă situație pârâta ar fi putut proba disponibilitatea generală a băncii de negocia clauzele contractuale și în raport de alte contracte încheiate cu alți consumatorii ori cât timp apărările acesteia se rezumă la aspecte ipotetice referitoare la conduita pe care reclamanții ar fi trebuit să o aibă, instanța va constata că pârâta nu a făcut dovada negocierii contractului, în conformitate cu art. 4 alin.3 din Legea 193/2000.
Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și de nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial și Solvat Editores și Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hot. Oceano Editorial).
În raport de cele menționate anterior, instanța va constata că contractul pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 420302A_ este un contract standard, preformulat în care clauzele nu au fost negociate cu consumatorii.
Instanța mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
În ceea ce privește clauza referitoare la dobândă instanța reține următoarele:
În primul rând, instanța constată că niciuna dintre clauzele contractuale nu a fost negociată direct cu reclamanta, opțiunea dintre mai multe clauze preformulate nu poate constitui o negociere.
În al doilea rând, pentru a analiza existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților implicate în raportul juridic, instanța va avea în vedere că, potrivit Anexei la lege care cuprinde o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive- art. 1 lit. a), „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractului.” Rezultă așadar că, de regulă, o clauză contractuală nu va fi abuzivă, dacă există un motiv întemeiat precizat în contract pentru modificarea unui element al contractului, dacă clientul este informat cât mai curând posibil despre aceasta și dacă acesta are libertatea de a rezilia imediat contractul.
Clauzele redate mai sus oferă pârâtei dreptul de a revizui rata dobânzii fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, intrucat permite bancii sa opereze o schimbare a dobanzii fără consimțământul debitorului și fără indicarea vreunui criteriu pentru intervenirea modificării (conform deciziei bancii).
Or, potrivit Legii 193/2000, motivul trebuie să reprezinte o situație clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea de a ști de la început că, dacă se va produce, consecința va fi aceea a majorării dobânzii. Acest motiv trebuie să fie suficient de clar arătat în contract, determinat, astfel încât în situații litigioase să se poată verifica dacă respectiva condiție s-a îndeplinit.
De asemenea, modificarea dobanzii trebuie să aibă loc în funcție de anumite criterii obiective (deci să fie independentă de voința bancii), prin raportare la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru, iar formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii.
Numai in aceasta maniera se mentine un echilibru just intre drepturile si obligatiile părților si exista previzibilitate pentru partea aflata in pozitie de inferioritate (debitor) pe parcursul derularii contractului.
În acest sens, este relevantă Hotărârea CJUE din data de 26.04.2012 în cauza C-472/10 (INVITEL-Ungaria), potrivit căreia se poate aprecia ca fiind abuzivă clauza care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare. Or, conform art 2 pct 24 din OG nr 21/1992, prin costuri se intelege inclusiv dobanda.
Instanța constată că menționarea cu caracter general a evoluției pieței financiare ori costurile finanțării creditului sunt noțiuni vagi care nu fac trimitere la niciun criteriu de apreciere astfel încât consumatorii să fie în măsură să aprecieze asupra evoluției relației contractuale. Instanța constată că pârâta nu a formulat nicio apărare în ceea ce privește clauza referitoare la dobândă asfel încât să justifice în orice moment o creștere a dobânzii aspect ce constituie o clauză abuzivă în sensul art.1 lit.g din Anexa Legii 193/2000 conform căreia dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.
În ceea ce privește imposibilitatea instanței de a modifica contractul, pornind de la considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3661/2014, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și precis, într-un limbaj ușor inteligibil, instanța va reține că instanța prin constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale implicit va produce si modificarea contractului. Temeiul acestei finalități este dat de legislația specială adoptată în domeniul protecției consumatorilor, respectiv Legea 193/2000.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.2 în ceea ce privește caracterul variabil al ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau costului finanțării gestionării creditului și posibilitatea modificarea de către bancă a ratei dobânzi, din contractul de credit nr. 420302A_/15.07.2008.
Conform art.6 din Legea 193/2000 Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Față de considerentele reținute, contractul va produce efecte pentru partea de dobândă convenită de părți, respectiv pentru primele 80 luni din perioada creditului este de 11,25% iar pentru ultimele 40 luni din perioada creditului este de 8,95%.
Pentru a proceda astfel instanța apreciază că aceastea sunt singurele elemente asupra cărora a existat un consimțămând din partea părților.
Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și al declarării nulității absolute al clauzelor menționate, urmează să dispună repunerea părților în situația anterioară cu privire la restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate, trebuie restituit, în temeiul dispozițiilor art.992 și 1092 și urm. C.civ.1864, care reglementează instituția plății nedatorate.
Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) în temeiul clauzelor abuzive și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat.
Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1092 C.civ.1864, care reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanți – solvens cu privire la dobânda majorată a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute și că, în ipoteza restituirii plății efectuate, în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Prin urmare instanța va obliga pârâta să restituie reclamantei diferența dintre dobânda efectiv achitată de aceasta și dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei convenite la data încheierii contractului.
În ceea ce privește clauza referitoare la riscul valutar, instanța reține următoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului și la riscul valutar țin de aplicarea și prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părți a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speța de față, deprecierea este suportată de reclamantă).
Instanța reține că acest fapt era cunoscut de către reclamantă la data încheierii convenției de credit sau cel puțin trebuia cunoscut, reclamanta fiind obligată la a depune un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.
Referitor la aprecierea cursului francului elvețian, instanța reține că această creștere a fost determinată de un context internațional, străin de vreo acțiune sau inacțiune a băncii, clauzele în discuție nefiind modificate unilateral de către pârâtă.
De asemenea, se impune a fi reținut și faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcție de moneda în care se acordă creditul și de evoluția sa pe piața financiară.
Astfel, reclamanta nu a fost obligată să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă și abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanță, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situație subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toți clienții băncii. În plus, instanța va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau și de către bancă.
În speța de față, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantei suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menținându-se aceeași valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plății.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantei. La data scadentă a ratei lunare, aceasta este obligată să depună suma datorată în franci elvețieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elvețieni și, conform înțelegerii parților, rambursarea se face în aceeași monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabilește nu prin raportare la obligația de informare, ci prin raportare la obligația de negociere și la obligația de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților. Ori, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elvețieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeași sumă de bani în aceeași valută primită.
Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
În ceea ce privește solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanța va reține că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 și de art. 1584 cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere că, în speță, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elvețieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate și de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeași monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creșteri sau scăderi a prețului monedelor, înainte de a sosi data plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plății. Valabilitatea acestui principiu a fost menținută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.
Creditul în litigiu a fost acordat și tras efectiv în CHF, astfel încât și rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piață (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecății care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce și cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicație a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reține o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantei, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Chiar dacă reclamanta (susține că) nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanta solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru aceasta fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură incluisv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numeste dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 120 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Ori, contractul de credit încheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art 8.1., dar și obligația acesteia de a pune deîndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat (120 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantei și intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (120 de luni), instanța apreciază că dispozițiile art.8.1 inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 120 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamantă, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamantei de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractuluide credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamantă în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea excesivă a acestuia în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanta este cea care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
Pentru considerentele anterior expuse instanța va respinge celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea forumulată de reclamanta S. R. D., domiciliată în București, ., ., . în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA SA cu sediul în București, șoseaua N. T., nr. 29-31, sector 1.
Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.2 în ceea ce privește caracterul variabil al ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau costului finanțării gestionării creditului și posibilitatea modificarea de către bancă a ratei dobânzi, din contractul de credit nr. 420302A_/15.07.2008
Obligă pârâta să restituie reclamantei diferența dintre dobânda efectiv achitată de aceasta și dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform art.III Termenii Împrumutului.
Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.
Cu drept de a formula apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cerea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15.02.2016.
PREȘEDINTE GREFIER
RED/TEH R.B./L.I. 01.03.2016
4EX/2COM
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 316/2016. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2546/2016. Judecătoria... → |
|---|
