Pretenţii. Sentința nr. 1791/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1791/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 1791/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1791
Ședința publică de la 12.02.2015
Instanța constituită din:
Președinte – C. D.
Grefier – M.-L. V.
Pe rol, judecarea cauzei civile privind pe reclamanta R. C., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect pretenții - despăgubiri lipsă de folosință.
La apelul nominal făcut în ședința publică, atât la prima, cât și la a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, în temeiul art. 167 V.C.pr.civ., instanța încuviințează pentru părți proba cu înscrisurile de la dosar, apreciind proba ca fiind legală, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.
Nemaifiind probe de administrat, instanța invocă din oficiu excepția inadmisibilități, cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile pentru teren, declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare atât asupra excepției invocate, cât și pe fondul cauzei în subsidiar.
INSTANȚA
Deliberând, constată:
I. PROCEDURA
Prin cererea depusă pe rolul Tribunalului București sub numărul_/3/02.04.2012, reclamanta R. C., fostă N., cheamă în judecată S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a-l obliga pe acesta din urmă, cu titlu de despăgubiri, la plata sumei de 40.000 lei, reprezentând contravaloarea suprafeței de 1,9 ha teren, la prețul pieței, plantat cu vie nobila in zona orașului O., cuvenit autorilor părinți pe care-i moștenește si neretrocedat pana in prezent; la plata sumei de 5000 lei cu titlu de lipsire de folosința (fructe naturale) aferenta suprafeței de 1,9 ha pentru perioada ultimilor 3 ani; la plata cheltuielilor de judecată.
In fapt, reclamanta arată că e fiica numiților N. I., decedat in 1995 si N. E., decedata in 2010, respectiv părinți, cum rezulta din actele de stare civila și certificatul de moștenitor nr. 93/27.09.2011 eliberat de BNP D. O..
In timpul vieții părinții au făcut cerere de reconstituire la Legea 18/1991, pentru totalul de 7 ha teren plantat cu vie nobila, fiindu-le retrocedata fizic si partial suprafata de 4,78 ha, conform titlului emis in anul 2003.
Pentru diferența de 1,90 ha teren cu vie li s-a comunicat ca nu mai exista disponibil plantat cu vie, urmând sa primească despăgubiri.
In timpul vieții, tatăl meu, N. I., a reînnoit cererile, a făcut reveniri si pentru restul de 1,9 ha cuvenit însă nu l-a primit nici in natura si nici in despăgubiri. Cei 4,78 ha teren cu vie nobila, retrocedați, au fost arendați de părinți către ..
Mama reclamantei, N. E., in calitate de moștenitoare dupa decesul tatalui, a continuat demersurile, revenirile, dar fara rezultat, fiind amanata de fiecare data cu promisiuni de rezolvarea situatiei. Personal a făcut peste 30 de deplasari la Președintele Comisiei locale si Prefectura, insotita uneori de subsemnata, alteori de avocat, insa fara rezultat.
În decursul anului 2011. A preluat ca moștenitoare demersurile pentru cei 1,9 ha, iar prin adresa nr. 3418/584/16.06.2011, Prefectura Județului V. îi promite ca va primi răspuns in 10 de zile de la comisie si ca cei vinovați vor fi sancționați. Termenul a expirat cu mult, iar tăcerea acestora a generat prezenta acțiune.
Pe fond, chestiunea a rămas nesoluționată.
Cu privire la despăgubirile de 5000 lei, solicitate la pct. 2, arată că prin atitudinea culpabila a paraților, de tergiversare nepermisa si peste orice termen rezonabil, atat autorii reclamantei, cat si reclamanta au fost privați in ultimii 3 ani de beneficiile (fructele) minime ale proprietatii de 1,9 ha teren cu vie inca neretrocedat.
A apreciat prejudiciul (2009, 2010, 2011), pornind de la suma minima de 1000 lei/an/ha ce s-ar fi primit prin arendare in zona respectiva, ia ., unde este arendata si in prezent suprafața de 4,78 ha, cum rezulta din contractul de arendare alaturat nr. 5440/_ .
În drept, indică art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, hotararile pilot CEDO pronuntate in cauzele A. si P. c. României si S. c. României, inclusiv pe dispozițiile legislației speciale si civile.
S. R. este . privind retrocedarea in natura sau prin compensații bănești in privința neretrocedarii suprafeței de 1,9 ha teren cu vie. Obligația n-a fost îndeplinita nici in natura, nici alternativ, prin despăgubiri bănești.
Vazand ca prin hotararilc pilot mentionate s-a acordat statului roman (nu comisiilor locale si nici ANRP sau Fondului Proprietatea) un termen limita - aprilie 2012 - pentru finalizarea tuturor dosarelor de despăgubire sau dosarelor de judecata aflate pe rolul instantelor, vazand ca pana in prezent soluționarea dreptului s-a rezumat doar la adresa nr. 3418/584/16.06.2011 a Prefectului Județului V. ce atesta ca se vor lua masuri de sancționare a celor vinovați, nicidecum de soluționare a problemei de fond, vazand ca insasi statul roman n-a luat nicio masura legislativa sau administrativa inlauntrul termenului ce expira la 12.04.2012, desi i s-a acordat de Curtea Europeana, inca din octombrie 2010, un termen mai mult decât rezonabil (18 luni) pentru a soluționa intern chestiunea retrocedărilor, consider ca prezenta acțiune este in spiritul asa numitului “recurs intern” de natura sa rezolve pe calea justitiei ceea ce statul roman refuza cu obstinatie sa soluționeze prin masuri legislativ administrative, aceste considerente legitimeaza calitatea procesual pasiva a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
In drept, invocă dispozițiile Legii nr. 18/1991, cu modificările la zi, coroborat cu art. 1461 - 1467 c. civ. si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Solicită administrarea probei cu înscrisuri, respectiv atașarea dosarului privind pe N. I. si N. E. aflat in deținerea Comisiei Municipiului Odobesti pentru Legea nr. 18/1991.
Prin sentința civilă nr. 2330 din 14.12.2012, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.
Pe rolul acest instanțe, cauza a fost înregistrată sub numărul din antet.
La data de 10.10.2013 (fila 6), reclamanta a depus la dosar precizări, prin care a justificat valoarea despăgubirilor solicitate, respectiv valoarea unui hectar de vie în funcție de vechimea acesteia.
2. Legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare.
3. În ședința din 12.02.2015, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității capătului de cerere privind despăgubirile pentru neretrocedarea terenului.
Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, vizând contravaloarea lipsei de folosință cu privire la teren, instanța a rămas în pronunțare pe fondul cauzei.
II. OPINIA INSTANȚEI
Analizând dosarul, instanța reține:
A. Cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, instanța urmează a se pronunța cu prioritate, potrivit art. 248 C..
1. În acest cadru, se reține că, potrivit conflictului de competență ivit între completele acestei instanțe, dintre care unul specializat în cauze de fond funciar, soluționat prin încheierea din 11.12.2014 (fila 72), cauza juridică a acțiunii a fost calificată ca fiind răspunderea delictuală a statului român, care nu a dispus măsurile legislative și administrative necesare pentru soluționarea cererii reclamantei, care viza restituirea hectarelor de teren care fac obiectul prezentului dosar.
Altfel spus, s-a stabilit că cererea reclamantei este întemeiată pe prevederile dreptului comun (răspunderea delictuală din Codul civil), iar nu pe prevederile speciale și derogatorii ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000.
Potrivit art. 1357 Cciv, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.
Din acest text rezultă că pentru a fi antrenată răspunderea delictuală a statului român trebuie să existe o faptă ilicită a acestuia, statul român să acționeze cu vinovăție, fapta sa să creeze reclamantei un prejudiciu și să se identifice o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Instanța observă că ceea ce vizează reclamanta prin primul capăt de cerere este să primească despăgubiri (contravaloarea) pentru o suprafață de teren arabil. Prin urmare, prejudiciul avut în vedere de reclamantă este reprezentat de imposibilitatea de a-și vedea restituit terenul în natură sau prin suprafață echivalentă pe alt amplasament, acest prejudiciu fiind evaluat la nivelul contravalorii terenului.
Potrivit art. 3 alin. (2) și (4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, (2) Reconstituirea dreptului de proprietate pentru persoanele fizice prevăzute la art. 9 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se face pentru diferența dintre suprafața de 10 ha de familie și cea adusă în cooperativa agricolă de producție sau preluată prin legi speciale ori în orice mod de la membrii cooperatori, dar nu mai mult de 50 ha de proprietar deposedat. (4) În situația în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, în condițiile alin. (2), se vor acorda despăgubiri pentru diferența de teren neretrocedat.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 1/2000, Reconstituirea dreptului de proprietate, punerea în posesie și eliberarea titlurilor de proprietate, în cazul persoanelor fizice, se fac de către comisiile locale și comisiile județene sau de prefect, în conformitate cu prevederile art. 12 și art. 51-59 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, ..., Legii nr. 169/1997, cu prevederile Regulamentului ... aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.172/2001, ..., precum și cu respectarea prevederilor prezentei legi.
Prin urmare, instanța reține că restituirea terenurilor agricole, iar în imposibilitatea restituirii, acordarea de despăgubiri, se face potrivit art. 3 alin. (4) și art. 22 din Legea nr. 1/2000, în baza procedurii de restituire trasate de această lege specială, cu respectarea procedurii prevăzute de art. 12 și art. 51-59 Legii nr. 18/1991.
Rezultă deci, că statul român a stabilit o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, pentru persoanele care solicită reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole sau, așa cum este cazul în prezentul dosar, acordarea unor despăgubiri pentru terenurile care nu mai pot fi restituite persoanelor îndreptățite.
În acest cadru, instanța reține că potrivit principiilor potrivit cărora specialul derogă de la general și specialul are prioritate față de general, în concursul dintre legea generală (codul civil) și legea specială (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000), va avea aplicabilitate legea specială.
Revenind la cererea reclamantei, instanța observă că aceasta vizează un prejudiciu constând în contravaloarea terenului, care nu mai poate fi restituit în natură. În acest sens, reclamanta a solicitat obligarea statului român la plata contravalorii terenurilor respective, indicând drept temei juridic art.1461 - 1467 C. civ referitor la obligațiile alternative și sugerând prin aceasta, faptul că măsura trebuie dispusă prin raportare la măsura principală de restituire în natură, imposibil de executat.
Or, acest prejudiciu constând în contravaloarea terenurilor, ca alternativă la imposibilitatea de restituire în natură pe vechiul sau pe alt amplasament, nu se poate repara decât pe calea specială, prevăzută de Legea nr.18/1991 și Legea nr. 1/2000, iar nu pe calea prevăzută de dreptul comun, prin angajarea răspunderii delictuale a statului.
2. Instanța admite că în măsura în care procedura stabilită de lege ar fi ineficientă și nu ar conduce la repararea prejudiciului reclamantei, atunci s-ar putea pune în discuție posibilitatea acesteia de a abandona respectiva procedură și de a se îndrepta, pe calea dreptului comun, cu o acțiune care să vizeze obținerea de despăgubiri.
Din perspectiva caracterului efectiv al procedurii de despăgubire, instanța reține că prin punctul de vedere comunicat Primăriei Orașului O., unde a fost înregistrat sub numărul 9031/16.10.2006 (fila 45), autorii reclamantei, au precizat că în situația imposibilității restituirii în natură, refuză să primească despăgubiri în bani, și că solicită să primească în echivalent pe alt amplasament vie nobilă degradată.
Prin adresa nr. 5011/20.08.2014 (fila 33), Primăria Orașului O. a precizat că nu s-a putut realiza restituire în natură pe vechiul amplasament pentru diferența de 1,77 ha, reclamanta fiind validată în anexa nr. 39 (despăgubiri), însă din cauza precizării că aceștia refuză acordarea de despăgubiri, dosarul nu a fost înaintat la ANRP, potrivit procedurilor legale.
Prin urmare, reclamanta nu ar putea reproșa lipsa caracterului efectiv al procedurii în urma căreia viza obținerea despăgubirilor pentru terenul nerestituit, în măsura în care autoritățile s-au lovit de refuzul autorilor reclamantei de a continua procedura prin înaintarea dosarului la ANRP.
Dincolo de acest aspect, care vizează conduita părților, instanța reține că după momentul sesizării instanței de către reclamantă, sub presiunea hotărârilor CEDO deja amintite, respectiv A. și P. c. României și S. c. României, statul român a adoptat Legea nr.165/2013, prin care a fost instituită o procedură prin care persoanele deposedate de bunurile lor să își vadă proprietățile restituite sau să primească despăgubiri.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
La art. 16 și următoarele, Legea nr. 165/2013 instituie un capitol pentru măsurile compensatorii care se acordă în situația, precum cea a reclamantei, în care cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege.
Prin această procedură, soluționarea cererilor privind restituirea proprietăților, inclusiv a cererilor de reparare prin echivalent (așa cum este cazul reclamantei) a fost suspendată până la data de 1 ianuarie 2016.
Curtea de la Strasbourg a pronunțat recent hotărârea în cauza P. și alții c. România (hot. din 29 aprilie 2014), în care a estimat că noua legislație adoptată în materia restituirii proprietăților naționalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de reparație pentru situații precum cea în care se află reclamanta. A arătat că la acest moment, respectiva procedura nu poate fi considerată una lipsită de eficacitate.
Instanța mai precizează că după adoptarea sa, Legea nr. 165/2013 a fost controlată pentru neconstituționalitate în mai multe rânduri.
Prin Deciziile nr. 88/2014, 210/2014 și 269/2014, art. 4 și art. 31 au fost declarate neconstituționale în măsura în care conduc la declararea ca inadmisibile a acțiunilor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Din considerentele respectivelor decizii rezultă însă că acestea au în vedere doar acțiunile întemeiate pe legile de restituire a proprietăților, cum ar fi spre exemplu Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 etc., iar nu orice fel de acțiuni, cum este cea a reclamantei întemeiată pe dreptul comun.
Prin urmare, respectivele decizii interpretative de constatare a neconstituționalității nu se aplică și prezentei situații, care vizează o acțiune de drept comun, întemeiată pe răspundere delictuală a statului român, chiar dacă reclamanta a sesizat instanța la 02 aprilie 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 la 20 mai 2013.
3. Față de toate argumentele prezentate, constatând că prejudiciul cauzat de imposibilitatea restituirii terenurilor agricole se repară prin acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 165/2013, iar nu potrivit dreptului comun, așa cum încearcă reclamanta, ținând seama că această procedură nu poate fi caracterizată ca fiind lipsită de eficacitate, cel puțin la acest moment, așa cum rezultă din hotărârea CEDO pronunțată în cauza P. și alții c. României, și ținând seama că dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 88/2014, 210/2014 și 269/2014 nu sunt aplicabile prezentului dosar, instanța va admite excepția inadmisibilității, cererea urmând a fie respinsă ca inadmisibilă.
B. Cu privire la cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru suprafața de 1,9 ha de teren, instanța reține că aceasta este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.
Potrivit art. 1357 Cciv, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.
Din acest text rezultă că pentru a fi antrenată răspunderea delictuală a statului român trebuie să existe o faptă ilicită a acestuia, statul român să acționeze cu vinovăție, fapta sa să creeze reclamantei un prejudiciu și să se identifice o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Lipsa de folosință ar reprezenta prejudiciul generat de fapta ilicită a pârâtului.
Din această perspectivă, instanța constată mai întâi că reclamanta nu a primit respectivul teren niciodată, motivat de faptul că o restituire a terenului este imposibilă, reclamanta având drept doar la despăgubiri, stabilite potrivit Legii nr. 18/1991 și potrivit Legii nr. 1/2000 (filele 33, 34, 35, 37, 38).
Acest fapt nu este contestat de părți, fiind așezat de reclamantă chiar la temeiul pretențiilor sale.
Prin urmare, existând o imposibilitate recunoscută și acceptată de părți de restituire a terenului, aceasta înseamnă că reclamanta nu a primit niciodată și nici nu ar fi primit niciodată terenul, în materialitatea sa.
Din acest motiv, nici nu ar fi putut beneficia de pe urma fructelor produse de respectivul teren.
În acest caz, neputând fi pus în valoare de reclamantă, din cauza faptului că nu s-a aflat în posesia sa, dar și ținând seama că nu s-ar fi putut afla niciodată în posesia sa, aceasta nu se poate plânge nici de o eventuală lipsă de folosință cu privire la teren.
Este adevărat că fapta statului român, de a nu-i restitui terenul în natură sau pe alt amplasament, creează reclamantei un prejudiciu.
Respectivul prejudiciu constă însă în contravaloarea terenului imposibil de restituit, pentru care se poate cere aplicarea unor indici de actualizare.
Prin urmare, instanța reține că reclamantei nu i s-a produs niciun prejudiciu din perspectiva lipsei de folosință a suprafeței de teren nerestituite în natură nici pe vechiul amplasament, nici pe un alt amplasament, astfel încât cererea urmează să fie respinsă ca neîntemeiată, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind îndeplinite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția inadmisibilități, invocată din oficiu, cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile pentru teren.
Respinge capătul de cerere privind despăgubirea pentru teren, formulată de reclamanta R. C. cu domiciliul în R., .. 8, ., J. N. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, sector 5, ., ca inadmisibilă.
Respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru teren.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.02.2015.
PreședinteGrefier
Red.CD/MV/15.06.2015/4ex.
| ← Validare poprire. Sentința nr. 5935/2015. Judecătoria SECTORUL... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1967/2015. Judecătoria... → |
|---|
