Legea 10/2001. Sentința nr. 3984/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3984/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 26-05-2015 în dosarul nr. 3984/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3984
Ședința publică de la 26.05.2015
Instanța constituită din
PREȘEDINTE: E. A. T.
GREFIER: D. I. D.
Pe rol judecarea cauzei civile având ca obiect legea 10/2001, privind pe reclamanții P. P. B., T. V., ROATES E. și P. E. și pe pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamanții prin reprezentant convențional, av. C. B., cu împuternicire avocațială depusă la f. 5 dosar, lipsă fiind pârâtul.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- procedura de citare este legal îndeplinită;
- din verificările efectuate s-a constatat că nu mai există alte dosare purtându-se între aceleași părți și având același obiect și cauză;
- se constată că reclamanții au depus dovada achitării onorariului avocațial.
Instanța pune în discuție competența și termenul optim și rezonabil de soluționare a cauzei.
Reprezentanta reclamanților arată că Judecătoria Sectorului 6 este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, iar termenul optim de soluționare este de 3 luni.
Instanța, verificându-și competența, în temeiul art. 131 raportat la art. 94 pct. 1 lit. j și art. 107 al. 1 C. constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Instanța, în temeiul art. 238 C. apreciază termenul optim și rezonabil de soluționare a cauzei la 1 an.
Instanța pune în discuție faptul că s-a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
Instanța acordă cuvântul asupra probelor solicitate.
Reprezentanta reclamanților solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Instanța în temeiul art. 258 raportat la art. 258 C. încuviințează pentru reclamanți și pârât proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind o probă admisibilă și conducând la soluționarea cauzei.
Instanța acordă cuvântul asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și asupra fondului cauzei.
Reprezentanta reclamanților solicită respingerea excepției extinctive a dreptului material la acțiune, având în vedere că fapta ilicită a pârâtului este o acțiune continuă de îngrădire a dreptului de proprietate al reclamanților, că termenul de prescripție a început să curgă de la data când Primarul General a emis dispoziția, lucru statuat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe fondul cauzei, solicită să se aibă în vedere înscrisurile de la dosarul cauzei, să se admită acțiunea așa cum a fost formulată, să fie obligat pârâtul la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a nesoluționării notificării reclamanților. Solicită să se aibă în vedere practica națională și internațională în materie. Solicită cheltuieli de judecată.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 București, la data de 25.02.2015 sub nr._, reclamantele P. P. B., T. V., R. E. și P. E., au chemat în judecată civilă pe pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie obligat la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 583/05.07.2001, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 2, evaluat la suma de 50.000 lei și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În fapt, reclamanții au arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 583/05.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, s-au solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 2, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 23.10.2008 au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, au a revenit la pârât solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc. ).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-au făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte, au fost obligate să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată sa le soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011 abia după această dată Primăria înțelegând să soluționeze notificarea.
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantele ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzul de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea onoros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund, reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantelor.
In temeiul celor expuse mai sus, reclamantele au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral care constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare care le-a nemulțumirea și revoltat, pe care le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Reclamantele au solicitat să se aibă în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului lor.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de ele ca persoane care au încercat să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările lor care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
In cauza Viasu c.României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificila, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală ( a se vedea și cauza S. c.României p.77,78, cauza A. M. și alții c.României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamantele au solicitat să se observe și faptul că au așteptat 11 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, pentru ca pârâtul să emită Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, nu se poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul lor, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
I.C.C.J., Secția Civila, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul ca „un criteriu fundamental consacrat de doctrina si jurisprudența in cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoiala si o doza de aproximare, însă instanța trebuie sa stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat in totalitate, si despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă in situația îmbogățirii fără just temei".
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanta a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c.României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c.României, suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c.României suma de 6.500, cauza A. P. c.României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale." Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național "de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator", idee ce izvorăște din art.4 și 5 C.civ.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252- 253 C.civ. art. 1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
In dovedirea acțiunii, a solicitat proba cu înscrisuri, precum și de orice mijloc de probă necesar justei soluționări a cauzei.
A atașat cererii un set cu înscrisuri (f. 5- 35).
În conformitate cu art. 411 (2) c.proc.civ a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
La data de 31 martie 2015 pârâtul M. București, reprezentat legal de către Primarul General Prof. Dr.S. M. O., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamante, ca nefondată.
In raport de situația de fapt și cea de drept, pârâtul a solicitat admiterea următoarei excepții:
-Excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 583/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art.1, coroborat cu art.3 si art.6 din Decretul nr.167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul si art.705 c.proc.civ. privitor la prescripția extinctiva si raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 25.02.2015 fată de 22.12.2008, dată la care reclamantele au declarat că dosarul administrativ era complet (în considerentele s.c.2037/13.11.2012 pronunțată de T.B. a V-a, pag.4), iar notificarea trebuia soluționată. Din practicaua sentinței civile menționate mai reiese și că reclamantele au renunțat la capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului M. București în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri, pentru repararea prejudiciului cert, actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea.
In speță, dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția Primarului General nr._/27.02.2012, care împreună cu documentația aferentă dosarului a fost înaintată cu anexa nr. 486/28.08.2012, Instituției Prefectului Municipiului București, pentru efectuarea controlului de legalitate, conform dispozițiilor legale.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantelor, care au stat în pasivitate și nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Mai mult, din considerentele sentinței civile nr. 2037/13.11.2012 pronunțată de T.B. a V-a civilă, reiese că la data la care reclamanții apreciază că ar fi trebuit soluționată notificarea întrucât dosarul era complet, respective la data de 22.12.2008, aceștia aveau posibilitatea acționării unității deținătoare în instanță pentru a obține o hotărâre care să le constate calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, or o asemenea cerere de chemare în judecată a fost formulată abia la data de 30.11.2011.
A considerat pârâtul că, evenimentele in cauza nu au putut sa le provoace reclamanților o stare de incertitudine si suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la exorbitanta suma de 50.000 lei) astfel sa se justifice suma pretinsa, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlul executoriu. Reclamantele nu au arătat in ce ar fi constat relația de cauzalitate intre prejudicial suferit de acesta si prejudiciul moral, in ce anume consta.
In concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii si nu constituie venituri nejustificate acordate reclamanților, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara”. Este însa justificata acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viața familiala si sociala au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
In situația admiterii acțiunii pârâtul a solicitat să se aibă in vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Totodată, in absenta unor criterii pe baza cărora sa se poată realiza o cuantificare obiectiva a daunelor morale, acestea se stabilesc in raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanta valorilor lezate, măsura in care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura in care i-a fost afectata situația familiala, profesionala si sociala.
In cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real si efectiv produs reclamanților, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justa cauză a celui care pretinde daune morale.
Pârâtul a apreciat că reclamantele trebuiau sa identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicita cauzatoare de prejudicii de ordin moral, sa dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, sa dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție si angajații săi, sa cuantifice si sa probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamantele nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a paratului pentru a determina instanța sa acorde un prejudiciu moral reclamantelor. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesara si suficienta pentru a determina instanța sa solicite si sa obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
F. de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.205 si urmat cod procedură civilă.
În susținere a solicitat proba cu înscrisuri, pe care le-a anexat cererii (f. 51 -221) și potrivit art. 223 alin. 2 cod proc. civ. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 17 aprilie 2015, reclamantele P. P. B., T. V., R. E. și P. E., au formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține și constată că:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 583/05.07.2001 (fila 85), comunicată Municipiului București, numita R. Virgina a solicitat, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a solicitat despăgubirea în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilului situat în București, . sector 2.
În urma acestei notificări s-a constituit, în baza Legii nr. 10/2001, dosarul administrativ nr._ privind imobilul situat în Castorului nr. 6 sector 2 .
Reclamanții au formulat la data de 30.11.2011 acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/3/2011 al Tribunalului București – Secția a V-a civilă.
Prin sentința civilă nr. 2037/13.11.2012 (fila 12-16) pronunțată în dosarul nr._/3/2011, Tribunalul București a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării nr. 583/05.07.2001, ca urmare a faptul că a fost depusă la dosar dispoziția nr._/27.02.2012.
La data de 27.02.2012 Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția nr._ prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 13/16 din imobilul din București, . sector 2.( fila 17).
În drept, instanța reține că situația juridică supusă judecății intră sub incidența dispozițiilor Codului civil din 1864 (în continuare C.civ.), în vigoare la momentul săvârșirii faptei producătoare de prejudiciu (momentul la care trebuia soluționată notificarea din prezenta cauză), având în vedere că art. 5 din Legea de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stabilește că dispozițiile noului cod civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art.8 din decretul 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Instanța reține că în speță fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este reprezentată de nesoluționarea în termen legal a notificării emise în baza legii 10/2001, astfel, fapta ilicită având un caracter continuu.
Având în vedere atingerea continuă adusă dreptului subiectiv al reclamanților până la data de 27.02.2012 când a fost emisă dispoziția nr._, instanța apreciază că de la această dată curge termenul de prescripție, căci de atunci a încetat inacțiunea pârâtului și deci la acea dată fapta ilicită s-a epuizat, reclamantelor fiindu-le astfel cunoscut prejudiciul creat prin inacțiunea pârâtului.
Astfel fiind, instanța urmează să respingă excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține că potrivit art. 998-999 C.civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce l-a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Astfel, pentru a opera răspunderea civilă delictuală este necesară existența faptei ilicite, producerea unui prejudiciu, existența raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și existența vinovăției făptuitorului.
Instanța apreciază că în prezenta cauză sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale în ceea ce îl privește pe pârâtul M. București prin Primar General pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării nr. 583/2001, formulată de numita R. V., autoarea reclamanților, deși acesta reprezintă singura autoritate în sarcina cărora legiuitorul a prevăzut obligația de a răspunde notificării.
Astfel, potrivit art.20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către reclamant a notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București .
Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul emiterii notificării, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Din acest text normativ rezultă că MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulată de reclamantă, fiind unitatea deținătoare a imobilului, aspect care rezultă, de altfel, și din considerentele sentinței civile menționate anterior, pronunțate în litigiul în care MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL a figurat ca pârât.
Notificarea formulată de autoarea reclamanților nu a fost soluționată de pârât în termenul de 60 zile și nici nu a fost respectat art. 24 alin. 1 din lege conform căruia dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Ca urmare a conduitei pârâtului, reclamanții a fost nevoită să promoveze acțiune în justiție pentru valorificarea drepturilor pe Legea 10/2001, astfel cum s-a reținut anterior.
Or, în condițiile în care pârâtul nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantei ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal.
Prin fapta ilicită a pârâtului, în formele reținute anterior, s-a produs reclamantei o stare de nemulțumire și un disconfort psihic determinate de timpul lung de așteptare a soluționării notificării și, respectiv, a intrării în posesia imobilului sau de a primi despăgubiri.
În plus, instanța are în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În cazul de față, M. București prin Primarul General reprezintă singura autoritate în sarcina căruia legiuitorul a prevăzut obligația de a răspunde notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și de a stabili drepturile ce revin reclamantei în temeiul acestor dispoziții, aceasta din urmă putându-se adresa instanței numai după comunicarea notificării și a soluționării acesteia printr-o deciziei emisă de unitatea deținătoare, proceduri echivalente unor proceduri prealabile. De asemenea, nu se poate considera nici că reclamanții ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în justiție după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul defipt de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun sa-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzând cerințelor art. 35 alin. 1 din Conventie (Cauza S. P. împotriva României).
Instanța reține și faptul că rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile savârsite de catre stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine.
În ceea ce privește repararea prejudiciului, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate pecuniar. Ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
În prezenta cauză, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va statua în echitate, ținând seama de circumstanțele concrete ale speței, de perioada de 6 ani în care reclamanții au așteptat soluționarea notificării ( respectiv de la decesului defunctei R. V., autoarea reclamanților, și până la data introducerii acțiunii pe rolul Tribunalului Bucuresti, 30.11.2011), de importanța acestei proceduri pentru notificator, care în absența dispoziției primarului nu a avut posibilitatea să valorifice drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001, și de eforturile suplimentare depuse de acesta (revenirea cu alte notificări, sesizarea instanței de judecată) în vederea obținerii acestor drepturi. Îi privește pe reclamanți instanța constată că dreptul acestora la despăgubiri pentru imobilul în cauză s-a născut la momentul decesului defunctei R. V., aceștia așteptând soluționarea notificării timp de 6 ani.
Cu toate acestea, ținând seama că daunele morale nu trebuie să constituie o sancțiune excesivă pentru cel care este obligat și nici o sursă de îmbogățire nejustificată pentru cel căruia i se acordă, păstrând un just echilibru între interesele părților, instanța constată că suma solicitată de reclamanți cu titlul de daune morale, de 50.000 lei, este excesivă în raport de prejudiciul concret produs, depășind cu mult efectul negativ al faptei ilicite imputabile.
Pentru aceste considerente, instanța va obligă pârâtul la plata către reclamanților P. P. B., T. V., R. E. și P. E. câte 7.000 lei fiecăruia, cu titlu de daune morale, sumă ce reprezintă o justă reparație pentru prejudiciul moral cauzat acestuia constând în starea de disconfort psihic și moral cauzat prin rămânerea pârâtului în pasivitate perioade îndelungate de timp și prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța reține incidența art. 453 alin. 2 C.pr.civ. conform căruia atunci când cererea a fost admisă în parte judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Raportat, însă la circumstanțele cauzele, instanța va obliga pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a fost probat prin factura fiscală . nr. 360 din data de 22.05.2015 și chitanța . nr. 360 din data de 22.05.2015 (fila 248).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune invocată de pârât.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantele: P. P. B. (CNP_), domiciliată în București, ..13, ., ., T. V. (CNP_), domiciliată în Oraș Popești-Leordeni, ., jud. Ilfov, R. E. (CNP_), domiciliată în București, .. 18, ., . și P. E. (CNP_ ), domiciliată în București, ., .. 2, ., sector 4, toate cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . S.A. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291- 293, sector 6, C._ .
Obligă pârâtul să plătească reclamanților P. P. B., T. V., R. E. și P. E. câte 7.000 lei fiecăruia, cu titlu de daune morale.
Obligă pârâtul să plătească reclamanților P. P. B., T. V., R. E. și P. E. suma de 300 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu drept de a formula apel în 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26.05.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red EAT/Thred.MM
4 ex/24.06.2015
| ← Ordin de protecţie. Sentința nr. 5810/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 1304/2015. Judecătoria... → |
|---|
