Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1289/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1289/R-CM
Ședința publică din 30 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâta SC SA, împotriva încheierii din 18 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Arges, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosarul cauzei s-a primit prin serviciul registratură o cerere prin care intimatul- pârât solicită judecarea cauzei în lipsă.
Avându-se în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, curtea constată recursul în stare de judecată și trece la soluționarea lui, pronunțându-se următoarea decizie.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin încheierea din 18 iunie 2009, Tribunalul Argeș a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către pârâta "" în dosarul nr-, întrucât excepția de neconstituționalitate invocată în cauză este inadmisibilă și a fixat termen în vederea judecății la data de 01.10.2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 16 decembrie 2008, la Tribunalul Argeș, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta, solicitând să fie obligată aceasta la plata beneficiului reprezentând cota de participare la profit pentru anii 2004 - 2007, dobânzilor legale pentru fiecare sumă de bani neacordată și la care avea dreptul, actualizarea sumelor datorate începând cu momentul nașterii dreptului și până la momentul plății efective, precum și la cheltuieli de judecată.
La termenul din 7 mai 2009 pârâta a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Argeș și excepția de neconstituționalitate a disp. art. 298 alin.2 ultima teză din Codul Muncii.
În ceea ce privește excepția de necompetență teritorială, pârâta a arătat că potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea 168/1999 conflictele de drepturi se soluționează de către instanța în a cărei rază teritorială se află unitatea pârâtă, respectiv Municipiul
Referitor la privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin.2 ultima teză Codul muncii pârâta a susținut, în esență, următoarele:
Excepția este admisibilă întrucât îndeplinește toate condițiile prevăzute de art.29 pct.1,2,3 din Legea 47/1992. În ceea ce privește respectarea disp. art.29 pct.3 din Legea 47/1992, există o strânsă legătură între dispozițiile art.298 teza a 2-a din Codul Muncii și soluționarea cauzei întrucât acestea antamează asupra modalității de soluționare a excepției de necompetență teritorială a cauzei.
Astfel, soluționarea acesteia din urmă presupune analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin.2 Codul muncii sunt identificate /marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "sau alte dispoziții contrare "aceasta constituind temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o abrogare implicită. După intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, respectiv Decretul 16/1967. Prevederile art.62, 63 din acest decret au impus abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres,începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative,prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Pârâta a arătat că dispozițiile constituționale nesocotite de prevederile legale atacate sunt art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 și art. 79 alin.1 din Constituție.
Potrivit disp. art.72 din Legea 168/1999 cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.Art.284 alin.1 din Codul muncii prevăd că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă,iar alin.2 prevede că cererile referitoare la cauzele prev. la alin.1se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz-sediul. Se observă că suntem în prezența a două dispoziții legale aparent cu același obiect pe care instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii competenței care, în ambele cazuri este absolută. Pentru a determina legea aplicabilă instanța trebuie să verifice și să aplice:
1)principiile ierarhizării normelor interne - Constituție, lege organică, lege ordinară, lege specială-norma de drept comun,din acest punct de vedere atât Legea 168/1999, cât și Legea 53/2003 fiind legi organice, Codul muncii fiind potrivit art. 73 din Constituția revizuită lege organică reprezentând dreptul comun în materie, iar celălalt act normativ -lege organică specială, având deci forță juridică egală;
2)principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării.Din acest punct de vedere,după intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, respectiv Decretul 16/1967. Prevederile art.62, 63 din Legea 24/2000 au impus abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres,începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative,prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
3)principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare /tehnică legislativă.
Având în vedere argumentele expuse la pct.2 de mai sus dispozițiile Codului muncii trebuie interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de art.1 alin.2 din Legea 24/2000, respectiv în conformitate cu prevederile Constituției României,republicată, cu dispozițiile prezentei legi,precum și cu principiile ordinii de drept și ținând seama și de art. 15 din același act normativ potrivit cu care în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ în două sau mai multe acte normative, pentru sublinierea unor conexiuni legislative utilizându-se norma de trimitere,în cazul de față aceasta fiind reglementările Legii 168/1999.
În principal, motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile de mai sus au în vedere principiul relativității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența CEDO și a Curții Constituționale în acord cu care legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedre al aplicabilității acestora, în sensul de a fi coerente, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă o aplicabilitate practică uniformă, soluțiile diferite pronunțate de aceeași instanță asupra aceleiași chestiuni încălcând art. 6 din CEDO.
Art. 1 alin.5 din Constituție dispune că respectarea legilor și a Constituției este obligatorie,ceea ce generează obligația Parlamentului României de a respecta atât Constituția, cât și legile organice ce decurg din prevederile constituționale. Cum Legea 24/2000 face parte din piramida constituțională se impune respectarea ei,iar Parlamentul,autoritatea legislativă supremă a României nu are dreptul să modifice prevederile acestei legi întrucât aceasta ar contraveni prevederilor constituționale ce vorbesc despre coerența legislativă,respectiv în acest caz -prevederilor art. 62 și 63 din Legea 24/2000 în lumina cărora art.298alin.2 ultima teză Codul Muncii nu putea modifica implicit dispozițiile legale cuprinse în Legea 168/1999 întrucât aceasta contravine dispozițiilor constituționale.
Reclamantul nu și-a expus punctul de vedere privind excepția de neconstituționalitate a disp. art. 298 alin.2 ultima liniuță din Codul muncii.
Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de pârâta, instanța a apreciat că este inadmisibilă pentru următoarele motive:
Potrivit art.29 alin.1,2,3, din Legea 47/1992 pentru ca instanța să se poată pronunța dacă se impune sau nu trimiterea excepției de neconstituționalitate în vederea soluționării la Curtea Constituțională trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
1) excepția să fie invocată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;
2)excepția să privească neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare;
3)soluționarea excepției să aibă legătură cu soluționarea cauzei;
4)dispoziția legală să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a curții.
Instanța a reținut că cerințele art.29 alin.1 și 4 ale Legii 47/1992 sunt îndeplinite în cauză întrucât excepția art. 298 alin.2 ultima teză din Codul Munciia fost invocată în fața unei instanțe judecătorești - Tribunalul Argeș și, de asemenea, nu a fost declarată ca neconstituțională printr-o decizie anterioară a curții. S-a reținut că excepția a mai fost invocată în fața curții, dar a fost respinsă (Decizia nr.254/24.02.2009).
În ceea ce privește condițiile prevăzute de alin. 2 și 3 ale art. 29 din Legea nr.47/1992, instanța a apreciat că deși formal se invocă neconstituționalitatea art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea 53/2003, în raport de dispozițiile art.1 alin.4, 5, art.73 alin.3 și art.79 alin.1 din Constituție, întreaga motivare a excepției de neconstituționalitate se axează pe contradicția dintre două texte de lege - art.72 din Legea 188/1999 și art.284 Codul muncii, precum și pe modul în care acest conflict de legi a fost soluționat de către instanțe.
Din motivarea excepției de neconstituționalitate reiese că pârâta este nemulțumită de modul în care instanțele au înțeles să aplice în practică art.298 alin.2 ultima teză (liniuță), or modul în care instanțele judecătorești aplică legea și aprecierea dacă un text legal este abrogat sau nu sunt în competența exclusivă a instanțelor judecătorești și nu a Curții Constituționale. Astfel, prin mai multe decizii (516/11.10.2005, 43/11.01.2007) Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ca inadmisibile, reținând că autorul excepției este nemulțumit de modul de aplicare a legii însă Curtea a apreciat că aceasta ține de competența instanțelor de judecată, nefiind chemată să cenzureze o eventuală aplicare neconstituțională a legii. Prin alte decizii (520/2205, 53/2001) Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se invoca de fapt neconcordanța, contrarietatea dintre legile în vigoare în aceeași materie, aceasta neputând cenzura incompatibilitatea dintre două articole de lege, ci se poate pronunța doar asupra constituționalității unui text legal raportat la prevederile Constituției.
Faptul că instanțele judecătorești au considerat prin numeroase decizii de speță că art.72 este abrogat apare ca o problemă de aplicare a legii în timp ce nu poate fi supusă cenzurii Curții Constituționale. Prin prisma acestor considerente invocarea excepției de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea fondului cauzei întrucât și în ipoteza în care s-ar constata neconstituționalitatea acesteia, Curtea Constituțională nu ar stabili care este instanța competentă,ci tot instanța de judecată, având în vedere principiile soluționării conflictului de legi în timp.
În consecință, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă pentru că pe de o parte privește aspecte legate de modul de aplicare a legii de către instanțele de judecată și de soluționarea conflictului de legi în timp, iar pe de altă parte nu se constată existența unei legături directe între soluționarea cauzei și soluționarea excepției de neconstituționalitate. Pentru aceste considerente o va respinge ca inadmisibilă.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat recurs pârâta "", susținând în esență, că în mod greșit a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale invocată de către aceasta în cauză, deși erau îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992.
S-a învederat faptul că instanța nu a remarcat temeinicia argumentelor ridicate în susținerea celor două excepții, interpretând greșit dispozițiile art.72 din Legea nr.168/1999 și art.284 din Codul muncii.
S-a solicitat ca în baza art.3041Cod procedură civilă, instanța să aibă în vedere toate aspectele ridicate în legătură cu excepția de neconstituționalitate și drept urmare să se admită recursul și să modifice încheierea în sensul sesizării Curții Constituționale.
Examinând încheierea recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate care vizează nelegalitatea pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins.
Prima instanță în mod corect a statuat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, cu motivarea că excepția de neconstituționalitate invocată în cauză este inadmisibilă pentru considerentele arătate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.298 alin.2 teza ultimă din Legea nr.53/2003 - Codul muncii - potrivit cu care "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziții contrare".
Deși recurenta-pârâtă invocă în termeni generici dispozițiile art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României, revizuită, nu precizează în concret în ce constă această încălcare și care ar fi neconcordanța între textele respective și dispozițiile art.298 alin.2, teză ultimă, din Legea nr.53/2003.
Modificarea Legii nr.47/1992 prin Legea nr.138/1997 a introdus noțiunea de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate prin art.29 alin.6 atunci când se constată de către instanță neîndeplinirea anumitor condiții impuse de lege, deci apariția unor cauze care fac imposibilă începerea sau continuarea procedurii judiciare.
Cauzele de inadmisibilitate determină limitele legale ale controlului, pe cale de excepție, ele au un caracter imperativ, sunt de ordine publică, astfel încât nici părțile și nici instanța nu pot să treacă peste existența lor.
Una din aceste cauze este reprezentată de dispozițiile art.29 alin.3 din Legea nr.47/1992 potrivit cu care nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
, interpretând per a contrario aceste dispoziții legale, ar rezulta că o excepție respinsă de către Curtea Constituțională nu ar fi inadmisibilă.
Însă, Curtea Constituțională a formulat încă înainte de momentul modificării legii sale organice un set de reguli privind reiterarea excepției de neconstituționalitate respinsă. În temeiul principiului autorității de lucru judecat și a siguranței și stabilității circuitului civil, o excepție de neconstituționalitate respinsă nu poate fi reiterată.
Temeiul acestei soluții constante în jurisprudența Curții Constituționale îl constituie dispozițiile art.147 alin.4 din Constituție și cele ale art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992, republicată, potrivit cu care deciziile curții sunt general obligatorii. De aceea, decizia de respingere a unei excepții este obligatorie cât timp motivele care au dus la această respingere subzistă.
În speța dedusă judecății, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr.254 din 24 februarie 2009 și nr.494 din 11 noiembrie 2004, prin prima decizie respingând ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.284 alin.2 și art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, iar prin cea de-a doua s-a pronunțat, de asemenea, prin respingerea excepției de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legale.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile prevăzute de lege, invocate de către recurenta-pârâtă și care se consideră că sunt neconstituționale, reprezintă, în realitate, norme de procedură care, potrivit dispozițiilor art.126 alin.2 din Constituție, se stabilesc prin lege.
Reglementarea competenței materiale și teritoriale a instanțelor judecătorești în cadrul conflictelor de muncă, nu reprezintă o instituire a unor privilegii sau discriminări și nici nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, s-a reținut că prin invocarea acestei excepții se pune în discuție, de fapt, modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre Legea specială și dreptul comun în materia Dreptului muncii.
Or, toate aceste aspecte invocate țin, în realitate, de aplicarea legii care revine, în mod exclusiv, instanței de judecată și nu Curții Constituționale, situație față de care s-a constatat excepția ca inadmisibilă și a fost respinsă ca atare în mod legal de către prima instanță.
Faptul că instanțele judecătorești au considerat prin numeroase decizii de speță că art.72 este abrogat, apare ca o problemă de aplicare a legii în timp, ce nu poate fi supusă cenzurii Curții Constituționale. Prin prisma acestor considerente invocarea excepției de neconstituționalitate s-a reținut în mod legal că nu are legătură cu fondul cauzei întrucât și în ipoteza în care s-ar constata neconstituționalitatea acesteia, Curtea Constituțională nu ar stabili care este instanța competentă, ci tot instanța de judecată având în vedere principiile soluționării conflictului de legi în timp.
Legal s-a stabilit de către prima instanță că excepția de neconstituționalitate invocată este inadmisibilă pentru că, pe de o parte privește aspecte legate de modul de aplicare a legii de către instanțele de judecată și de soluționarea conflictului de legi în timp, iar pe de altă parte nu se constată existența unei legături directe între soluționarea cauzei și soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Dimpotrivă, prin cererea formulată, recurenta-pârâtă a invocat aceleași motive ca și cele care au fost avute în vedere la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale nr.254/24.02.2009 și nr.494/11.09.2004, astfel încât curtea va reține că prin promovarea acestei cereri, în realitate, recurenta-pârâtă urmărește tergiversarea nejustificată a soluționării cauzei în contradicție flagrantă cu dispozițiile art.6 din CEDO privind termenul rezonabil.
Practic, recurenta-pârâtă nici nu a precizat în mod expres prin criticile formulate în ce constă încălcarea legii de către prima instanță și pronunțarea unei încheieri pretins nelegală, ci dimpotrivă, nu a făcut decât să reproducă integral toate argumentele excepției de neconstituționalitate invocate la instanța de fond.
Față de cele arătate mai sus, reținând deci că nu sunt motive de nelegalitate reglementate de disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă cu privire la încheierea atacată, Curtea, în baza dispozițiilor art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, combinat cu art.291 din Codul muncii, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta "", împotriva încheierii de ședință din 18 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr-, intimat-reclamant fiind .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.Pl.
Tehnored.
Ex.2/02.10.2009.
Jud.fond:./.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
