Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 432/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(6118/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 432/
Ședința publică de la 27.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Lizeta
GREFIER
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă SA împotriva încheierii pronunțate la data de 30.09.2009 de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit partile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, constatand ca s-a solicitat ca judecata sa se desfasoare si in lipsa, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 30.09.2009 în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art.222 și 282 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, a prevederilor art.73 din Legea nr. 168/1999 și art.28 alin.2 din Legea nr.54/2003,invocate de pârâta SC SA.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a aratat că in raport de prevederile art.2 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată - Curtea Constituțională a reținut că nu se poate pronunța asupra modului de aplicare și interpretare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției.
Intr-o atare situație, tribunalul a considerat ca nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestei exceptii, întrucât prin invocarea acestor texte de lege se pune în discuție modul de aplicare a unor norme legale, ceea ce este altceva decât constituționalitatea lor, decurgând din conformitatea cu dispozițiile constituționale.
Pe de altă parte, verificând conform dispozițiilor art.29 alin. 6 din Legea nr.47/1992, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. 1,2 și 3 ale aceluiași articol, instanța de fond a constatat neîndeplinirea condiției ca, de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei.
Dispozițiile art. 222 și 282 din Legea nr.53/2003, art.73 din Legea nr. 168/1999, art.28 alin.2 din Legea nr.54/2003, nu vizează obiectul cauzei, referindu-se pe de o parte la norme dispozitive privind reprezentarea părților, iar pe de altă parte la norme procedurale privind desfășurarea procesului și soluționarea cu celeritate a cauzelor.
Normele de drept invocate reflectă principiul disponibilității părții, legiuitorul lăsând la dispoziția acestuia modalitatea de reprezentare a membrilor de sindicat prin intermediul organizațiilor sindicale în vederea desfășurării procesului cu celeritate.
Niciunul dintre principiile constituționale arătate de către pârâtă nu este încălcat de normele legale pentru care a invocat neconstituționalitatea.
Impotriva acestei incheieri a formulat recurs SC SA prin care a solicitat modificarea în tot a încheierii atacate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată și suspendării prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
1.1 Recurenta a sustinut nelegalitatea și lipsa de temeinicie a încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și de suspendare a pricinii până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Totodata, a invederat ca sunt indeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate prevazute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv excepția a fost invocată în fața instanței judecătorești, are ca obiect prevederi legale cuprinse într-o lege, care nu au mai fost declarate neconstituționale anterior si prevederile legale au legătură cu soluționarea cauzei.
Or, acesta este un litigiu de muncă, în cadrul căruia este chemata în judecată în calitate de unitate-pârâtă și unde este obligată, în calitate de angajator, să se supuna dispozițiilor legale care nu recunosc calitatea procesuală a sindicatelor în derularea/rezolvarea conflictelor de drepturi, deși obligațiile recurentei au fost negociate și asumate în urma negocierilor colective purtate cu sindicatele, în considerarea calității lor de unici parteneri de dialog social pentru încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate.
De constituționalitatea sau neconstituționalitatea articolelor indicate mai sus, depinde includerea sau neincluderea sindicatelor în cadrul procesual al acestui litigiu la inițiativa unității-pârâte, și nu la inițiativa reclamanților-salariați.
1.2. Greșita interpretare normelor ce reglementează admisibilitatea excepției. Depășirea atribuțiilor de către instanță
Greșita interpretare a legii rezidă, in opinia recurentei, în aceea ca instanța își poate exprima și argumenta opinia asupra excepției numai în cazul în care decide să sesizeze Curtea Constituțională. Dimpotrivă, în cazul în care decide să nu sesizeze Curtea Constituțională, și să respingă această cerere, instanța va pronunța o încheiere motivată, iar motivarea trebuie să privească rațiunile prevăzute de alin. (1), (2) sau (3), și nicidecum rezolvarea excepției, acest atribut fiind rezervat exclusiv Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (1): "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fata instanțelor judecătorești". Procedând altfel, Tribunalul Teleorman și-a depășit competențele, exercitând un abuz de putere, prin pronunțarea acestei încheieri nelegale.
Susținerea instanței de fond că prin invocarea excepției nu s-ar critica norma legală, ci s-ar pune în discuție modul de aplicare a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun, nu este adevărată. Astfel, argumentația privind conflictul legislativ este de natură să ducă la soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor prevederi legale invocate de instanța însăși în soluționarea excepției necompetenței teritoriale.
2. Dispozițiile legale pe care recurenta le consideră neconstituționale sunt cele cuprinse in art.222, 282 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, și pe de altă parte, de art. 28 alin. 2 din legea nr. 54/2003 a sindicatelor.
3. Dispozițiile constituționale încălcate, in opinia recurentei, sunt cuprinse in art. 1 alin. 3, și art. 9 din Titlul I ce consacră principiile generale, art. 16 alin. 1 și 2, art. 20 alin. 1 și 2, art. 24 alin. 1, art. 40 alin. 1, art. 41 alin. 5 și art. 53 alin. 1 și 2 din Titlul II ce consacră drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale.
4. textului de lege în discuție
Alegerea legiuitorului infraconstituțional de a diferenția două regimuri juridice pentru instituția conflictelor de muncă, după cum conflictele care apar între salariați și unitate sunt "de interese", sau "de drepturi", este criticabilă pentru lipsa de temei juridic (pentru că în Constituție nu există o distincție între
diferitele tipuri de conflicte de muncă, impunând deci o unitate de măsură unică în aprecierea rolului sindicatelor) și lipsa de suport practic (pentru că vine să complice inutil la nivel juridic, ceea ce realitatea socială simplifică pentru ipoteza conflictului de muncă în care, în definitiv, se opun poziția salariaților și cea a unității, în legătură cu drepturile colective.)
apreciaza că legiuitorul român are libertatea de a reglementa în detaliu instituții juridice cum este cea a conflictelor de muncă, putând identifica sub-clasele de conflicte pe care le consideră necesare, însă nu îi este permis ca, doar,de dragul" consacrării legale a unor teorii doctrinare, să nesocotească realitatea socială căreia trebuie să îi răspundă reglementând-o și nici drepturile consacrate constituțional ori în tratatele prinvind drepturile omului la care România este parte. Or, în situația de față legiuitorul încalcă Constituția și blocul de constituționalitate când impune ca, în cazul conflictelor numite "de interese", partenerii de dialog social să fie exclusiv sindicatele, iar în cazul conflictelor numite "de muncă", acești parteneri să nu mai aibă aproape niciun rol, fiind imposibil pentru unitate să îi atragă în cadrul procesual al proceselor demarate de salariați.
In cazul unui conflict de drepturi cum este și cel dedus judecății, participanții cărora legea le recunoaște calitate procesuală, nu sunt aceiași ca în cazul unui conflict de interese, deși rațiunea reglementării și criteriile de apreciere sunt obiectiv aceleași.
Rolul sindicatelor în rezolvarea conflictelor de drepturi reliefează incoerența legislativă. Mai grav chiar, impunerea unei asemenea diferențieri de regim juridic între cele două tipuri de conflicte de muncă, în sensul că la conflictele de interese participarea sindicatelor este obligatorie și exclusivă, iar la conflictele de drepturi este aleatorie și accesorie, dă ocazia legiuitorului să reglementeze incoerent, de la un text legal la altul, soluția fiind diametral opusă.
Inadaptarea la realitatea socială, este dublată de incoerența legislativă a consacrării unor soluții diferite pentru sub-ipoteza conflictelor de drepturi. Astfel, în temeiul legii nr. 53/2003. sindicatele pot doar să îi reprezinte la cerere pe salariați, inițiativa aparținându-le acestora din urmă, în exclusivitate. In temeiul legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv de titularii drepturilor individuale cărora le dă naștere contractul colectiv de muncă. Rezultă că sindicatele nu ar putea participa într-un proces declanșat de salariați nici măcar pe cale incidentă, inițiativa neaparținându-le în nici un caz. In schimb, în temeiul legii sindicatelor nr. 54/2003, acestea au chiar dreptul de a promova acțiuni pe cale principală, precum și dreptul de a interveni în procesele pendinte începute de salariați. De această dată inițiativa le aparține, salariații având doar posibilitatea neutralizării acțiunii prin opunerea la introducerea acțiunii sau renunțarea la judecată.
In cazul de față, recurenta sustine ca menținerea în activul legislativ a articolelor 222 și 282 din Legea nr. 53/2003, art.73 din Legea nr. 168/1999 și 28 alin. 2 din legea sindicatelor nr. 54/2003 perpetuează incoerența legislativă în privința calității procesuale a sindicatelor la rezolvarea conflictelor de drepturi și, în același timp, vatămă, în esență, dreptul recurentei la apărare și la un proces echitabil.
A putea chema sindicatele în litigiile de muncă în ipoteza conflictelor de drepturi, este o chestiune strict procedurală, ce nu mai ține de nici o rațiune economică. Această constatare a unei obiective diferențe de forță economică dintre angajator și angajat nu poate avea efect și nu poate fi avută în vedere de legiuitor, decât atunci când reglementează raporturile materiale de dreptul muncii, nu și când reglementează aspecte procedurale. Simplul fapt că norma de procedură este inclusă în legea sediu al materiei, alături de norme juridice de drept material, nu-i conferă același regim, nu o face de aceeași natură cu norma materială care, singură este supusă rațiunii de ordin economic, enunțată mai sus.
Trebuie reținut astfel, caracterul neconstituțional al articolelor indicate ab initio, sub aspectul inegalității între salariați și unitate, părți ale aceluiași litigiu de muncă, prin raportare la art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție.
Sub aspectul raportului de forțe dintre salariați și dispozițiile legale de favoare pentru aceștia și angajator, este evident faptul că acesta din urmă, deși aparent dispune de resurse economice suficiente pentru a-și exercita apărarea, întrucât dispozițiile legale au fost construite ab initio împotriva sa, nu poate să-și exercite în mod efectiv dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil.
Recurenta mai arata ca excepția de neconstituționalitate constituie remediul efectiv de soluționare a acestor conflicte. In conformitate cu art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."
Sub aspectul instanței naționale competente să soluționeze acest conflict generalizat la nivelul întregii țări atât în cazurile Subscrisei cât și în alte cazuri inițiate împotriva altor angajatori, în conformitate cu dreptul pozitiv, acesta poate fi soluționat doar de Curtea Constituțională.
Eventuala susținere referitoare la competența înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa acest conflict pe calea recursului în interesul legii nu poate fi reținută întrucât, vătămarea rezultă din modalitatea în care au fost edictate dispozițiile legale, iar nu din aplicarea acestora, fiind astfel un control de constituționalitate, iar nu o chestiune de cenzurare a greșelilor de judecată realizate de judecător.
Analizand hotararea recurata, in raport de criticile formulate, Curtea constata ca recursul este nefondat.
Excepția de neconstituționalitate invocată intruneste numai in parte cerințele de admisibilitate statuate de art. 29 alin.1-3 din Legea nr. 47/1992 rep. fiind ridicată de una dintre părțile procesului în faza recursului și privește dispoziții legale în vigoare, nedeclarate anterior neconstituționale.
Cât privește însă cerința ca dispozițiile care fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, se constată că aceasta nu este îndeplinită.
Astfel, textele în discuție, criticate prin prisma posibilității sindicatelor de a sta în proces, nu au nicio relevanță în soluționarea prezentei cauze, ce pune în discuție existența unui drept salarial, izvorât din convențiile colective de muncă, pretins de salariați a căror calitate procesuală activă nu este negată. Condiția pertinenței excepției în proces a fost constant explicată în jurisprudența Curții Constituționale ca rezidând în cerința caracterului efectiv, realmente util al dispozițiilor criticate pentru soluția procesului. Or, în speță, considerațiile recurentei, bazate pe o interpretare proprie cu privire la posibilitatea participării sindicatelor în proces, nu interferează deloc cu soluționarea acestuia, reprezentând simple speculații teoretice, ocazionate de acest gen de litigii, dar inutile practic în prezenta cauză, de vreme ce sindicatul nu este parte și nici reprezentant al părții, după cum pârâta-recurentă nici nu a formulat vreo cerere de introducere în cauză a organizației sindicale, uzând de vreuna din modalitățile procedural-civile prin care se pot introduce terți în proces și care să-i fi fost respinsă. Mai mult, nu a justificat în niciun fel interesul și utilitatea chemării în judecată a sindicatului, în condițiile în care titularul dreptului salarial pretins este salariatul, calitatea de pârât neputând reveni decât unității angajatoare, iar procesul se judecă prin prisma obiectului acțiunii introductive, temeiurilor de fapt și de drept ale acesteia și motivelor de recurs, nici unele nici altele neantamând chestiunea participării procesuale a sindicatelor.
Din această perspectivă, necesitatea ca sindicatul să stea în proces, învederată de recurentă, reprezintă o simplă eventualitate, care nu justifică intervenția Curții Constituționale, ținute să efectueze un control pe cale de excepție, ca modalitate defensivă prin care partea se apără împotriva unei norme care i se aplică, criticând-o pentru neconformitate cu legea fundamentală, în sistemul dreptului românesc nefiind recunoscută contestarea neconstituționalității legii pe cale de acțiune, într-un soi de "actio popularis", la îndemâna oricărei persoane interesate să-și confrunte părerile despre neconstituționalitatea legilor cu opinia oficială a instanței de contencios constituțional.
În consecință, potrivit celor expuse, Curtea constată că excepția invocată este nepertinentă, fără nicio relevanță pentru soluționarea cauzei, astfel că, în aplicarea art. 29 alin.6 din Legea nr. 47/1992, va respinge recursul si va mentine incheierea pronuntata de prima instanta, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva încheierii pronunțate la data de 30.09.2009 de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.: / 03.02.2010
Jud.fond:
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Silvia Georgiana Ignat, Lizeta
