Drepturi salariale (banesti). Decizia 434/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(5966/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.434/
Ședința publică de la 27.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Lizeta
GREFIER
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.4705/01.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.9486/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul-reclamant, prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009, lipsă fiind recurenții-pârâți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererile de recurs.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursurilor, ca nefondate și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.
Prin criticile recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat depășirea atribuțiilor judecătorești prin încălcarea principiului separației puterilor în stat, invocând Decizia Curții Constituționale din 27.05.2009. Arată că această critică este nefondată și că Tribunalul Bucureștia pronunțat o sentință legală în limitele atribuțiilor, decizia Curții Constituționale a survenit în cursul anului 2009, fiind ulterioară situației litigioase. Susține că dispozițiile invocate nu pot fi aplicate retroactiv. Mai arată că dacă s-ar accepta argumentele Statului Român ar rezulta o situație în care s-ar aplica tratament diferit față de alte persoane în aceeași situație, care au beneficiat de prevederile în vigoare și s-ar încălca prevederile art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai arată că argumentul Statului Român privind lipsa calității procesuale nu poate fi primit, întrucât este lipsit de relevanță critica privind lipsa unor raporturi juridice de muncă. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost chemat în judecată în nume propriu în baza unor raporturi juridice de muncă ci ca reprezentant al Statului Român.
În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, susține că instanța de fond în mod corect a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea făcută de recurentul-pârât Ministerul Justiției prin HG nr.231/30.03.2005. Depune la dosar concluzii scrise.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4705/01.06.2009, pronunțată în dosarul nr-, B - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis acțiunea formulata de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Ministerul d e Justiție și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a obligat pârâții să-i plătească reclamantului suma de 18740 lei reprezentând drepturi salariale cuvenite și neîncasate, suma de 1020 lei reprezentând dobânda legala la aceasta suma, precum și la plata dobânzii legale în continuare, începând de la data de 01.01.2009 și până la data plații efective.
În considerente a reținut că în perioada pentru care reclamantul solicita plata drepturilor bănești constând în sporul de 30% și respective 40% la indemnizația de încadrare bruta lunara, a avut calitatea de magistrat judecător, in aceeași perioada fiind detașat in cadrul Ministerului Afacerilor Externe in funcția de consilier juridic si in funcția de director adjunct la Institutul Național al Magistraturii.
Referitor la dreptul reclamantului de a solicita si pentru aceste perioade beneficiile salariale de care s-ar fi bucurat daca ar fi funcționat efectiv ca magistrat, este de menționat ca potrivit art. 58 din Legea nr. 303/2004, aproba detașarea judecătorilor si procurorilor, cu acordul scris al acestora si la cererea autorității interesate, in cadrul Ministerului Justiției, ori in cadrul altor autorități publice, iar in perioada respectiva, aceștia beneficiază de toate drepturile personalului detașat, precum si de vechimea in magistratura. Se stipulează in actul normativ menționat ca daca pentru funcția in care este detașat judecătorul sau procurorul este prevăzut un salariu inferior, acesta își păstrează indemnizația de încadrare si celelalte drepturi bănești aferente funcției sale de baza.
Așadar, in măsura in care categoria profesionala a judecătorilor si procurorilor in integralitatea sa beneficia de reglementările privind sporurile de 30% si de 40% ce fac obiectul prezentei cauze, atunci si reclamantul era îndreptățit sa primească asemenea drepturi bănești, conform art. 58 din Legea nr. 303/2004.
Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, judecătorii, care compuneau completele specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție, prevăzute de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, beneficiau de un spor de 30%, din indemnizația de încadrare brută lunară.
În virtutea alin. 2 al aceluiași articol, acest spor se acorda și procurorilor, specialiștilor de înaltă calificare din cadrul Departamentului Național Anticorupție, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și procurorilor, care participau la ședințele de judecată ale completelor specializate, pentru judecarea infracțiunilor de corupție.
Cuantumul acestui spor a fost modificat, la 40%, prin dispozițiile art. 28 alin. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2004, privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției, în vigoare începând cu data de 27 aprilie 2004. Prin Legea nr. 601 din 16 decembrie 2004 fost aprobată, cu modificări, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2004, fiind lărgită și sfera sa de aplicare, în sensul că, sporul de 40% s-a acord președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, adjuncților săi și procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Or, magistrații sunt salarizați în funcție de rolul, răspundere, complexitatea, caracterul justiției, de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și în funcție de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute prin Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară și Legea 303/2004 republicată, privind statutul magistraților iar, prin acordarea sporul de 30%, respectiv 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, prevăzut actele normative mai sus menționate, legiuitorul a avut în vedere necesitat intensificării neîntârziate a luptei împotriva fenomenului corupției și a institui unor măsuri imediate, pentru întărirea instituțiilor specializate în combateri infracțiunilor de corupție, fără a avea, însă, la bază un criteriu rațional, obiectiv, pentru a distinge între diferitele categorii de magistrați.
Criteriul în baza căruia s-a făcut această distincție l-a reprezentat categoria socială, respectiv, locul de muncă al anumitor persoane, astfel încât, au fost diferențiați, clar și injust, judecătorii și procurorii, care se ocupă de corupție, ceilalți judecători și procurori.
Totodată, fiecare magistrat soluționează un anumit gen de cauze, deduse potrivit legii, fără a fi nevoie de o calificare superioară, a unora, față de ceilalți deoarece, legiuitorul nu a prevăzut, în plus, nici o cerință, pe care magistratul trebuie să o îndeplinească, pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiunile de corupție, respectiv nu a impus condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unor limbi străine, etc.
În această situație, prin acordarea acestor sporuri salariale numai anumitor magistrați s-au încălcat dispozițiile art. 23 alin. 2 din Declarația Universală Drepturilor Omului, adoptată de Organizația Națiunilor Unite, potrivit cărora toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală și art. 14 din Convenția privind drepturile omului și libertăți fundamentale, referitor la interzicerea discriminării.
Astfel, prin aplicarea acestor texte legale, s-a realizat o discriminare, ce are la bază un criteriu obiectiv și rațional, între judecătorii care compun completele specializate și ceilalți judecători, respectiv, între procurorii de ședință, precum și între procurorii care instrumentează cauzele de corupție, ceilalți procurori, între președintele, vicepreședintele, președinții de secții judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, adjuncții acestuia, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ceilalți judecători și procurori de la alte instanțe și parchete, măsura fiind în contradicție și cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție, precum și cu dispozițiile art. 124 alin. 3 din Constituție, privind independența judecătorilor.
Principiul egalității în drepturi, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție, nu trebuie raportat doar la dispozițiile art. 4 alin. 2 din legea fundamentală, privind egalitatea de tratament, aflându-se în fața unei forme de discriminare, chiar și atunci când diferența de tratament juridic se bazează pe alte criterii decât cele referitoare la rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială.
În acest sens, este și Decizia nr. VI din 15.01.2007 data în interesul legii de Înalta Curte de Casație si Justiție si care, potrivit art. 329 alin. 3 din pr. civ. este obligatorie pentru instanțe sub aspectul problemelor de drept dezlegate, curtea statuând ca in aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art. 11 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilor art. 28 alin. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2004 modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.
Astfel, reclamantul, nebeneficiind de aceste sporuri, a suferit un prejudiciu motiv pentru care sunt incidente, dispozițiile art. 998 din Codul civil și ale art. 269 din Codul muncii iar, în această situație, culpa aparține Ministerului d e Justiție, ca inițiator al proiectului legislativ, existând și o legătură de cauzalitate între fapta acestuia și prejudiciul suferit de reclamant.
Prin expertiza contabila efectuata in cauza si necontestata de către părți s-au determinat atât drepturile salariale cuvenite si neîncasate în perioada de referința de către reclamant, cât și dobânda legala calculata la aceasta suma până la data 01.01.2009.
Acordarea despăgubirilor solicitate reprezintă o aplicare strictă a dispozițiilor art. 998 cod civil și ale art. 6 și art. 269 Codul muncii, fiind injust ca, pentru trecut, prezent și până la data modificării legislative, când va fi eliminată prevederea legală discriminatorie, judecătorilor și procurorilor să nu li se respecte dreptul ca, la o muncă egală, să primească un salariu egal.
Este de menționat că perioada pentru care reclamantul invocă drepturile decurgând din neaplicarea unitara, ci discriminatorie a principiilor enumerate, este anterioara Deciziei nr. 1325/04.12.2008 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI -Secția a - VII -a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului Ministerul Justiției și Libertăților a arătat că pronunțându-se asupra cererii cu care a fost învestită, instanța a admis cererea cu ignorarea dispozițiilor care reglementează instituția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în sensul material.
Conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, vând un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar potrivit art. 7 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Totodată, în art. 3 din același act normativ se precizează că " termenul prescripției este de 3 ani" dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art. 283 alin. 1 lit. c) din Legea 3/2003 cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate "în termen de 3 ani de data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".
În aceste condiții, recurentul solicită instanței să constate că, în raport de data introducerii acțiunii precum și în considerarea prevederilor art. 12 din decretul menționat mai sus potrivit cărora "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită", dreptul material la acțiune al reclamanților este scris.
Astfel, se poate constata că termenul de prescripție s-a împlinit raportat la prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale Codului muncii, văzând și Decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007 pronunțată în dosarul nr. 26/2006 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu a stabilit în cuprinsul său un termen de la care a început să curgă prescripția, așa cum face de exemplu Decizia nr. XXIII/12.12.2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 233/15.03.2006.
Instanța în mod greșit a apreciat că prin capitolul VI, pct.3.2 anexa 2 din HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 -2007. operat o întrerupere a cursului prescripției. Recurentul solicită instanței să observe că hotărâre nu are absolut nici o legătură cu obiectul cauzei. Astfel, prevederea în I VI, pct.3.2 anexa 2 unui anumit buget necesar pentru plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004, nu poate fi nicidecum considerată drept o recunoaștere a drepturilor solicitate de reclamanți și, pe cale de consecință, nu poate fi o cauză de întrerupere a cursului prescripției. Aceasta deoarece, pentru a opera întreruperea, în primul rând recunoașterea dreptului trebuie să fie expresă, iar prevederea din dispozițiile legale invocate de instanță este cu caracter general, nefăcând nici o referire la sporul solicitat de reclamantă.
Prin recursul formulat recurentul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor arată că în conformitate cu art.304 pct.4 instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În sprijinul acestui motiv de recurs recurentul a învederat instanței faptul că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit. e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Astfel Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, recurentul consideră că, mai mult decât atât se înțelege din această soluție faptul că toate instanțele din țara au această obligație de respectare a principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice a fost încălcat principiul separației puterilor in stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
Recurentul consideră că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).
În motivarea deciziei Curtea Constituțională a reținut faptul că prin Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă invocând vicii de tehnică legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativă-a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare. Însă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun această materie.
Prin urmare, orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia 838/27.05.2009, potrivit art.147 alin. 4 din Constituție este obligatorie de la data publicării.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, soluția pronunțată de instanță prin sentința civilă nr.5418/22.06.2009 este nelegală.
Pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplică aceleași proceduri ca si legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Responsabilitatea instituției recurentă se limitează la faza de proiect bugetar.
Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin-lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare a fost încălcat principiul separației puterilor in stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României. Recurentul consideră că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative (Parlamentul României).
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedura civilă hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhice inferioare.
Ministerul Justiției și Libertăților are calitate de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
În conformitate cu art.49 alin.1 creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare și/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.
În lipsa unei cereri din partea ordonatorului principal de credite Ministerul Finanțelor Publice nu poate să procedeze la deschiderea de credite bugetare.
Recurentul consideră că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția recurente în imposibilitatea privind executare a acestei hotărâri.
în ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul.
Recurentul solicită instanței să observe că între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției recurentă.
Raporturile de muncă sunt între reclamanți pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.
Pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Însă în condițiile în care instanța a dispus obligarea la plata drepturilor de personal către reclamanți, pârâtul care urmează să facă plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organica de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită forma și conținut, decizie luata de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, invocă și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerului Justiției și Libertăților în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Intimatul-reclamant nu a formulat intampinare.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Instanta de fond a fost sesizata cu pretentiile reclamantului avand ca obiect plata despagubirilor pentru neacordarea sporului de 30%, respectiv 40% din indemnizatia de incadrare, aferente perioadei 1.01.2003-31.03.2005.
In ceea ce priveste recursul declarat de Ministerul Justiției, Curtea nu poate retine sustinerile recurentului sub aspectul prescriptiei extinctive.
In temeiul art.283 al.1, lit.c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;
Dreptul la actiune s-a nascut la data scadentei pentru fiecare prestatie in parte, dar termenul de prescriptie s-a intrerupt prin recunoasterea debitorului.
Astfel, Curtea, avand in vedere dispozitiile art 283 Cod prcedura civila, constata ca termenul de prescriptie a fost intrerupt prin recunoasterea debitului de cel obligat din raportului juridic dedus judecatii prin Hotararea de Guvern din anul 2005, ce cuprinde strategia de reforma a sistemului de justitie.
Prin Hotararea de Guvern nr.232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, s-a hotarat plata drepturilor salariale restante (și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar) si eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporului salarial de 40% pentru anumite categorii de magistrați.
Retinand caracterul de despagubiri pentru o fapta ilicita(discriminarea), prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît și pe cel care răspunde de ea, in conditiile art.8 din Decret.
Dar, de recunoasterea debitorului, in cauza devin incidente dispozitiile art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, cu efectele prevazute de art.17 din acelasi act normativ, potrivit caruia întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt- După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.
In ceea ce priveste recursul declarat de Statul R, Curtea constata ca in cauza nu sunt incidente motivele de recurs prevazute de art.304 pct.4 si pct.9 invocate de recurent.
Astfel, sub aspectul primei critici formulate Curtea constata ca actiunea intimatului-reclamant a fost intemeiata pe dispozitiile art. 27 din nr.OG 137/2000, republicata, potrivit carora posibila victima a unei fapte de discriminare poate introduce acțiune direct in instanța, prin care sa solicite despăgubiri si restabilirea situației anterioare.
Prin Decizia nr. VI din 15.01.2007 pronuntata de Inalta C de Casatie si Justitie-Sectiile Unite si publicata in Monitorul Oficial nr. 327/15.05.2007 a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilorart. 11alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilorart. 28alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, modificată prinOrdonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2004, modificată și aprobată prinLegea nr. 601/2004, in sensul ca, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvintuturor magistraților.
Curtea a retinut ca,urmare a demersului legislativ, inițiat pe baza constatării acestei discriminări, a fost adoptatăOrdonanța de urgență a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de magistrați și de personal din sistemul justiției, pentru eliminarea inegalității ce s-a creat, fiind reglementate unitar salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți și ale personalului asimilat acestora.
În acest fel, tratamentul salarial discriminatoriu a fost înlăturat, pentru viitor, prin ordonanța de urgență menționată nemaifiind reglementate sporuri și diferențieri la indemnizațiile magistraților în raport cu natura cauzelor pe care le instrumentează, ci numai pentru delimitarea firească a gradului profesional și a funcției îndeplinite.
Până la adoptarea și intrarea în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, însă, aplicarea textelor de lege constatate discriminatorii prin hotărârea la care s-a făcut referire a creat o inegalitate vădită între nivelul indemnizațiilor acordate magistraților, în contradicție cu principiul egalității cetățenilor în fața legii, consacrat înart. 16alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prinart. 23alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cu cel al interzicerii oricărei discriminări prevăzut înart. 2din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și înart. 14din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea a mai retinut ca indeplinirea cerinței de îmbunătățire substanțială a actului de înfăptuire a justiției, nu ar putea fi asigurată în condiții de inegalitate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraților și a responsabilității lor în înfăptuirea actului de justiție. De altfel, nu se poate justifica folosirea unui criteriu arbitrar de diferentiere intre magistrati doar pe considerentul că domeniile în care activeaza reclama o specializare particularizată și un risc deosebitatât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial prin dispozițiile la care s-a făcut referire.
Ca urmare Inalta C Suprema de Casatie si Justitie a constatat ca tratamentul diferentiat intre cele doua categorii de magistrati astfel cum este stabilit prin actele normative mentionate este discriminatoriu în sensulart. 2din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și alart. 14din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice. Astfe, retine Curtea case impune ca, pentru perioada în care o parte dintre magistrați nu au beneficiat de sporul specific de 30% și, respectiv, 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, acei magistrați să aibă dreptul la întregirea veniturilor lor salariale cu acel spor, obligația autorității care nu l-a acordat tuturor magistraților fiind întemeiată pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.
Potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedura civila, rocurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, in aprecierea obligatorie pentru instantele judecatoresti, data de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, prin decizia nr. VI/15.01.2007, s-a stabilit aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilorart. 11alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilorart. 28alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, modificată prinOrdonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2004, modificată și aprobată prinLegea nr. 601/2004, in sensul ca, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvintuturor magistraților.
Curtea nu poate retine sustinerile recurentului referitoare la faptul ca instanta de fond ar fi depasit atributiile puterii judecatoresti, in cauza nefiind incident motivul de recurs prevazut de art.304 pct.4 Cod procedura civila.
In primul rand, asa cum rezulta si din considerentele deciziei in interesul legii, drepturile respective nu reprezinta drepturi salariale, ci despagubiri pentru tratamentul discriminatoriu aplicat unei categorii socio-profesionale. In aceste conditii, instantele de drept comun sunt competente sa se pronunte asupra unei cereri in despagubiri si prin admiterea actiunii Tribunalul nu a acordat alte drepturi decat cele prevazute de lege si nici nu a modificat actele normative aplicabile in cauza.
Mai mult, decizia Inaltei Curti pronuntata in recursul in interesul legii este obligatorie pentru instanta, care nu poate refuza aplicarea acesteia in litigiile deduse judecatii.
Recurenta invoca decizia Curtii Constitutionale din 27 mai 2009.
In primul rand, Curtea constata ca decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, nu a facut obiectul sesizarii Curtii Costitutionale cu existenta unui conflict de natura constitutionala.
In al doilea rand, Decizia Curții Constituționale nr. 838/2009, după cum, de altfel, stipulează, " nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție ", neputându-le " lipsi de efecte juridice ".
Așadar, efectele hotărârilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 329 Cod procedură civilă sunt aceleași ca și înainte de această hotărâre a instanței constituționale.
Tot aceleași efecte ca și mai înainte vor avea hotărârile definitive și irevocabile de speță, Curtea Constituțională neputându-se transforma "într-o instanță de control judiciar".
Decizia prin care a fost solutionat recursul in interesul legii nu cunoaste vreo cale de atac, iar Curtea Constitutionata nu are competenta de a se pronunta asupra legalitatii deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pentru a-i limita aplicabilitatea in timp.
De asemenea, deciziile Curtii Constitutionale referitoare la interpretarea dispozitiilor OG nr. 137/2000 nu pot fi interpretate in sensul ca, in masura in care instanta de judecata stabileste existenta unei discriminari, este exclusa posibilitatea stabilirii unei reparatii pentru aceasta discriminare, deoarece ar goli de continut dreptul material de a nu fi supus unei discriminari. Instanta nu poate inlocui dispozitiile legale existente si nu poate adauga la lege, dar in cazul despagubirilor pentru o fapta ilicita instanta nu adauga la lege, ci face aplicarea dispozitiilor de drept intern, dar si de drept comunitar referitoare la repararea prejudiciului adus si are posibilitatea legala de a stabili o reparatie echitabila, pe care o poate evalua in functie de drepturiele cuvenite in situatii similare. In aceste conditii despagubirea nu trebuie confundata cu drepturile salariale, cauza acestora fiind diferita, in primul caz fiind vorba de o raspundere delictuala, iar in doilea de una contractuala.
In ceea ce priveste cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constata ca reclamantul a solicitat pronuntarea unei hotarari si in contradictoriu cu Statul R, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, acest Minister nefiind chemat in nume propriu, ci ca reprezentant legal al Statului. Sub acest aspect nu pot fi retinute toate sustinerile acestui recurent referitoare la atributiile si obligatiile Ministerului Finantelor Publice, deoarece acesta nu are calitate de persoana obligata in raportul juridic dedus judecatii si nu are calitatea de parat.
In schimb, in privinta Statului R se poate etine existenta unei culpe, deorece acesta raspunde pentru consecintele discriminatorii ale legii privind salarizarea, astfel incat, instanta nu a fost chemata sa se pronunte asupra unei despagubiri in contradictoriu cu Ministerul Finantelor Publice in calitate de angajator, ci asupra unei obligatii de despagubire a Statului pentru prejudicierea drepturilor reclamantului pe cale normativa si existenta unei discriminari transpuse prin lege, caz in care raspunderea revine statului in calitate de garant al respectarii drepturilor persoanelor in cadrul procesului legislativ, motiv pentru care, Curtea constata netemeinicia exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului R prin Ministerul Finantelor Publice.
de toate aceste considerente de fapt si de drept, in temeiul art.312 Cod procedura civila, instanta va respinge recursurile declarate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.4705/01.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.9486/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./1.02.2010
Jud. fond:
.
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Silvia Georgiana Ignat, Lizeta
