Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 6310/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6310
Ședința publică de la 12 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Raicea
JUDECĂTOR 2: Elena Stan
JUDECĂTOR 3: Florica Diaconescu
Grefier - -
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, împotriva sentinței nr.879/19.05.2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MEHEDINȚI, intimatul-chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și intimații reclamanți și .
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează cererea formulată de recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE de judecare a cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Civ.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
Prin sentința nr.879/19.05.2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr- s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 18 2005 și s-a respins acțiunea pentru această perioadă.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele și, în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÎNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÎNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, PARCHETUL DE PE LÎNGĂ TRIBUNALUL MEHEDINȚI și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
A obligat pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, să plătească reclamantei începând cu data de 18 2005 și reclamantei, începând cu data de 15.07.2007, sporul de 15%, de confidențialitate, până la data de 19.05.2009 și în continuare pe durata raporturilor de serviciu, sume ce vor fi actualizate la data plății efective.
A obligat Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
S-a respins cererea de chemare în garanție.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamantele și își desfășoară activitatea ca procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Orșova, conform adeverinței nr. 1970/II/3/13.05.2009 emisă de Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, iar prin cererea de chemare în judecată au solicitat calcularea și plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15%, începând cu luna iunie 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pe viitor.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor pentru perioada 01.06.2004-18.11.2005, invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție instanța a constatat că este întemeiată, urmând să o admită pentru următoarele considerente:
Potrivit art.283 alin 1 lit.c din Codul Muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau unor despăgubiri către salariat, iar conform dispozițiilor art.1 alin.1 din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege respectiv în termen de 3 ani.
Față de dispozițiile legale susmenționate și având în vedere data formulării acțiunii de către reclamante urmează a se admite excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 18.11.2005 și a se respinge acțiunea pentru această perioadă.
Reclamantele au invocat o faptă discriminatorie, ca urmare a situației existenței mai multor acte normative prin care se acordă sporul de confidențialitate unor categorii profesionale care au acces la un anumit gen de informații, reclamantele susținând că deși în calitate de procurori, prin activitatea desfășurată au acces la informații confidențiale, fiind obligate, să păstreze secretul profesional, nu primesc sporul de confidențialitate.
În scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate, au fost emise mai multe acte normative menite să confere categoriilor de personal ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la aceste informații.
Astfel, prin Legea 444/2006, pentru aprobarea OG nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranța națională, art.3 s-a prevăzut ca, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Prin dispozițiile art.15 alin.1 din OG nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici, s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute de Legea 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național Pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
De asemenea, prin dispozițiile art.20 alin.3 din Legea 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea 405/2006, sporul de confidențialitate de până la 15% s-a acordat și membrilor Plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național Pentru Combaterea Spălării Banilor.
Mai mult, prin OG nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare se prevede în art.30 alin.3, acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din cadrul aparatului Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării.
Conform dispozițiilor legale prevăzute de actele normative invocate, instanța reține că, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, ca și creditorii dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
În calitate de procurori, reclamantele sunt obligate să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare.
Astfel, instituind obligația profesională de confidențialitate în sarcina reclamantelor, legiuitorul a instituit implicit și obligația corelativă de plată a acesteia, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial, în caz contrar ar fi încălcate principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plata egală pentru munca egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, respectiv art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituția României, art.5, art.6 și art.154 din Codul Muncii.
În concluzie, se reține că, obligația de confidențialitate este recunoscută de lege tuturor categoriilor de personal care prestează activități, în baza unui raport de muncă, indiferent de felul raportului și al funcției deținute.
Reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate în calitatea lor de procurori, ca și personalul din unitățile bugetare pentru care s-a prevăzut expres acordarea sporului de confidențialitate, nu li se recunoaște acest spor, fiind astfel în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor și pentru celelalte categorii socio-profesionale, ținute de respectarea obligației de confidențialitate.
Doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod constant și unanim că, existența discriminării în materie de muncă, apare ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al sporului sau adaosului respectiv.
Potrivit dispozițiilor art.2 alin.1 din OG 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, în speța, dedusă judecății criteriul după care s-a făcut distincția în acordarea acestui spor este categoria socio-profesională, criteriu prevăzut de art.2 alin.1 din OG 137/2000, motiv pentru care instanța apreciază că reclamantele sunt discriminate în sensul art.2 alin.1-3 și art.6 din OG 137/2000, deoarece sporul de confidențialitate le-a fost refuzat nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestuia - obligația legală de confidențialitate, ci sub pretextul că aparțin unei alte categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.
Față de aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea reclamantelor, obligând pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți să plătească reclamantei începând cu data de 18.11.2005 și reclamantei, începând cu data de 15.07.2007, sporul de confidențialitate de 15% până la data de 19.05.2009 și în continuare pe durata raporturilor de serviciu, sume ce vor fi actualizate la data plății efective.
Instanța a apreciat că, cererea formulată de reclamante privind obligarea la efectuarea mențiunilor corespunzătoare referitoare la sporul de confidențialitate, în carnetul de muncă este fondată, urmând a fi admisă, având în vedere că, potrivit prevederilor Decretului nr. 92/1976, carnetul de muncă este principalul document prin care se face dovada vechimii în muncă, a veniturilor și în consecință stă la baza stabilirii drepturilor de asigurări sociale.
Instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, apreciindu-se că este neîntemeiată întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat însă pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite precum și a proiectelor bugetelor locale cu respectarea procedurii prevăzute de legea finanțelor publice.
Faptul că, ordonatorul principal de credite nu a acordat în mod nejustificat drepturile bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, cuvenite de drept reclamantelor, nu-i conferă acestuia nici o garanție legală pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Prin recursul declarat, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, invocă excepția necompetenței materiale a primei instanțe raportat la dispoz. art.36 din OG27/2006, competența aparținând instanței de contencios Administrativ și Fiscal- Curtea de Apel București.
Astfel, în raport de obiectul acțiunii și calitatea reclamanților, obiectul pricinii nu poartă asupra unei cereri privind soluționarea unui conflict de muncă, ci asupra acordării unor drepturi salariale potrivit unui act normativ, derogator de la dreptul comun.
Învederează de asemenea, că soluția s-a dat cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece reclamanții urmăresc instituirea unor norme juridice și aplicarea unor dispoziții prevăzute în alte acte normative.
Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale dispoz. art.2, al.1 și 11 și ale art.27 din OG137/2000.
Acordarea acestor drepturi echivalează cu adăugiri ale instanței de judecată la Legea specială de salarizare a procurorilor, altfel, spus instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele existente.
S-a mai arătat că soluția este vădit nelegală întrucât nu s-a făcut dovada existenței vreunei discriminări în accepțiunea OUG nr. 137/2000, că reclamantele nu și-au dovedit pretențiile, nu au depus înscrisuri din care să rezulte că au făcut demersuri la conducătorul instituției, că instituția emis un act administrativ care să le prejudicieze și față de care instanța de judecată să verifice termenul de contestație, legalitatea actului, prejudiciul suferit și eventual înlăturarea vătămărilor suferite prin emiterea actului, pentru a fi analizate dispozițiile art. 157,161 și 283 Codul Muncii.
Recurentul arătat că, prin acordarea sporului de confidențialitate s-ar proceda la adăugarea la textul OG nr. 8/2007, s-ar schimba sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor și ar fi încălcate dispozițiile obligatorii ale legii fundamentale, neexistând o similitudine între instituțiile care fac parte din organele autorității judecătorești și instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Printr-un alt motiv de recurs s-a criticat plata pentru viitor a drepturilor solicitate întrucât recurentul, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru cheltuiala respectivă în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. 2, art.29 alin 3 șiart. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Ultima critică vizat obligarea la operarea mențiunilor în carnetele de muncă, invocând art. 11 din Decretul nr. 92/1976 și arătând că sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, iar sporurile și adaosurile salariale neputând face obiectul transcrierii în cărțile de muncă.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție invocat dispozițiile Deciziei nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale prin care s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, astfel încât instanțele nu au competența de desființa norme juridice instituite prin lege sau de crea în locul acestora, alte norme, iar instanța de fond adăugat la legea specială de salarizare a magistraților, atât prin acordarea drepturilor salariale, cât și prin plata pentru viitor a acestor sporuri.
S-a arătat că instanța de fond depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizarea magistraților, că nu putea fi obligat pârâtul la plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, fiind o instituție bugetară care nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru cheltuiala respectivă, că este greșită obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate în carnetul de muncă și că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice, fiind încălcate dispozițiile art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002.
Analizând sentința civilă prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în continuare.
Recursurile vor fi analizate în mod unitar, datorită criticilor comune pe care le conțin, critici care, chiar dacă sunt prezentate "in extenso" ca reprezentând mai multe motive de recurs, în realitate, reprezintă argumente ale acelorași motive de recurs ce vor fi analizate în cele ce urmează.
Referitor la competența materială de soluționare cauzei, Curtea reține că prezentul litigiu, cu care reclamantele au investit instanța, reprezintă un litigiu de muncă, competența fiind prevăzută de art. 2 pct. 1 lit."c" din Codul d e Procedură civilă, care stabilește competența tribunalului d e judeca, în primă instanță, conflictele de muncă, astfel încât această competență nu poate fi stabilită nici în favoarea judecătoriei, ca instanță de fond, și nici în favoarea instanței de contencios administrativ și fiscal - Curtea de Apel București, conform art. 3-6 din OG nr. 27/2006.
În privința fondului cauzei, Curtea reține că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție,prin decizia nr. 46 pronunțată la data de 15 dec. 2008, admis recursul în interesul legii, și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispoz. art. 99 al. 1 lit. d din legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare,raportat la art. 16 al. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și art. 78 al. 1 din legea 567/2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al Parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată raportat la art. 9 din Codul d eontologic, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea dată problemelor de drept de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin pronunțarea deciziilor în interesul legii este obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispoz. art. 329 alin. 3.pr.civilă.
Ori, având în vedere atribuțiile prevăzute în statut, Codul d eontologic și regulamentul de ordine interioară al instanțelor și parchetelor pentru personalul auxiliar de specialitate ce funcționează în cadrul autorității judecătorești din România rezultă în mod clar și indubitabil ca acestei categorii profesionale îi sunt aplicabile obligațiile vizând respectarea confidențialității lucrărilor, fără a i se acorda, în contrapondere, sporul de confidențialitate raportat la gestionarea informațiilor prelucrate în cadrul funcției exercitate dând astfel conținut discriminarea existentă între diferitele categorii socio-profesionale ce uzitează date cu caracter confidențial sau " secrete profesionale".
Așa cum a arătat și instanța de fond, obligația de confidențialitate a magistraților și personalului auxiliar rezultă din împrejurarea că, prin natura activității desfășurate, aceștia au acces la informații confidențiale, fiind obligați să păstreze secretul profesional, să nu dezvăluie sau să folosească informațiile obținute în calitatea pe care o au, să păstreze lucrările cu caracter confidențial în incinta instanței, să nu permită consultarea lor.
Neacordarea sporului de confidențialitate reclamanților ori, eventual, acordarea unui spor mai mic de 15% creează o stare evidentă de discriminare, atâta timp cât și aceștia se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial pentru celelalte categorii socio-profesionale ținute de respectarea obligației de confidențialitate-personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
În sensul acestei interpretări sunt și dispozițiile art.2 pct.2 din Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat încă din 1974 care prevede ca diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamantul.
Curtea Constituțională a constat neconstituționale dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 numai în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță însă, prima instanță nu a anulat ori a refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le- înlocuit cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative ci, dimpotrivă, a făcut aplicarea întocmai a acestor dispoziții legale, stabilind că reclamanții fac parte dintre persoanele enumerate la art. 3 din ordonanță.
Prin urmare, nu se poate reține că hotărârea atacată este pronunțată cu depășirea limitelor puterii judecătorești și deci, că este afectată de motivul de nelegalitate menționat la art. 304 pct. 4 cod. pr. civ. așa cum se încearcă a se acredita de către recurenți.
În aceste condiții nu se poate reține, nici că instanța a făcut o interpretare sau aplicare greșită a legii în ceea ce îi privește pe procurori, pentru că aceasta a făcut aplicarea în cauză a deciziei pronunțate de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite în interesul legii și care este obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Cât privește critica referitoare la acordarea despăgubirilor și pentru viitor, aceasta este nefondată în condițiile în care situația de discriminare a fost înlăturată abia ulterior, respectiv prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Dispozițiile legale invocate de recurenți privind Legea 500/2002 a finanțelor publice, nu sunt de natură să conducă la adoptarea unei alte soluții de către instanța de judecată întrucât, plata efectivă a sporului de 15% se realizează în baza unor titluri executorii - hotărâri judecătorești irevocabile cu putere de lege față de orice persoană sau autoritate din stat, iar alocarea sumelor necesare se poate realiza inclusiv prin procedeul rectificărilor bugetare conform art. 19 din Legea 500/2002, având ca destinație acoperirea pasivului financiar înregistrat după deschiderea exercițiului bugetar al anului în curs.
Cu privire la dispoziția operării sporului de 15% în carnetul de muncă al reclamantelor, Curtea constată că soluția instanței de fond este, de asemenea corectă, aceste mențiuni impunându-se a se realiza chiar în temeiul dispozițiilor art. 11 din Decretul 92/1976, carnetul de muncă fiind principalul document prin care se face dovada vechimii în muncă, a veniturilor și în consecință stă la baza stabilirii drepturilor de asigurări sociale.
Referitor la respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea reține că hotărârea pronunțată de prima instanță este temeinică și legală și sub acest aspect întrucât, potrivit art. 2 din OG22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și a instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În speță, calitatea de ordonator principal de credite o are pârâtul MINISTERUL PUBLIC, acestuia revenindu-i obligația legală de a depune diligențele necesare în vederea obținerii creditelor bugetare necesare plătirii sumelor reprezentând drepturile bănești solicitate, Ministerul Finanțelor Publice urmând ca, în temeiul dispoz. art. 35 alin. 1 din Legea 500/2002, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului său propriu, să întocmească proiectele legilor bugetare și proiectele bugetare pe care le depune la Guvern.
Având în vedere aceste considerentele, dispozițiile art. 304 și art. 304/1 coroborate cu art. 312 cod pr. civ. și întrucât în cauză nu există motive de ordine publică ce ar putea fi invocate și din oficiu, conform art. 306 alin. 2 cod. pr. civ. Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, împotriva sentinței nr.879/19.05.2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MEHEDINȚI, intimatul-chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și intimatele- reclamante și .
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.jud.
Ex.2/11.12.2009
Jud.fond./
Președinte:Cristina RaiceaJudecători:Cristina Raicea, Elena Stan, Florica Diaconescu
