Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 799/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 799/R-CM
Ședința publică din 21 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florinița Ciorăscu judecător
JUDECĂTOR 2: Nicoleta Simona Păștin
JUDECĂTOR 3: Ion
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.26/F-CM din 18 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenții-pârâți, intimatul-reclamant, intimatul-pârât Tribunalul București și expertul în materia discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este tardiv formulat.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă în conformitate cu prevederile art.242 alin. 2 Cod procedură civilă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea acestora.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată că prin acțiunea înregistrată la data de 25.04.2008 pe rolul Tribunalului Vâlcea (disjunsă dintr-o altă acțiune - filele 3-7 dosar fond), completată la data de 19.05.2008 (filele 48-52 dosar fond), reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Municipiului B, Curtea de Apel București, Ministerul Justiției, în prezent Ministerul Justiției și Libertăților, Institutul Național al Magistraturii și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați la plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% începând cu data de 1.10.2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum și pentru viitor, drepturi actualizate cu rata inflației până la data plății efective, la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul său de muncă și să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor sume, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în perioada 1.10.2005 - 14.08.2007 a fost auditor de justiție în cadrul Institutului Național al Magistraturii iar din data de 15.08.2007 a fost numit judecător la Judecătoria Sectorului 4
Sporul de confidențialitate a fost prevăzut în acte normative speciale, respectiv Legea nr.444/1996 referitoare la personalul militar și funcționarii publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, nr.OG6/2007 referitoare la funcționarii publici, Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și prin alte acte normative speciale.
Pentru magistrați însă, deși prin Hotărârea nr.328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii le-a fost impusă obligația de confidențialitate, totuși niciun act normativ nu a prevăzut dreptul la un spor de confidențialitate, realizându-se astfel o discriminare.
În ceea ce privește sporul de 50%, reclamantul a arătat că art.47 din Legea nr.50/1996 care a prevăzut acest drept a fost abrogat printr-o ordonanță de guvern, încălcându-se astfel principiul ierarhiei actelor juridice. Mai mult, condițiile de muncă ale magistraților avute în vedere la data instituirii acestui spor nu s-au schimbat. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin recurs în interesul legii a stabilit că magistraților li se cuvine acest spor.
reclamantul că dreptul la aceste sporuri i se cuvine și pe perioada cât a fost auditor de justiție, deoarece în perioada respectivă a fost asimilat unui magistrat. Legea nr. 303/2004 prevede pentru auditorii de justiție atribuții asemănătoare celor ale magistraților, participarea la stagiile de practică, asistarea judecătorilor sau procurorilor în ședință, efectuarea de activități administrative și de specialitate în cadrul compartimentelor din instanță, redactarea de acte procedurale și proiecte de hotărâri, participarea cu vot consultativ la deliberări, etc. În plus, auditorii de justiție au aceleași incompatibilități cu judecătorii, iar perioada în care o persoană a îndeplinit funcția de auditor în justiție constituie vechime în magistratură.
Pe de altă parte, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin recurs în interesul legii că sporul se cuvine procurorilor și judecătorilor, iar auditorii de justiție sunt asimilați acestora.
În fine, arată reclamantul, pentru auditorii de justiție obligația de confidențialitate a fost prevăzută prin Regulamentul Institutului Național al Magistraturii aprobat prin Hotărârea nr.320/2005 a
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că stabilirea prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii sau nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte legate de statutul profesional al unei categorii depășește cadrul legal reglementat pin nr.OG137/2000 și că în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu art.16 din Constituție, există numai posibilitatea invocării excepției de neconstituționalitate a acelei prevederi legale în fața instanțelor judecătorești.
În plus, prin acordarea pentru viitor a acestor drepturi instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, acordând un drept salarial neprevăzut pentru magistrați.
În ceea ce privește sporul de confidențialitate de 15%, acesta nu este prevăzut în niciun act normativ referitor la magistrați, iar pe de altă parte, magistrații nu se află în situații comparabile cu celelalte persoane pentru care legile speciale au instituit un astfel de spor, spor cu privire la care procentul de 15% este valoarea maximă avută de legiuitor în vedere.
Cu privire la sporul de 50% de risc și suprasolicitare, pârâtul a arătat că art.47 din Legea nr.50/1996, care l-a instituit, a fost abrogat, iar abrogarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu este ordonator principal de credite față de reclamant, această calitate având-o pârâtul Ministerul Justiției, care este obligat să prevadă în bugetul propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamant.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul a arătat că niciun text de lege în vigoare nu prevede sporul de confidențialitate de 15% pentru reclamant și că art.47 din Legea nr.50/1996, care a instituit sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost abrogat, situație în care se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, pârâtul Institutul Național al Magistraturii a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că art.47 din Legea nr.50/1996, a prevăzut sporul de 50% numai pentru magistrați și personalul de specialitate, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a stabilit că sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine judecătorilor, procurorilor, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate, nemenționându-i și pe auditorii de justiție.
De altfel, aceștia beneficiază de o bursă egală cu indemnizația brută prevăzută de lege pentru judecătorii și procurorii stagiari, fără adăugarea altor sporuri sau prime.
Cât privește sporul de confidențialitate de 15% acesta nu este prevăzut de niciun act normativ.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 03.07.2008, Tribunalul Vâlceaa înaintat dosarul spre soluționare Curții de Apel Pitești în baza dispozițiilor art.II pct.2 din nr.OUG75/2008.
Prin sentința civilă nr.26/F-CM/18.09.2008, Curtea de Apel Piteștiaa dmis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii și Tribunalul București să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu 01.10.2005 și până în prezent, precum și pentru viitor și 50% spor de risc și suprasolicitare începând cu 15.08.2007 până în prezent și pentru viitor, cu dobânda legală calculată la data plății.
A obligat pe pârâta Curtea de Apel București la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
A obligat pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să vireze celorlalți pârâți fondurile necesare plății sumelor respective.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța examinat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care a apreciat-o ca neîntemeiată.
S-a arătat în considerentele hotărârii că reclamantul este judecător în cadrul Judecătoriei Sectorului 4 B, iar în perioada 01.10.2005 - 14.08.2007 a fost auditor de justiție în cadrul Institutului Național al Magistraturii.
În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte, art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantului pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în despăgubire pentru discriminare, Curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
Pe fond, s-a arătat în considerente, reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În calitate de judecător, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație similară cu personalul din unitățile bugetare.
Însă în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare, ci îndeplinirea obligației de confidențialitate.
Ca atare, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamant reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Pentru aceleași considerente, s-a arătat în motivarea hotărârii, acest spor de confidențialitate i se cuvine reclamantului și în perioada în care a fost auditor de justiție, funcție în exercitarea căreia art.49 din Hotărârea nr.320/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii de aprobare a Regulamentului Institutului Național al Magistraturii a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile obținute în această calitate (litera f), precum și obligația ca, în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial să păstreze materialele respective în interiorul institutului, instanței sau parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cazul prevăzut de lege și de regulament.
În ceea ce privește sporul de 50%, s-a arătat că a fost reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996, text în conformitate cu care "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Prin Decizia nr. XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.5/2008 a fost admis recursul în interesul legii și s-a constatat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Prin decizia nr. XXI/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin art. I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 a fost abrogat expres art.47 din Legea nr.50/1996, însă abrogarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă.
Astfel, pe de o parte, potrivit art.107 alin.3 din Constituția în vigoare la acea dată, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. În baza acestei dispoziții constituționale, prin art.1 lit. Q pct.1 din Legea nr.125/13.07.2000 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe în diverse domenii, inclusiv cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
Cu toate acestea, prin nr.OG83/2000 s-a procedat nu numai la completarea și modificarea Legii nr.50/1996, ci și la abrogarea unor dispoziții ale acestui act normativ, încălcându-se în acest fel prevederile Legii nr.24/2000 (modificată și completată prin Legea nr.189/2004) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții care reglementează modificarea, completarea și abrogarea ca pe evenimente legislative distincte.
S-a mai reținut în decizia pronunțată în recurs în interesul legii că norma de nivel inferior, în speță art. I pct.42 din nr.OG83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000 prin care a fost abrogat art. 231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.
Înalta Curtea concluzionat că art. I pct.42 și art. IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituționale, conform art.147 alin.1 din Constituția României, și își încetează efectele.
Instanța de fond a apreciat însă că sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine reclamantului numai începând cu data de 15.08.2007 - dată la care a fost numit în funcția de judecător, iar nu și pentru perioada în care a fost auditor de justiție.
Astfel, art.47 din Legea nr.50/1996 a prevăzut acest spor numai pentru magistrați și pentru personalul auxiliar de specialitate, iar, contrar susținerilor reclamantului, decizia pronunțată în recurs în interesul legii se referă la judecători, procurori, magistrați asistenți și personal auxiliar de specialitate, iar nu și la alte categorii profesionale.
S-a considerat că potrivit art. 16 alin. 2 din Legea nr.303/2004 formarea profesională inițială în cadrul Institutului Național al Magistraturii constă în pregătirea teoretică și practică a auditorilor de justiție pentru a deveni judecători sau procurori, iar conform alin.4 în perioada cursurilor, auditorii de justiție efectuează stagii de practică în cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, asistă la ședințele de judecată și la activitatea de urmărire penală, pentru a cunoaște în mod direct activitățile pe care le desfășoară judecătorii, procurorii și personalul auxiliar de specialitate.
de justiție participă la stagii de practică, asistă procurorii sau judecătorii în ședință, efectuează activități administrative de specialitate în cadrul compartimentelor din instanță, participă la deliberări cu vot consultativ, redactează acte procedurale și proiecte de hotărâri, etc.
Rezultă așadar că atribuțiile auditorilor de justiție sunt diferite de cele ale magistraților, ceea ce înseamnă că ei nu se află într-o situație similară cu aceștia din urmă.
Faptul că auditorii de justiție beneficiază conform art.17 din Legea nr.303/2004 de o bursă care are natura unui drept salarial și al cărui cuantum se stabilește în funcție de indemnizația brută a unui magistrat stagiar, precum și faptul că, potrivit art.86 din Legea nr.303/2004, perioada în care judecătorul a fost auditor de justiție constituie vechime în magistratură nu sunt de natură a duce la o altă concluzie, cele două texte de lege referindu-se la cuantumul veniturilor obținute de un auditor de justiție și respectiv la vechimea în magistratură, care constituie fundament pentru acordarea anumitor drepturi.
S-a mai făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 din Codul muncii, apreciindu-se că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantului prin neplata acestor sporuri.
În ceea ce privește cererea reclamantului privind acordarea sporurilor de 15% și 50% și pentru viitor, curtea a apreciat-o ca întemeiată.
În primul rând abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă, ceea ce înseamnă că acest articol este și în prezent în vigoare.
Acest aspect rezultă de altfel și din dispozitivul deciziei nr. XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, în recurs în interesul legii. Astfel, în decizia sa Înalta Curtea stabilit că acest spor se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.324/2001, fără a stabili și o eventuală dată de la care acest spor nu s-ar mai cuveni.
Pe de altă parte, salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Institutul Național al Magistraturii.
Motivul de recurs invocat de recurentul Institutul Național al Magistraturii constă în aceea că s-a reținut greșit la stabilirea obligației de plată a sporului de confidențialitate de 15% existența discriminării.
Având calitatea de auditor de justiție, reclamantul beneficiază de un statut distinct de cel al funcționarilor publici în favoarea cărora a fost reglementat sporul de confidențialitate.
Aceasta înseamnă că nu se află în situație comparabilă cu ceilalți beneficiari ai sporului și că nu se poate reține existența discriminării în cauză.
Mai mult, se susține, în actele normative care reglementează salarizarea magistraților nu a fost și nu este prevăzută acordarea acestui spor, bursa primită de către auditor potrivit art.17 din Legea nr.303/2004 este o indemnizație lunară egală cu indemnizația brută prevăzută de lege pentru judecătorii și procurorii stagiari, fără adăugarea unor sporuri sau prime.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și art.3041Cod procedură civilă.
Ministerul Justiției și Libertăților critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Instanța de fond a stabilit în mod eronat că, prin neacordarea sporului de confidențialitate auditorilor de justiție, au fost încălcate prevederile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Aceasta pentru că nu ne aflăm în prezența unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat prin lege.
Stabilind obligația de plată a unui drept care nu este prevăzut de lege, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
S-a reținut de asemenea greșit existența stării de discriminare în raport cu alte categorii profesionale care prin lege au instituit dreptul la sporul de confidențialitate.
Diferențele între reclamant și aceste categorii de personal sau între magistrați și aceleași categorii de personal apar în ceea ce privește statutul, drepturile și obligațiile specifice, responsabilitățile, admiterea în profesie, formarea profesională.
Pe de altă parte, situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă cu cea a funcționarilor publici și din punctul de vedere al informațiilor pentru gestionarea cărora se acordă sporul de confidențialitate.
Informațiile clasificate pentru gestionarea cărora se acordă sporul de confidențialitate sunt diferite de cele la care se referă hotărârea nr.328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor. Acestea din urmă constau în lucrări sau informații confidențiale, și nu clasificate. Informațiile clasificate au un regim special reglementat de Legea nr.182/2002.
Din punct de vedere al cuantumului, se arată în argumentarea recursului, în anumite situații sporul are o valoare de 30% din salariu, iar în altele de 15% sau de până la 15%.
Legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă.
La data de 21.10.2008 a fost înregistrat la Curtea de Apel Pitești recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.
Partea critică sentința pentru netemeinicie și nelegalitate astfel:
A invocat mai întâi excepția lipsei de interes a intimatului-reclamant pornind de la Decizia nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000.
A arătat recurentul-pârât că față de această decizie nu se mai justifică interesul în promovarea cererii de chemare în judecată.
O altă critică este aceea potrivit căreia instanța de fond a tratat superficial excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Între părțile din litigiu nu există raporturi de muncă, iar aplicarea dispozițiilor referitoare la salarizarea reclamantului nu poate fi imputată Ministerului Finanțelor Publice.
Cum auditorul de justiție este asimilat magistratului, Ministerul Justiției este față de reclamant ordonator principal de credite.
În aceste condiții se impunea admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât.
Pe fondul cauzei, se arată că față de abrogarea dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, în mod justificat ordonatorul principal de credite nu a acordat sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică. Nu existau fonduri bugetare alocate pentru această plată.
Nici în prezent intimatul-reclamant nu face dovada dreptului pretins deoarece prin art. 30 din nr.OG8/2007 au fost abrogate dispozițiile Legii nr.50/1996.
Legat de sporul de confidențialitate se arată, pretențiile sunt neîntemeiate, iar reclamantul solicită în realitate pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie extinse dispozițiile actelor normative criticate.
Potrivit art.15 alin.1 și 2 din hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005, judecătorii și procurorii au obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor și informațiilor pe care le-au obținut în această calitate, nu însă și dreptul la sporul de confidențialitate.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.3041Cod procedură civilă.
Cererea de recurs a Ministerului Finanțelor Publice a fost înaintată prin corespondență, plicul poștei purtând data de 16.10.2008.
În materia conflictelor de drepturi, Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, modificată a stabilit prin dispozițiile art.80 un termen de recurs de 10 zile, mai scurt decât cel de drept comun.
Acest termen curge de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond.
În cauză, hotărârea a fost comunicată recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice la data de 03.10.2008, dovada de comunicare de la fila 126 din dosar fiind semnată de persoana însărcinată cu primirea corespondenței.
Până la data de 16.10.2008, termenul de recurs de 10 zile, prevăzut de norme imperative a fost depășit, ceea ce atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita calea de atac.
Pentru aceste considerente, în baza art.103 alin.(1) Cod procedură civilă, recursul acestei părți va fi respins ca tardiv formulat.
Recursurile declarate de pârâții Institutul Național al Magistraturii și Ministerul Justiției și Libertăților nu sunt fondate.
Bursa acordată auditorilor de justiție pe perioada în care își desăvârșesc pregătirea profesională pentru a deveni judecători sau procurori are potrivit art.17 alin.1 și 2 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, natura și regimul juridic de drept salarial, fiind stabilită pe baza indemnizației brute prevăzute de lege pentru judecătorii și procurorii stagiari, la care se vor calcula reținerile privind contribuțiile la bugetele speciale de stat, datorită activității pe care o desfășoară în această calitate.
Formarea profesională inițială în cadrul Institutului Național al Magistraturii presupune potrivit art.16 alin.2 din Legea nr.303/2004 efectuarea de stagii de practică în cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, auditorii de justiție asistând la ședințele de judecată și la activitatea de urmărire penală pentru a cunoaște în mod direct activitățile pe care le desfășoară judecătorii, procurorii și personalul auxiliar de specialitate.
Mai mult, auditorii de justiție efectuează activități administrative de specialitate în cadrul compartimentelor din instanță, participă la deliberări cu vot consultativ, redactează acte procedurale și proiecte de hotărâri.
De aceea, prin art.49 din Hotărârea nr.320/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii de aprobare a Regulamentului Institutului Național al Magistraturii s-a instituit obligația auditorilor de justiție de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile obținute în desfășurarea acestor activități, precum și obligația ca, în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial să păstreze materialele respective în interiorul institutului, instanței sau parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cazul prevăzut de lege și de regulament.
Existența situației de comparabilitate cu celelalte categorii de personal bugetar beneficiare ale sporului de confidențialitate a fost corect stabilită prin raportare la activitatea desfășurată de auditorii de justiție și la tipul de informații pe care le gestionează pe durata acesteia.
Este vorba despre aceleași informații cu care iau contact magistrații în activitatea de urmărire penală sau în activitatea de judecată.
Pe de altă parte, trebuie observat că acele categorii de personal pentru care se efectuează deja plata sporului de confidențialitate nu lucrează numai cu informații clasificate.
Reclamantul se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție, prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut. Această obligație nu vizează numai informațiile clasificate.
Excluderea de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor.
Diferențierea salariilor în raport de nivelul studiilor, de treptele și gradele profesionale, conținutul, calitatea și cantitatea muncii se reflectă în partea fixă a salariului, respectiv în indemnizația de încadrare lunară sau în salariul de încadrare lunar, neavând nicio legătură cu sporurile salariale.
Acestea din urmă alcătuiesc partea variabilă a salariului/indemnizației și au drept scop recompensarea muncii prestate în anumite condiții.
Invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conduce mai degrabă la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.
În lipsa unei alte justificări obiective a tratamentului diferențiat s-a reținut corect existența discriminării, sancționată de dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a căror prioritate este consacrată de dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României revizuită, implicit temeinicia pretențiilor supuse examinării.
Însă, a reține numai existența discriminării nu este suficient pentru repararea prejudiciului suferit în executarea raporturilor de muncă. Iar a invoca lipsa prevederii în lege a cuantumului despăgubirilor ar echivala cu denegarea de dreptate, ar lăsa practic fără conținut obligația pozitivă a statului de a stabili pârghii prin care să poată fi determinate remedii concrete la situația creată prin discriminare.
Legat de mărimea sporului nu s-au adus argumente pentru fixarea unui alt cuantum.
În cazul de față legea recunoaște, prin dispozițiile art.5 și art.6 alin.(3) Codul muncii, dreptul la salarizare egală pentru muncă egală și pregătire profesională egală. Principiul egalității de tratament salarial este consacrat de prevederile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a Libertăților.
De aici rezultă că soluționarea cauzei s-a făcut fără depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Așa cum a reținut și instanța de fond, o reparație integrală a prejudiciului suferit prin neacordarea sporului în discuție presupune actualizarea acestor drepturi bănești cu indicele de inflație la momentul plății efective.
Plata și pe viitor a sporului de confidențialitate dispusă prin hotărârea atacată constituie aplicarea prevederilor art.110 Cod procedură civilă, potrivit cărora se poate cere înainte de termen executarea la termen a unei prestații periodice.
Prestațiile reciproce și corelative pe care le presupune executarea raporturilor de muncă se caracterizează prin periodicitate.
Întrucât nu se regăsesc cu privire la soluția criticată motivele de nelegalitate și netemeinicie reglementate de art. 304 pct. 4, 8 și 9 și art.3041Cod procedură civilă, recursurile pârâților Ministerul Justiției și Libertăților și Institutul Național al Magistraturii vor fi respinse în baza art.312 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.26/F-CM din 18 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-, intimați fiind reclamantul și pârâtul TRIBUNALUL BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./29.04.2009
Jud.fond: /
Președinte:Florinița CiorăscuJudecători:Florinița Ciorăscu, Nicoleta Simona Păștin, Ion
