Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 1678/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2263/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1678
Ședința publică din 7.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât Municipiul B prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 419 din 11.03.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă și cu intimatul pârât.
Cauza are ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, se prezintă avocatul - în calitate de reprezentant al intimatei reclamante, în baza împuternicirii de substituire nr. 80/2009, eliberate de Baroul București și lipsesc recurentul pârât Municipiul B prin Primarul General și intimatul pârât.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Avocatul intimatei depune la dosar împuternicirea avocațială nr. -/2009 pe numele avocatului titular al contractului de asistență juridică, și arată că nu are alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul intimatei reclamante solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, pentru motivele arătate în cuprinsul notelor scrise pe care le depune la dosar.
Arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 30.07.2007 sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții și Municipiul B, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că pârâtul Municipiul B nu a avut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr-, care a fost preluat abuziv și fără titlu de la autorul său, și, pe cale de consecință, să desființeze contractul de vânzare-cumpărare nr- încheiat între pârât și Primăria Municipiului B prin C, în conformitate cu principiul "resolute iure dantis resolvitur ius accipientis", să oblige pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr-, iar în subsidiar, în ipoteza respingerii primului capăt de cerere, precum și în ipoteza admiterii acestuia și nedesființării contractului de vânzare-cumpărare menționat, să constate instanța, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr-, pentru frauda la lege și faptul că titlul său de proprietate este mai caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar și, în consecință, să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Statul Român a preluat în mod abuziv imobilul situat în B,-, în care se afla și garajul obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr-, care a făcut obiectul Decretului de naționalizare nr.92/1950, în a cărui anexă, la poziția nr.6663, figurează (autorul său fiind ); s-a mai menționat că dobândise imobilul prin ordonanța de adjudecare nr.2358/16.02.1934, după decesul său (survenit în anul 1948) rămânând ca moștenitori soția și copiii () și -, acesta din urmă încetând din viață în anul 1979, rămânând ca moștenitoare mama reclamantei, () - ce a decedat în anul 2004, unica moștenitoare fiind reclamanta. În continuare, s-a învederat că în anul 1998, mama reclamantei, a formulat la Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, acțiune în revendicare a întregului imobil din-, sector 1, ce a fost admisă prin sentința civilă nr.578/1999, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și anularea recursului formulat de.
S-a mai subliniat faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, încălcându-se chiar dispozițiile Decretului nr.92/1950, întrucât autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare, fiind de profesie avocat pensionar; pe de altă parte, Decretul nr.92/1950 contravenea Constituției din 1948, precum și convențiilor internaționale la care România era parte. În aceste condiții, statul nu putea să înstrăineze un bun al cărui proprietar nu a fost niciodată, vânzare care, potrivit legislației românești, este nulă pentru fraudă la lege. De asemenea, s-a apreciat și faptul că un garaj de sine stătător nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, întrucât acest act normativ are în vedere numai construcțiile cu destinație de locuință. Totodată, s-a invocat neconstituționalitatea art.50 alin.1 din Legea nr.10/2001 - care statuează un termen de prescripție de 1 an pentru invocarea nulității - față de prevederile art.20, 21 și 44 din Constituția României.
Cu privire la acțiunea in revendicare, s-a învederat că titlul reclamantei este mai puternic, autorii săi pierzând numai detenția imobilului, nu și dreptul de proprietate.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, fotocopii după: sentința civilă nr.578/03.05.1999 a Tribunalului București -Secția a IV-a civilă, decizia nr.360/16.12.1999 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, decizia nr.1579/10.05.2000 a Curții Supreme de Justiție, adresa -Departamentul Patrimoniu Imobiliar-Direcția Evidența Proprietății, adresa C SA. certificatul de calitate de moștenitor de pe urma defunctei -- ( fila 7 -15).
Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat la judecată pentru a propune probe în apărare, din adresa (fila 74) rezultând că aceasta figurează înregistrat cu domiciliul la care a fost citat, fără mențiune de deces.
Prin încheierea de ședință de la data de 01.10.2007, instanța a luat act de invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 republicată și a dispus trimiterea cauzei, Curții Constituționale, suspendând judecata pricinii până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
La data de 21.03.2008, Curtea Constituțională a restituit dosarul împreună cu decizia nr.114 pronunțată la data de 19.02.2008, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001.
La termenul de judecată de la data de 21.04.2008, instanța de fond a unit cu fondul, excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capetele de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr-.
La solicitarea instanței, Sector 1 transmis istoricul de rol fiscal ( f 41-43) cu privire la garajul situat în str.-.- nr.7, iar reclamanta a depus fotocopii după: ordonanța de adjudecare nr.2358/16.02.1934, certificate de deces și de moștenitor de pe urma defuncților, -, certificatele de naștere al numiților - și, certificatul de căsătorie între și, certificatul de moștenitor și calitate de moștenitor de pe urma defunctei -, certificatul de căsătorie al Martei cu, certificatul de naștere al iei (fostă ), certificatul de căsătorie al iei cu (fiele 50-73 dosar).
De asemenea, au fost comunicate, prin adresa nr.23629/14.07.2008, relațiile solicitate de la Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară (fila 87 dosar).
Prin sentința civilă nr.11542 pronunțată la 29.09.2008, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis în parte, cererea reclamantei formulată împotriva pârâților și Municipiul B; a constatat că Statul a dobândit fără titlu valabil, imobilul (garaj) situat în B,-, sector 1; a admis excepția prescripției asupra capetelor de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.1020/11.1997 și a respins în consecință aceste capete de cerere; a obligat pe pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul garaj situat în B,-, în suprafață de 12,51 mp.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că Decretul nr.92/1950, actul normativ care a stat la baza preluării bunului imobil, încălca dispozițiile legale în vigoare, prevederile constituționale precum și pe cele internaționale în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
A mai reținut instanța de fond că potrivit art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, termen ce a fost prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 și OUG nr.145/2001, împlinindu-se la 14.08.2002, dreptul material la acțiune sub acest aspect, fiind ca atare prescris.
În condițiile în care Legea nr.10/2001 nu conține dispoziții exprese care să interzică acțiunea în revendicare de drept comun, ba chiar mai mult, art.46 din lege recunoscând implicit, posibilitatea promovării unei astfel de acțiuni, instanța de fond a apreciat că procedura de restituire reglementată de Legea nr.10/2001 nu determină inadmisibilitatea acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun.
Mai mult, Legea nr.10/2001 reglementează raporturile dintre foștii proprietari și entitățile deținătoare, iar nu cele dintre chiriași și foștii proprietari.
În raport de dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, autorul reclamantei în calitate de persoană al cărei imobil a fost preluat fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării.
Și, în fine, comparând titlurile părților, instanța de fond a apreciat preferabil titlul reclamantului, întrucât acesta a dobândit bunul pe cale succesorală de la adevăratul proprietar, iar pârâtul, prin cumpărare, de la un neproprietar.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel pârâții și Municipiul B, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea apelului său, pârâtul ainvocat: 1. aplicarea greșită a dispozițiilor legale;
2. greșita stabilire a raportului de accesorietate între acțiunea în revendicare și acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare;
3. greșita apreciere a titlului reclamantei ca preferabil cu ignorarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și a principiului ocrotirii subdobânditorului de bună credință.
În motivarea apelului său, Municipiul B aarătat că în mod greșit, prima instanță a admis cererea reclamantei sub aspectul constatării caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, cererea fiind lipsită de interes, atât timp cât Legea nr.247/2005 declară în mod expres că toate imobilele au fost preluate abuziv.
A mai arătat apelantul că trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea legilor în vigoare, respectiv a Decretului nr.92/1950, autorul reclamantei nefiind exceptat de la aplicarea acestui act normativ.
Și în fine, apelantul a arătat că potrivit art.9, 10 și 11 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005, dacă terenul notificat este liber va fi restituit în natură, iar în cazul în care este afectat de o cauză de utilitate publică, notificatorii beneficiază de despăgubiri.
La data de 09.01.2009, reclamanta - intimată a depus întâmpinare, susținând în esență netemeinicia criticilor formulate de pârâții - apelanți și solicitând respingerea apelurilor lor ca nefondate.
La termenul din 24.02.2009,pârâtul - apelant a depus la dosar declarația autentificată sub nr.101/23.02.2009 prin care renunță la judecata apelului declarat.
Potrivit art.246 Cod procedură civilă,renunțarea la judecată poate avea loc în tot cursul judecății, în fața primei instanțe sau a instanței de apel ori a celei de recurs, fie verbal în instanță, fie prin cerere scrisă.
Potrivit acelorași dispoziții, când s-a intrat în dezbaterea fondului, renunțarea se poate face cu învoirea celeilalte părți.
In cauză, tribunalul a constatat, pe de o parte, că există o declarație de renunțare la judecată formulată de pârâtul - apelant în scris, manifestarea de voință în acest sens fiind expresă și neechivocă, iar pe de altă parte, că partea adversă a fost de acord cu acest act de dispoziție.
Drept urmare, tribunalul, în baza art.246 Cod procedură civilă, dând eficiență principiului disponibilității părților în procesul civil, a luat act de renunțarea apelantului la judecarea apelului ce l-a declarat.
Prin decizia civilă nr.419/11.03.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul Municipiul B prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.11542/29.09.2008 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 B, în contradictoriu cu intimații și și a luat act de renunțarea apelantului la judecarea apelului declarat împotriva aceleiași sentințe civile.
Examinând sentința civilăatacată prin prisma și în limita criticilor formulate de apelantul Municipiul B, în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale aplicabile, Tribunalul a constatat nefondat apelul declarat de Municipiul B, pentru următoarele considerente:
1. Este adevărat că toate preluările de imobile din perioada martie 1945 - decembrie 1989, deci și cele efectuate în baza Decretului nr.92/1950, au fost declarate ca fiind preluări abuzive. Legea nr.10/2001 însă, lege specială în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2 alin.1), iar dispozițiile art.2 alin.2 din lege, în vigoare la data pronunțării hotărârii apelate, prevăd expres că "persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușitfără titlu valabilîși păstrează calitatea de proprietar", nefiind vorba așadar în această situație de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept și aceasta fără ca legea să distingă între situația imobilelor rămase în patrimoniul statului și situația imobilelor vândute chiriașilor. În aceste condiții, este evident interesul reclamantei în a se constata nevalabilitatea titlului statului.
2. Că autorul reclamantei făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, constituie un aspect tranșat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr.578/3.05.1999 a Tribunalului București, hotărâre rămasă definitivă și devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.360/16.12.1999 a Curții de APEL BUCUREȘTI și respectiv decizia civilă nr.1579 din 10 mai 2000 Curții Supreme de Justiție, drept care repunerea în discuție a acestui aspect nu mai este posibilă.
3. Este adevărat și faptul că, potrivit dispozițiilor art.9, 10 și 11 din Legea nr.10/2001, pentru terenurile afectate de o cauză de utilitate publică, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii au dreptul la despăgubiri prin echivalent.
Pârâtul-apelant Municipiul B nu a administrat însă nici o probă (deși conform art.1169 Cod civil, sarcina probei revine celui ce afirmă), în sensul că bunul în litigiu prin natura lui ori printr-o dispoziție specială a legii este de uz și de utilitate publică.
În plus, nu poate fi ignorată împrejurarea că prin sentința civilă nr.578 pronunțată de Tribunalul București la 3 mai 1999, rămasă definitivă și devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.360/1999 a Curții de APEL BUCUREȘTI și Decizia nr.1579/10.05.2000 a Curții Supreme de Justiție, Municipiul Baf ost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, întregul imobil din-.
4. posibilității reclamantei de a revendica de la subdobânditor, bunul proprietatea sa, în condițiile în care i-a fost confirmat în justiție dreptul de proprietate (în condițiile Legii nr.213/1998), anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și în condițiile în care bunul a fost înstrăinat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, fiind preluat fără titlu valabil, ar constitui o încălcare a dreptului reclamantei la un proces echitabil, drept prevăzut de art.21 din Constituția României și de art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, pârâtul Municipiul Baf ormulat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, deoarece hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii și aplicarea greșită a acesteia.
Astfel, în mod greșit s-a apreciat că preluarea imobilului în litigiu, s-a realizat în mod abuziv. Aprecierea modului de preluare de către stat, a imobilului, la momentul vânzării către chiriaș, precum și anterior acestui moment, nu se putea realiza de cât prin raportare la prevederile Legii 112/1995 și la Normele de aplicare a acestei legi. În baza acestei raportări, preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil și cu respectarea legilor și decretelor în vigoare. Așadar, actul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, devenind incident art. 19 din Legea 10/2001 care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri. Contractul de vânzare-cumpărare este un act cu titlu oneros, încheiat cu bună-credință, neexistând dubii sub acest aspect.
Conform art. 1 al. 1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 112/1995, sunt considerate a fi preluate cu titlu valabil, imobilele naționalizate sub imperiul acestui decret.
A solicitat în consecință, admiterea recursului, modificarea în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii capătului cererii de chemare în judecată, privind constatarea caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului.
Și-a întemeiat în drept, recursul, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 15 lit. r din Legea 146/1997.
Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare, deși avea această obligație, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, în mod similar procedând și intimatul-pârât.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă:"Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 9.când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Curtea, la fel ca și instanțele de fond, constată că toate criticile recurentului referitoare la valabilitatea titlului statului, critici arondate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, nu sunt fondate. Astfel, Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare, era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu "o dreaptă despăgubire stabilită de justiție", interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. Art. 10 din Constituția din 1948 instituia două condiții: naționalizarea să fie efectuată în baza unei legi și distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar Curtea constată, așa cum am arătat, flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulă, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Dispozițiile internaționale și constituționale evocate erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, se constată în mod evident, nevalabilitatea sa.
Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect.
Curtea constată de altfel, că nevalabilitatea acestui titlu (Decretul nr. 92/1950) era considerată astfel, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forță normativă (Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite și Constituția din 1948). Așadar, nevalabilitatea decretului era certă încă de la momentul edictării sale sau de la momentul aplicării sale, în perioada comunistă și nu doar după 1989, instanțele de judecată fiind datoare să se raporteze la întreg ansamblul normativ cu incidență și nu doar la anumite norme, cum ar fi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
De altfel, chiar raportându-se la aceste prevederi legale speciale, Curtea reține că într-adevăr, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile sale se aplică doar în situația imobilelor cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statuluicu titlu.
Chiar dacă prin Normele Metodologice inițiale de aplicare a Legii nr. 112/1995 (Hotărârea Guvernului nr. 20 din 17 ianuarie 1996), s-a specificat implicit că Decretul nr.92/1950 de naționalizare a unor bunuri, ar fi reprezentat titlu pentru stat, Curtea constată faptul că aceste norme au o forță juridică inferioară legii (în speță, Legea nr. 112/1995), iar potrivit doctrinei și jurisprudenței consacrate în materie, prin "titlu", se înțelege actul juridic în virtutea căruia se dobândește un drept de proprietate. Așadar, în operațiunea de analiză juridică, trebuie să se aprecieze existența titlului din sintagma Legii nr. 112/1995, astfel cum principiile de drept, dispozițiile internaționale și constituționale impuneau și nu în baza unui act normativ inferior ca valoare.
De altfel, întrezărind eroare pe care a comis-o, legiuitorul a rectificat în parte, dispozițiile menționate, prin HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, prin care a precizat că titlul statului exista doar dacă preluarea în perioada comunistă s-a realizat cu respectarea actelor normative incriminate (în speță, Decretul nr. 92/1950) - art. 1 din HG nr. 11/1997. Această modificare nu este însă, de natură să înlăture aprecierile anterioare. În speță, se constată faptul că prin sentința civilă nr. 578/3.05.1999 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, s-a statuat că autorul reclamantei intimate făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea acestui decret.
Revenind, constatăm că indiferent de forma inițială sau modificată a Normelor Metodologice de Aplicarea a Legii nr. 112/1995, valabilitatea Decretului nr. 92/1950 se raporta la acte normative superioare ca forță juridică, analiză care determina concluzia nevalabilității acestui decret. Ca atare, atât sub imperiul HG nr. 20/1996, cât și sub imperiul HG nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil).
Așadar, chiar dacă este adevărat că Legea nr. 112/1995 prin Normele sale metodologice inițiale de aplicare au recunoscut Decretul nr. 92/1950 ca fiind un titlu, în sensul de titlul valabil, pentru stat, iar ulterior, prin HG nr. 11/1997, această recunoaștere a fost nuanțată, însă, așa cum arătam, totuși valabilitatea titlului statului nu putea fi raportată decât evident la normele constituționale sau internaționale a căror respectare incumba țării noastre. Or, această analiză determina așa cum am enunțat deja, concluzia nevalabilității titlului statului.
În consecință, chiar dacă am aprecia că la încheierea contractului (08 septembrie 1997, potrivit contractului depus în copie la fila 42 din dosarul de fond), Legea nr. 112/1995 ar fi fost respectată (ca și cum art. 1 din lege s-ar referi la "titlu" în sens doar de titlul formal și nu s-ar referi la sintagma "titlu valabil"), atunci această apreciere tot n-ar fi de natură a înlătura concluzia prezentată în baza analizei anterioare, a nevalabilității titlului statului.
Această apreciere este de altfel, una ipotetică, pentru că actul juridic contestat în cauză, a fost încheiat la data de 08 septembrie 1997, dată la care HG 20/1996 fusese deja modificată prin HG nr. 11/29.01.1997, publicată în Monitorul Oficial din 4.02.1997, în sensul următor:"(3) Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950, se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării."Ca atare, această recunoaștere a fost nuanțată, astfel încât nu se mai pot invoca în mod întemeiat, începând cu data intrării în vigoare a ultimei hotărâri de guvern menționate, caracterele comun și invincibil ale erorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului-statul român. În consecință, criticile recurentului referitoare la împrejurarea că la momentul încheierii contractului, decretul era prevăzut ca titlu, chiriașul-cumpărător neavând obligația de a verifica valabilitatea sa, în lipsa vreunei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de constatare a caracterului nevalabil, sunt nefondate, atât timp cât însăși Hotărârea de Guvern nr. 20/1996 în forma sa modificată, nu mai recunoștea de plano, general, validitatea acestui titlu.
Prin prisma acestor considerente anterioare, devine nefondată și critica recurentului referitoare la încheierea contractului cu respectarea tuturor prevederilor Legii 112/1995, cel puțin sub aspectul că, atât timp cât, în cadrul situației de fapt, tribunalul a reținut că autorul reclamantei făcea parte din categoria persoanelor exceptate, aplicarea decretului în ceea ce îl privește s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor sale dinart. II. În consecință, art. 1 din Legea 112/1995, în sensul detaliat de art. 1 din HG. 20/1996 în forma modificată, nu a fost respectat la momentul încheierii contractului. Însă, așa cum am arătat Curtea apreciază că întregul decret de naționalizare reprezenta un titlu nevalabil.
Critica privind incidența în cauză, a prevederilor art. 19 (în prezent, 18) din Legea 10/2001, reprezintă o apărare nouă, care nu a mai fost invocată până acum în cauză, deci nici prin motivele de apel, ea neputând fi formulată astfel, direct în recurs, potrivit regulii de dreptnon omisso medio. Criticile din motivele deapel, referitoare la incidența prevederilor art. 9,10,11 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 247/2005, sunt distincte, ele vizând o altă situație premisă decât cea a art. 19 (în prezent, 18) menționat.
Critica referitoare la caracterele translativ de proprietate și oneros, ale contractului de vânzare-cumpărare, precum și la invocata bună-credință la momentul încheierii sale, critică privită potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, prin prisma limitelor controlului jurisdicțional declanșat, impuse de recurent, prin motivele sale concrete de recurs și prin solicitarea sa finală, de reformare doar a capătului de cerere referitor la constatarea dobândirii de către stat, a imobilului, fără titlu valabil, nu este de natură să determine concluzia nelegalității soluției date acestui capăt de cerere, atât timp cât încheierea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă o operațiune ulterioară și distinctă față de preluarea imobilului de către stat, astfel încât și aprecierea valabilității titlului în baza căruia statul s-a erijat în proprietar și a vândut, determină o analiză distinctă, neinfluențată de concluzia analizei legalității contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului de preluare, al statului, circumstanțiază analiza juridică a contractului, conform prevederilor Legii 112/1995.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, Curtea va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul - pârât MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.419/11.03.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimatul - pârât.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. 6.01.2010
./
2 ex./06.01.2010
TB-5 -;
Jud.1 -
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Mariana Haralambe, Fănica Pena
