Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 342/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2281/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 342
Ședința publică din 1.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelurilor formulate de apelanții reclamanți, și, de apelanta pârâtă Administrația Protocolului de Stat și de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 294 din 8.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal se prezintă avocatul pentru apelanții reclamanți, și, în baza împuternicirii nr. -/2008, eliberată de Baroul București (fila 29 din dosar) și consilierul juridic pentru apelanta pârâtă Administrația Protocolului de Stat, în baza delegației aflată la fila 48 din dosar; lipsește apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, că, la data de 29.04.2009, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, raportul de expertiză întocmit în cauză, precum și două copii ale acestuia, care au fost comunicate apelanților reclamanți și apelantei pârâte Administrația Protocolului de Stat.
Părțile prezente, prin reprezentanți, arată că au luat cunoștință de raportul de expertiză, iar Administrația Protocolului de Stat înțelege să formuleze obiecțiuni la acesta, pe care le depune la dosar, înmânând și părții adverse un exemplar. Arată că susține aceste obiecțiuni.
Avocatul apelanților reclamanți solicită respingerea obiecțiunilor, întrucât expertul a răspuns clar la toate obiectivele stabilite de instanță, completându-se, astfel, expertiza efectuată la instanța de fond.
Deliberând asupra obiecțiunilor formulate de apelanta pârâtă Administrația Protocolului de Stat la raportul de expertiză, Curtea apreciază că, în funcție de soluția care se va da asupra apelurilor, deci fondului cauzei, ele vor deveni pertinente sau nu, astfel încât doar pentru această fază procesuală, ele vor fi apreciate ca apărări de fond, urmând ca prezenta instanță de apel să le analizeze astfel, cu ocazia dezbaterii apelurilor formulate.
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocatul apelanților, și solicită admiterea apelului acestora, susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii reclamanților, astfel cum a fost precizată.
Solicită modificarea în parte a sentinței apelate și să se dispună obligarea Administrația Protocolului de Stat la emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului sau obligarea instituției respective la revizuirea dispoziției emise, având în vedere modificările legislative intervenite prin Legea nr. 247/2005.
La solicitarea instanței, precizează că solicită, de fapt, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, față de faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii precizate.
Solicită și respingerea apelurilor formulate de către instituțiile pârâte, ca neîntemeiate, având în vedere că singura apărare a acestora este problema legată de lipsa de interes a reclamanților. Or, reclamanții, ca moștenitori ai autorului lor deposedat în mod abuziv potrivit Decretului nr. 92/1950, ținând seama de faptul că acesta era pensionar, fost funcționar - și-au dovedit pe deplin interesul în cauza de față, ca și calitatea procesuală.
Nu solicită cheltuieli de judecată, însă solicită a se amâna pronunțarea pentru a formula concluzii scrise.
Reprezentantul apelantei pârâte Administrația Protocolului de Stat solicită admiterea apelului acestei instituții, subliniind că lipsa de interes a reclamanților se referă la capătul de cerere care vizează constatarea nevalabilității titlului statului, atâta vreme cât prin Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că imobilele preluate de stat în perioada 1945 - 1989 au trecut în mod abuziv în proprietatea statului.
Oricum, s-a stabilit că dispoziția nr. 17/2001 a căpătat autoritate de lucru judecat, instanța menținând prevederile acesteia. Astfel, o altă cerere cu același obiect este inadmisibilă.
Solicită, de asemenea, admiterea apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea celui declarat de reclamanți.
Curtea reține cauza spre soluționare, urmând a aprecia asupra necesității amânării pronunțării.
CURTEA
Asupra apelului din prezenta cauză;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 26.05.2004, sub nr.9057/2004, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat, solicitând să se constate că imobilul situat în B,-, sector 1, trecut fără titlu valabil în proprietatea statului și să fie obligată RA-APPS să emită decizia de restituire în natură a imobilului mai sus menționat, motivat de faptul că reclamanții sunt moștenitorii defunctului scu, care a dobândit în anul 1939 de la Societatea de Construcții, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.31623/29.08.1939, imobilul situat în B,-, sector 1, că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza nr. 116/1960, hotărâre prin care au fost completate listele anexe la Decretul nr. 92/1950, în prezent imobilul aflându-se în administrarea RA-APPS și fiind închiriat Ambasadei SUA cu destinația de locuință în baza contractului de închiriere nr. 131/2001, încheiat între fosta RA și această ambasadă, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 27.03.2001, au notificat fosta RA solicitând restituirea în natură a imobilului menționat, însă, prin decizia nr. 17/25.05.2001, s-a refuzat restituirea în natură pentru următoarele două motive: că nu au făcut dovada că sunt îndreptățiți în conformitate cu prevederile legale să solicite restituirea și faptul că imobilul ar face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, că au formulat contestație împotriva acestei decizii, iar, prin hotărârea nr.197/12.02.2002, Tribunalul Bucureștia menținut decizia directorului RA doar sub aspectul celui de al doilea motiv, că această sentință a fost menținută atât de Curtea de Apel București cât și de Curtea Supremă de Justiție, că în opinia reclamanților imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere, reclamanții au arătat că, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că scu a fost proprietarul imobilului, că reclamanții sunt moștenitorii săi și că sunt îndreptățiți să solicite, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea de la deținătorul acestuia, în prezent RA APPS, că Decizia nr. 17/25.05.2001 a fost dată și menținută deoarece s-a considerat de către deținător, respectiv de către instanță că imobilul face parte din cele prevăzute de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, că în condițiile în care se va constata că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului devin incidente prevederile art. 16 alin. 4 din lege, potrivit cărora imobilul trebuie restituit în natură chiar dacă ar face parte din cele menționate în alin. 1 art. 16.
La data de 11.06.2004, prin Serviciul Registratură, pârâta RA-APPS a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți.
Pârâta a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la obligarea RA-APPS la emiterea deciziei de restituire în natură, motivat de faptul că prin notificarea nr. 2119/27.03.2001, adresată fostei RA, a cărei succesoare în drepturi și obligații este pârâta, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în-, sector 1, că, analizând dosarul notificării, RA a emis decizia nr.17 din 25.05.2001, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, că aceasta a fost contestată în justiție, cauza fiind soluționată irevocabil de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 2606/17.06.2003, fiind menținută decizia nr. 17/25.05.2001, că în aceste împrejurări formularea unei alte cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea RA-APPS la emiterea unei noi decizii cu privire la același imobil nu este admisibilă.
Pârâta RA-APPS a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, solicitând introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în motivarea cererii arătându-se că, potrivit art. 1 din HG nr. 533/2002, RA-APPS se organizează și funcționează în scopul administrării, păstrării integrității și protejării bunurilor aparținând domeniului public al statului (. ) precum și a bunurilor aparținând domeniului privat al statului, pe care le are în administrare și prin urmare în cauză sunt incidente dispozițiile art. 23 alin. 3 Anexa 1 din HG nr. 533/2002 și art. 12 alin. 4 și 5 din Legea nr. 213/1998, proprietarul imobilului în litigiu fiind statul.
Prin sentința civilă nr. 3000/31.03.2005, pronunțată în dosarul nr. 9057/2004, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins ca inadmisibil primul capăt de cerere formulat de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă - Administrația Protocolului de Stat, și titularul dreptului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor și a respins ca nefondat al doilea capăt de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâta RA-APPS.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 411/2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, recursul fiind admis prin decizia civilă nr. 44/12.01.2007, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, casându-se ambele hotărâri și trimițându-se cauza spre soluționare în prima instanță la Tribunalul București.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, sub nr-.
Cât privește primul capăt de cerere, privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut următoarele:
Imobilul în litigiu, situat în B,- (fosta-), sector 1, fost dobândit de numitul scu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31623/29.08.1939, de Tribunalul Ilfov - Secția notariat.
Reclamanții sunt moștenitorii lui scu, așa cum rezultă din certificatul de legatar nr.12 din 25.02.1999, eliberat de BNP.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, astfel cum a fost completat prin 116/9.02.1960.
În prezent, imobilul se află în administrarea pârâtei RA-APPS, care l-a preluat de la fosta RA în baza OUG nr. 32/2002.
Chiar în 116/1960, se menționează faptul că autorul pârâților a fost inginer și la momentul naționalizării era pensionar. Se mai menționează faptul că soția sa este fiică de moșier.
Potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, erau exceptate de la naționalizare imobilele ce aparțin intelectualilor profesioniști și, respectiv, pensionarilor. Ca atare, înscrierea imobilului aparținând autorului reclamanților în listele anexe ale Decretului 92/1950, astfel cum au fost completate prin 116/1960, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor chiar a actului normativ în temeiul căruia se făcea naționalizarea, respectiv a dispozițiilor art. II din Decretul 92/1950. Faptul că soția autorului reclamanților ar fi fost fiică de moșier, nu constituia un temei de preluare a imobilului în baza Decretului 92/1950, întrucât imobilul fiind dobândit în anul 1939, anterior intrării în vigoare a Codului familiei, urma regimul separației de patrimonii, astfel că nu constituia bun comun al autorului reclamanților și al soției acestuia. În plus, Decretul 92/1950 îi avea în vedere pe "moșieri", iar nu pe descendenții acestora care nu puteau fi încadrați, la rândul lor, prin bunurile deținute, în categoria "moșieri".
Ca atare, tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Cât privește al doilea capăt de cerere, privind obligarea RA-APPS să emită decizie de restituire în natura a imobilului sus-menționat, tribunalul a reținut următoarele:
În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au notificat fosta RA, solicitând acesteia restituirea în natura a imobilului.
Prin decizia nr. 17/25.05.2001, fosta a decis că nu se restituie în natură imobilul situat în B,-, întrucât, în primul rând, solicitanții nu fac dovada că sunt îndreptățiți, în conformitate cu prevederile legale, să solicite restituirea conform Legii nr.I0/2001, iar, în al doilea rând, imobilul menționat face parte din categoria celor prev. de art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat contestație, iar prin sentința civilă nr. 197/12.02.2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a lll-a Civilă, în dosar nr. 4751/2001, definitivă prin decizia civilă nr. 348A/24.09.2002 a Curții de Apel București - Secția a lll-a Civilă, s-a respins contestația ca neîntemeiată, prin sentința civilă sus-menționată stabilindu-se că petenții erau îndreptățiți, ca succesori, să inițieze procedura administrativă prev. de Legea nr. 10/2001, în temeiul art.4 alin.2, însă întrucât imobilul este ocupat de către un funcționar al Ambasadei SUA, face parte din categoriile vizate de art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât notificarea reclamanților a fost soluționată prin decizia nr. 17/2001, decizie care a fost menținută de instanțele judecătorești care au soluționat contestația și căile de atac aferente, cererea reclamanților de a fi obligată RA-APPS să soluționeze din nou aceeași notificare, emițând însă o decizie de restituire în natură, apare ca nefondată, notificarea fiind deja soluționată în mod irevocabil.
De altfel, după apariția Legii nr. 247/2005, reclamanții au avut posibilitatea ca, în temeiul art. II din Titlul I al legii menționate, să atace din nou decizia nr. 17/2001, în termen de 12 luni, solicitând aplicarea art. 16 alin. 1 din Legea 10/2001, în forma în care acesta a fost modificat prin Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. II menționat,(1) Deciziile sau dispozițiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) Hotărârea pronunțată de prima instanță poate fi atacată cu recurs la Curtea de apel".
Ca atare, instanța de fond a apreciat că nu poate, în cauza de față, să oblige pârâta la emiterea unei noi decizii, cu alt conținut, însă reclamanții au avut deschisă posibilitatea contestării deciziei 17/2001.
În consecință, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca nefondat, prin sentința civilă nr. 294/08.02.2008.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, reclamanții, și au formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului doi al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost el precizat la data de 29.01.2008, respectiv nu s-a pronunțat asupra contestației împotriva Deciziei nr.17/2001 emisă de pârâta RA-APPS, acest capăt de cerere fiind astfel precizat în baza noilor dispoziții ale legii. Pârâta RA-APPS prezent nu s-a opus acestei precizări formulate. Concluziile dumnealor din dezbateri au vizat tocmai acest capăt de cerere precizat, însă instanța a omis și acest fapt.
De asemenea, instanța a omis a cerceta toate actele existente la dosar, situația de fapt fiind în mod greșit reținută de instanța de fond. Totodată, în cauză s-au aplicat greșit dispozițiile Legii nr.247/2005. Astfel, deși reține și unele elemente corecte, cum ar fi calitatea dumnealor de persoane îndreptățite, totuși, în mod greșit se reține caracterul incontestabil al deciziei administrative nr.17/2001, ca urmare a soluționării irevocabile în sensul respingerii, a contestației formulate împotriva sa, atât timp cât Legea nr.247/2005 intrată în vigoare ulterior rămânerii irevocabile a sentinței de respingere a contestației, permite contestarea din nou, a acestui gen de decizii. Mai mult, Curtea de Apel București, a reținut în decizia sa de casare nr.44/12.01.2007, că noua lege le permite persoanelor îndreptățite să formuleze o nouă contestație împotriva deciziilor de respingere a notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001. Or, prin precizarea adusă capătului secund de cerere, reclamanții apelanți au realizat tocmai această posibilitate conferită de legea nouă nr.247/2005. Chiar dacă acțiunea prezentă a fost promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.247/2005, reclamanții și-au precizat acțiunea ulterior intrării acesteia în vigoare. De altfel, instanța de apel însăși trebuia să dea eficiență acestor noi dispoziții legale, fapt pe care nu l-a făcut, în condițiile în care nu a stabilit situația de fapt a imobilului și nu a dispus restituirea sa.
Au solicitat în consecință admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței și admiterea capătului secund precizat, obligarea pârâtei RA-APPS să emită o nouă decizie de restituire a imobilului sau obligarea la revizuirea primeia, având în vedere modificările art.16 din Legea nr.10/2001, aduse prin Legea nr.247/2005 și pe cale de consecință, modificarea deciziei nr.17/2001 și admiterea notificării privind restituirea în natură a imobilului. Cu ocazia dezbaterilor din apel, reclamanții au precizat că se solicită desființarea sentinței, față de faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii precizate.
Și-au întemeiat apelul pe art.282 și următoarele Cod procedură civilă, Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005.
Pârâtul Statul Român prin reprezentantul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat la rândul său, apel, criticând hotărârea pronunțată ca urmare a faptului că primul capăt de cerere admis este lipsit de interes, invocând excepția de fond aferentă, pentru că art.1 din Legea nr.10/2001 consacră deja acest caracter al nevalabilității titlului statului și deoarece cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii a fost soluționat în sensul respingerii, iar contestația inițială formulată în baza Legii nr.10/2001, împotriva deciziei emise în urma notificării, a fost respinsă în mod irevocabil de către justiție.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr.294/8.02.2008 a Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a acestui capăt de cerere și respingerii sale în consecință, iar în subsidiar, ca nefondat.
Și-a întemeiat apelul, pe prevederile art.282 Cod procedură civilă, Legea nr.247/2005 și Legea nr.10/2001.
Pârâta Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat a formulat la rândul său, apel, invocând aceeași excepție a lipsei de interes a primului capăt de cerere, cu o motivare identică cu cea a pârâtului Statul Român, sub aspectul consacrării deja prin Legea nr.10/2001, a acestui caracter. A menționat de asemenea, că notificarea reclamanților, a fost soluționată prin decizia nr.17/2001, decizie care a fost menținută de instanțele judecătorești care au soluționat în mod irevocabil contestația.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte, a sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei de interes pe primul capăt de cerere și respingerea acestui capăt de cerere ca lipsit de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, solicitând admiterea apelului și a celuilalt pârât și respingerea apelului reclamanților.
Și-a întemeiat în drept, apelul pe prevederile art.282 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform art.50 din Legea nr.10/2001.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinări, conform art.289 al.2 Cod procedură civilă, la apelurile adverse, solicitând respingerea acestora, pentru că sunt întrunite condițiile interesului în promovarea acestui capăt de cerere care este și temeinic, cum în mod just, din acest punct de vedere, a constatat tribunalul.
Și-au întemeiat întâmpinările pe prevederile art.115 și următoarele Cod procedură civilă.
În apel, s-au administrat conform art.292 al.2 Cod procedură civilă și art.295 al.2 Cod procedură civilă, probele cu înscrisuri referitoare la situația juridică a imobilului, autorizația de construire a imobilului și un supliment la raportul de expertiză topografică efectuată în cauză.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele apeluri, date fiind prevederile art.3 Cod procedură civilă și ale art.282 Cod procedură civilă.
Verificând în limitele cererilor de apel, corecta stabilire a situație de fapt și aplicare a legii, de către instanța de fond, conform art.295 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că apelurile prezente sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește apelul formulat de reclamanți, Curtea constată faptul că în cadrul sentinței apelate, tribunalul s-a pronunțat asupra cererii astfel cum ea a fost formulată inițial, prin acțiunea introductivă: obligarea pârâtei RA-APPS să emită decizie de restituire în natură a imobilului, ca urmare a notificării formulate în baza Legii nr.10/2001 și constatarea trecerii imobilului în patrimoniul statului fără titlu valabil, concluzie care rezultă din considerentele exprese ale tribunalului în acest sens.
La termenul din 29.01.2008, reclamanții au depus însă, la dosar, o cerere modificatoare (aceasta fiind calificarea sa corectă, potrivit art.84 Cod procedură civilă, independent de mențiunea "note de ședințe") a capătului doi al acțiunii, în sensul că solicită obligarea pârâtei RA-APPS să procedeze la revizuirea deciziei nr.17/2001, având în vedere prevederile art.16 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005 și pe cale de consecință, să dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii notificării și restituirii în natură, a imobilului (fila 64 dosar fond). Caracterul de cerere modificatoare rezultă din împrejurarea că nu s-a solicitat alternativ, admiterea formei inițiale sau a celei modificate, a capătului doi de cerere și nici în subsidiar, ci s-a precizat tranșant, expres, ce se solicită.
Reclamanții și-au întemeiat această cerere modificatoare, pe dispozițiile Legii nr.247/2005 care dă dreptul formulării unei noi contestații, ca și pe dispozițiile deciziei de casare nr.44/12.01.2007 a Curții de Apel București, care a stipulat posibilitatea unei noi contestații (fila 65 dosar fond).
La termenul de judecată din 29.01.2008, după ce reclamanții au arătat că înțeleg să-și modifice acțiunea în sensul precizat, pârâta RA-APPS prezentă în instanță, a expus poziția sa procesuală, în sensul că nu se opune cererii formulate de reclamanți, mențiunea expresă în cuprinsul încheierii de ședință (fila 74 dosar fond). De asemenea, reprezentantul pârâtului Statul Român, deși prezent în sală la acel moment, nu a formulat nici o opoziție față de această modificare.
Modificarea celui de-al doilea capăt al cererii viza doar pe acest pârât RA-APPS, întrucât acest capăt a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr.10/2001, contestația (indiferent că inițială sau modificată) împotriva deciziei administrative nr.17/2001, fiind așadar supusă, unei proceduri speciale - art. 22 și 26 al. 3 și 4 din Legea nr.10/2001, care stabilește și cadrul procesual din punct de vedere al părților: contestatorii - notificatori și intimata - unitatea deținătoare. Aceste dispoziții sunt speciale și derogatorii ca atare de la normele cu caracter general, cum ar fi art.12 din Legea nr.213/1998.
Pe de altă parte, Curtea constată că cererea de arătare a titularului dreptului - pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice (pag.35 dosar nr.9057/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 B) a vizat doar primul capăt de cerere, privind constatarea trecerii imobilului fără titlu valabil, în patrimoniul statului, mențiune făcută expres în cuprinsul cererii, normele legale enunțate în paragrafele 1 și 2, fiind doar enumerate și fundamentând din punct de vedere legal, cererea de introducere a titularului dreptului, "întrucât în prezenta cauză, se solicită instanței să constate că imobilul a trecut în proprietatea satului, fără un titlu valabil" (pag. 35 dosar judecătorie).
În consecință, pârâtul direct vizat de această modificare a acțiunii, a fost prezent și de acord cu cererea formulată de reclamanți.
Conform art.134 Cod procedură civilă, prima zi de înfățișare este aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.
Norma procedurală enunțată instituie două condiții cumulative pentru calificarea unui termen de judecată, ca prima zi de înfățișare și anume, ca la acel termen, părțile să fie legal citate și părțile să poată pune concluzii.
Potrivit prevederilor art. 132 al.1 Cod procedură civilă, la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului, un termen pentru întregirea sau modificarea cererii.
Aceste dispoziții procesual civile au caracter dispozitiv și nu imperativ, deoarece scopul edictării lor a fost acela de a-l proteja pe pârât și de aceea, neregularitatea constând în nesocotirea lor, dacă nu a fost invocată de pârât la termenul săvârșirii ei sau, dacă pârâtul - personal sau prin reprezentant - nu a fost prezent la acel termen, la termenul de judecată următor, în ambele cazuri, înainte de a mai pune în discuție alte aspecte ale procesului, se acoperă, după cum rezultă din prevederile art.108 alin.3 Cod procedură civilă.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauză, Curtea constată că în cauză, instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra cererii astfel cum a fost modificată (sub aspectul celui de-al doilea capăt de cerere).
Împrejurarea că tribunalul era o instanță de rejudecare, nu afectează concluzia menționată, deoarece așa cum s-a stabilit și în doctrina juridică, dar și în practica judiciară, modificarea cererii de chemare în judecată poate avea loc și la instanța de trimitere, deoarece pârâtul nu este prejudiciat, el putând să-și formuleze în mod plenar, apărările, în funcție de cererea modificată (a se vedea și -.. -., - "Tratat teoretic și practic de procedură civilă" - volumul II, Editura Național, B, 1991, pag.110).
Așadar, pronunțându-se asupra cererii inițiale, fără a avea în considerare modificarea acțiunii, tribunalul s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, "extra petita", cu încălcarea astfel a prevederilor art.129 al.5 Cod procedură civilă, conform căruia "n toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Pronunțându-se asupra a altceva decât s-a cerut, este evident că tribunalul nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, fiind incident art.297 al. 1 Cod procedură civilă conform căruia:"În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe".
Considerentele anterioare sunt pe deplin valabile, chiar dacă cererea din 29.01.2008 ar fi calificată drept o cerere de întregire (completatoare - potrivit mențiunii finale de la fila 66 dosar tribunal, precizării literale a avocatului, cu prilejul depunerii sale - fila 74 dosar tribunal și concluziilor scrise depuse la tribunal - fila 67 dosar tribunal) a cererii de chemare în judecată inițială. Astfel, indiferent de caracterul ei (modificator sau completator), tribunalul trebuia să o aibă în vedere așa cum am arătat: fie să se pronunțe asupra capătului de cerere secund, în forma modificată, fie să se pronunțe și asupra capătului de cerere întregitor.
De altfel, Curtea constată că instanța de fond a omis și din punct de vedere formal, să se pronunțe asupra cererii din 29.01.2008, deoarece în încheierea de la acea dată, nu este trecută nici o dispoziție a instanței cu privire la ea. Deși s-ar deduce o soluție de respingere a sa din tăcerea tribunalului d e la acel moment și în considerarea soluționării cererii nemodificate, potrivit considerentelor hotărârii (paginile 3 și 4 ale sentinței apelate), totuși instanța de fond a permis reclamanților să dezbată în concluziile lor pe fond, cererea precizată (de fapt, exclusiv această cerere, potrivit încheierii de dezbateri), împrejurare care ar determina concluzia adversă, aceea a încuviințării cererii modificatoare. O apreciere contrară concluziei încuviințării cererii modificatoare, ar determina și consecința că dezbaterile părților nu au purtat asupra obiectului cererii deduse judecății.
Curtea apreciază că dispoziția tribunalului din 24.04.2007, de respingere a cererii de amânare pentru modificarea acțiunii, formulate de reclamanți, nu reprezintă și dispoziția de pronunțare asupra cererii modificatoare, deoarece la acel moment, nu era formulată nici o cerere de modificare și deoarece dispoziția a privit doar cererea de amânare realizată, fiind respinsă doar cererea de amânare, iar considerentele dispoziției respective sunt subsumate doar acelei cereri. Chiar dacă, cu ignorarea argumentelor enunțate, am aprecia că tribunalul a respins la 24.04.2007, o cerere de modificare formulată de-abia la 29.01.2008, Curtea ar constata totuși, nelegalitatea soluției de respingere, raportat la considerentele acolo reținute: "deoarece instanța de recurs a stabilit competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, în raport de obiectul cererii inițiale" (fila 18 dosar tribunal). Această constatare a nelegalității ar fi determinată, pe de o parte, de argumentul, menționat deja, al posibilității consacrate și teoretic, a modificării cererii, în rejudecare, modificare care ar fi ulterioară deciziei din recurs și care ar putea pune problema competenței în discuție, din nou, fără a se încălca prevederile art.315 al.1 Cod procedură civilă și dispozițiile instanței de recurs. Pe de altă parte, concluzia ar fi determinată de împrejurarea că noua contestație permisă în baza art.2 din Anexa II a Legii nr.247/2005, care ar reprezenta capătul secund de cerere, modificat, ar atrage aceeași competență materială de soluționare a cauzei, a tribunalului. Așadar, soluția de respingere a cererii de modificare, pentru acest considerent, ar fi nelegală.
De altfel, așa cum am arătat, prevederile art.132 Cod procedură civilă nu sunt de ordine publică, ci de ordine privată, astfel încât dacă pârâtul nu se opune, instanța nu poate să ignore modificarea acțiunii, deoarece procesul civil este un proces guvernat fundamental de principiul disponibilității.
În fine, din acest punct de vedere, chiar dacă am aprecia că la termenul din 29.01.2008, pârâta RA-APPS nu a fost de acord cu modificarea cererii (deși mențiunea din încheiere este expresă), cidoarar fi solicitat termen în vederea luării la cunoștință de modificare și de asemenea, chiar dacă am aprecia că pârâtul Statul Român ar avea această calitatea prin raportare și la cel de-al doilea capăt de cerere (cu ignorarea completă a motivării cererii de arătare a titularului dreptului, așa cum am arătat în paragrafele anterioare) și că tăcerea sa procesuală de la termenul din 29.01.2008 (în lipsa rolului activ al instanței de a cere și poziția sa procesuală) nu ar valora nici acord, dar nici dezacord, cu privire la modificare, Curtea ar constata, totuși raportat la același caracter de normă de ordine privată al art.132 al.1 Cod procedură civilă și la principiul disponibilității amintite deja, că în mod nelegal, tribunalul a respins cererea de amânare în vederea studierii cererii modificatoare, cu încălcarea chiar a art.132 al.1 Cod procedură civilă, conform căruia: " La prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum și pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării".Tribunalul trebuia să admită cererea de amânare, să comunice cererea modificatoare și pârâtului Statul Român (lipsă la cel de-al doilea apel în cauză) și să ia act la următorul termen de judecată, de incidența sau nu a art.132 al.1 Cod procedură civilă, în funcție de manifestările de voință ale pârâților, ulterior luării la cunoștință de cererea modificatoare. Neprocedând însă astfel, ignorând art.132 al.1 Cod procedură civilă, tribunalul a produs reclamanților o vătămare în sensul art.105 al.2 Cod procedură civilă, invocate prin motivele de apel, în sensul că instanța a exclus ab initio, posibilitatea (perfect legală și recunoscută, așa cum am arătat) a modificării cererii și s-a pronunțat direct, pe cererea nemodificată.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că apelul reclamanților trebuie admis, tribunalul nepronunțându-se pe cererea modificată (incidența art.132 al.1 Cod procedură civilă fiind constatată de prezenta instanță de apel în baza considerentelor inițiale, ultimele fiind doar ipotetice), astfel încât se impune desființarea sentinței și trimiterea sa spre rejudecare.
Având în vedere împrejurarea că apelurile ambilor pârâți privesc exclusiv excepția lipsei de interes a capătului de cerere prim, referitor la constatarea trecerii imobilului fără titlu valabil, în patrimoniul statului, excepție motivată inclusiv prin raportare la soluția de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere și la considerentele care au dus la respingerea capătului de cerere secund, Curtea constată că, dată fiind aprecierea sa anterioară, că instanța de fond nu s-a pronunțat pe cel de-al doilea capăt de cerere (în sensul de capăt modificat) și dată fiind necesitatea soluționării unitare a apelurilor pârâților (doar unul fundamentându-și excepția lipsei de interes și prin raportare la soluția celuilalt capăt de cerere), dată fiind comunitatea de critici și de asemenea, dată fiind necesitatea soluționării unitare a întregii prezente cauze, se impune atunci, admiterea și a acestor apeluri, urmând ca criticile acestor pârâți să fie avute în vedere în rejudecarea cauzei.
Aceeași dispoziție, de evaluare de către instanța de trimitere, este valabilă și în privința obiecțiunilor formulate în apel, la raportul de expertiză, realizate de către pârâta RA-APPS, întrucât dată fiind soluția de trimitere spre rejudecare, ca urmare a necercetării fondului, Curtea a constatat inutilitatea analizei obiecțiunilor la raportul de expertiză, obiecțiuni arondate cercetării fondului cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelanții reclamanți, și, toți având domiciliul ales la în B, nr.37, - 10,.2,.34, sector 3, de apelanta pârâtă REGIA AUTONOMĂ - ADMINISTRAȚIA PROTOCOLULUI DE STAT, cu sediul în B,--8, sector 1 și de apelantul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 și în B, str. -. -. nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 294 din 8.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Desființează sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red. /08.07.2009
Tehnodact. / 9 ex./07.09.2009/
- Secția a V-a Civ. -;
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena
