Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 402/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.402
Ședința publică din 17 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Carmina Orza
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcăriță
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul PREFECTUL JUDEȚULUI T împotriva deciziei civile de apel nr.741/A/ 02.10.2007, pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Timiș - secția civilă, în contradictoriu cu pârâții intimați, și, având ca obiect constatare nulitate absolută.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic pentru reclamantul recurent Prefectul Județului T, pârâtul intimat, asistat de avocat care se prezintă și pentru pârâții intimați, și.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul pârâților intimați depune concluzii scrise și practică judiciară în materie, respectiv sentința civilă nr. 1234/PI din 23.05.2006, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1103/C/2006, decizia civilă nr. 503 din 23 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr- și decizia nr. 3175 din 19 aprilie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție B în dosarul nr-.
Nemaifiind de formulat alte cereri instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului și pe fond schimbarea ei în tot, în sensul admiterii apelului și admiterii acțiunii introductive, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare conform formulării lui în scris.
Reprezentantul pârâților intimați pune concluzii de respingere a recursului ca netemeinic și nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Instanța solicită reprezentanta reclamantului recurent să-și precizeze punctul de vedere privind temeiul de drept.
Reprezentanta reclamantului recurent precizează că temeiul de drept este art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 2791/20.03.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara - în dosar nr-, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Prefectul municipiului T, împotriva pârâților si si si și s-au acordat cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță analizând probatoriul administrat în cauză, a reținut în fapt următoarele:
In baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3864/21 10 2004 de notar Public din municipiul T, pârâtele si au vândut pârâților si imobilul situat în municipiul T,-, înscris in CF colectiva 118 T si in CF individuala - T nr. top 309/I 1, top 309/II 2, top 309/III 3 si top 309/IV 4.
Imobilul susmenționat a fost trecut in proprietatea Statului Român in baza Decretului 92/1950, fiind restituit pârâtelor si, in baza Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 2122/07 10 2004 emisa de Primarul municipiul
Anterior acestei restituiri, in Monitorul Oficial nr. 646 bis/16 07 2004 fost publicat Ordinul nr. 2314/2004 al ministrului culturii si cultelor privind Lista monumentelor istorice actualizata.
La poziția nr. 50 din Anexa 1 ordinului sus-menționat, figurează situl Cartierul "CETATEA T", alcătuit din: -- - de H-str - --Piata IC-str - -str --str - -.
Imobilul in litigiu este situat in acest.
Potrivit art. 15 alin 2 din Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, calitatea de monument istoric a bunului respectiv se înscrie de către proprietar in cartea funciara, in termen de 30 de zile de la data publicării ordinului de clasare in Monitorul Oficial.
S-a observat ca la data publicării Ordinului 2314/2004 in Monitorul Oficial statul român era proprietarul imobilului in litigiu si nu a înscris in cartea funciara calitatea de monument istoric a acestui imobil.
De asemenea nu s-a făcut dovada ca, odată cu restituirea imobilului, s-a comunicat proprietarelor si, faptul ca imobilul este monument istoric, deși acestea si-au intabulat dreptul de proprietate la data de 19 10 2004.
Prima instanță a reținut disp. art. 3 și 4 alin. 3 și 4 din Legea 422/2001 cu referire la categoriile de monumente istorice, reținând și titularii dreptului de preempțiune care ar fi avut interes să solicite desființarea actului de înstrăinare, constatând că Prefectul nu intră în această categorie, neavând calitate procesual activă, conform art. 24 al. 1 lit. a din Legea 340/2004.
A mai arătat prima instanță că, chiar în situația în care Prefectul ar fi avut un interes să promoveze o astfel de acțiune, în speță nu au fost încălcate prevederile Legii 242/2001, deoarece în situația exercitării dreptului de preemțiune in materia monumentelor istorice trebuie avute in vedere prevederile Legii 7/1996 cu privire laimobil, deoarece acesta constituie obiectul dreptului de proprietate, iar vânzarea -cumpărarea monumentului istoric trebuie sa respecte prevederile Codului civil.
Având in vedere cele de mai sus, prima instanță a apreciat ca necesitatea respectării dreptului de preemțiune reglementat de Legea 422/2001 exista doar pentru monumentele istorice care reprezintă bunuri imobile in sensul Legii 7/1996, ori imobilul in litigiu nu este un monument istoric, in sensul art. 3 lit. a din Legea 422/2001, iar faptul ca este așezat in situl clasificat nu ii conferă calitatea de monument istoric. O altă interpretare contrară ar contraveni interpretării teleologice, respectiv scopului urmărit de legiuitor la reglementarea a doua categorii distincte de monumente istorice: monument istoric, in sens restrâns, si.
Astfel, nefiind vorba despre vânzarea unui monument istoric, pârâții nu erau obligați sa respecte prevederile Legii 422/2001 la încheierea contractului lor, iar prefectul nu are un interes legitim sa solicite constatarea nulității absolute a acestui contract.
In consecința, in baza art 112 pr civ. instanța a respins acțiunea de fata pentru lipsa calității procesuale active.
Împotriva acestei sentinței civile în termen legal a declarat apel reclamantul Prefectul Județului T, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate și pe fond admiterea acțiunii și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Motivând în fapt, a arătat că prima instanță în mod greșit a respins acțiunea, reținând lipsa calității procesuale active a Prefectului și că in instituția nu justifica interesul pentru promovarea acestei acțiuni, câtă vreme nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană, iar Prefectul a acționat în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 340/2004; că în speță s-au încălcat dispozițiile imperative ale Legii nr. 422/2001 și că s-a făcut o analogie forțată a noțiunii de "imobile" prevăzută de Legea nr. 422/2001 cu cea prevăzută de Legea nr. 7/1996, câtă vreme Legea nr. 422/2001 stabilește 3 categorii de monumente istorice.
Prin decizia civilă nr. 741/A/02.10.2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - secția civilă - respinge ca fiind nefondat apelul declarat de reclamantul Prefectul municipiului T, împotriva sentinței civile nr. 2791/20.03.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara - în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații si si si.
Obligă apelantul la plata sumei de 10.000 lei, cheltuieli de judecată către intimatul.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarea stare de fapt și de drept:
Analizând sentința civilă apelată prin prisma motivelor de apel invocate, dar și sub aspectul stabilirii situației de fapt și al aplicării legii de către prima instanță, Tribunalul Timiș, reține că soluția de respingere a acțiunii este corectă, pentru următoarele considerente, care vor substitui motivarea primei instanțe:
Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. 3 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, (în forma în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare), "cu privire la înstrăinarea, închirierea sau concesionarea imobilelor monumente istorice proprietarii acestora au următoarele obligații":
a) să înștiințeze în scris direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județeană, respectiv a municipiului B, despre intenția de a înstrăina monumentul istoric, în vederea exercitării dreptului de preemțiune al statului sau, după caz, al unității administrativ teritorială, în condițiile prezentei legi;
b) să notifice viitorul proprietar, chiriaș sau concesionar regimul juridic al monumentului istoric pe care îl deține precum și obligația privind folosința monumentului istoric;
c)să înștiințeze în scris direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județeană, respectiv a municipiului B, despre schimbarea proprietarului sau a administratorului în termen de 15 zile de la data încheierii contractelor, potrivit legii, și să transmită acesteia o copie de pe acte".
Rezultă de aici că respectarea dreptului de preemțiune al statului era condiționată de îndeplinirea anumitor obligații de către proprietarul anterior al imobilului, înainte de retrocedarea acestuia, respectiv Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului
Ordinul nr. 2314/2004 a fost publicat în Monitorul oficial, din 16 iulie 2004 și primit de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național T la data de 23.08.2004, potrivit mențiunii de pe înscrisul de la fila 80 dosar fond.
La această dată, imobilul se află încă în proprietatea Statului Român prin Consiliul Local al Municipiului T,căruia îi revenea obligația legală de a înscrie calitatea de monument istoric a imobilului în cartea funciară, în 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a Ordinului, conform art. 15 alin. 2 din actul normativ mai sus menționat, obligație pe care Consiliul Local al Municipiului T nu și-a îndeplinit-
De asemenea, nu înștiințat nici pe viitorul proprietar(vânzătoarele pârâte din prezenta cauză) despre natura juridică a imobilului care urma să li se retrocedeze, dispoziția de retrocedare fiind emisă la data de 07.10.2004.
Acestea și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară și din conținutul acesteia, se poate observa că nu era trecută mențiune despre calitatea imobilului retrocedat, de monument istoric.
Ca atare, intenția de înstrăinare era necesar a fi făcută cunoscută(pentru respectarea dreptului de preemțiune) doar de către proprietarul căruia în prealabil(conform art. 12 alin. 4 din citata lege) i s-a făcut cunoscută calitatea de monument istoric, prin comunicarea ordinului de clasare sau a declarării procedurii de clasare.
Faptul că procedura de clasare a imobilului înstrăinat ( 1 - 4 situat în- T înscris în CF colectiv 118 și CF individual -) a fost declanșată ulterior promovării acestei acțiunii (și ulterior înstrăinării imobilului) și comunicată, pârâților intimați prin adresa nr. 1027/03.05.2007, nu poate reprezenta un argument pentru constatarea nulității actului juridic încheiat la data de 22.10.2004, neputându-se aplica retroactiv.
De asemenea nici în dispoziția de restituire nu s-a precizat calitatea imobilului restituit moștenitoarelor notificatoarei de monumentul istoric, astfel că vânzătoarele nu aveau cum să cunoască natura juridică a imobilului pe care l-au înstrăinat, nu din culpa lor, ci a proprietarului anterior, astfel că nerespectarea dreptului de preemțiune al statului nu poate fi imputat niciuneia dintre părțile contractante.
Se vor înlătura din considerentele sentinței atacate argumentele referitoare la analogia făcută între dispozițiile Legii nr. 422/2001 și ale Legii nr. 7/1996 cu privire la noțiunea de "imobil", reținându-se ca fiind corecte susținerile apelantei în sensul că noțiunea "" face parte din categoria de monumente istorice expres precizate de Legea nr. 422/2001, acesteia aplicându-i-se toate dispozițiile acestui act normativ, însă în speță acest aspect nu prezintă relevanță juridică pentru schimbarea soluției atacate.
Se mai reține că prima instanță, deși a făcut referire la pretinsa lipsă a calității procesuale active a reclamantului, a soluționat pe fond acțiunea.
Calitatea procesuală activă este legitimată de reclamantul apelant de dispozițiile art. 24 alin. 1 lit. a din Legea nr. 340/2004, în baza cărora acesta poate și are interesul să solicite constatarea nulității absolute a unui act juridic, atunci când sunt încălcate norme imperative ce vizează, ca în speță, calitatea de monument istoric a unui imobil. Mai mult, potrivit art. 3 din același act normativ, Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale, din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ teritoriale, așa cum este cazul în speță.
Împotriva acestei decizii civile de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Prefectul Județului T, solicitând pe fond schimbarea ei în tot, în sensul admiterii acțiunii sale introductive, reiterând practic aceleași motive ca cele invocate în apel, susținând în esență că o constatare a nulității absolute a unui act juridic nu poate fi acoperită prin confirmare și nici nu este lăsată la latitudinea părților și că dreptul de preemțiune este conferit de lege și nu se confundă cu dreptul născut din pactul de preferință, care are o natură contractuală, iar sancțiunea nerespectării dispozițiilor cu privire la exercitarea dreptului de pronunțare al Statului este nulitatea absolută a actului de înstrăinare, cum și că pârâții intimați nu pot invoca faptul, că nu au avut cunoștință că imobilul în cauză ar fi susceptibil de clasare ca monument istoric dată fiind și poziționarea acestuia în zona istorică a municipiului T, categoria "" fiind în mod expres prevăzută în Legea nr. 422/2001 - art. 3.
Recurentul nu a motivat în drept, în scris vreun motiv concret de casare sau modificare dintre cele enumerate-expres și limitativ - în art. 304 sub punctele 1 - 9 Cod procedură civilă, dar, oral la termenul de astăzi, la solicitarea expresă a instanței de recurs, reprezentanta legală a recurentului și-a precizat motivul de recurs, ca fiind cel al art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Verificând decizia civilă recurată prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de starea de fapt din dosar și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că recursul de față al reclamantului este nefondat, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă să fie respins ca atare, deoarece bine și cu temei a fost respins și apelul de față al aceluiași reclamant.
Într-adevăr, examinându-se cauza sub toate aspectele invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut și o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, prev. de art. 12 alin. 4 și 38 al. 3, din Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice(în formă în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare), art. 15 al. 2 din Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii și Cultelor, privind lista actualizată a monumentelor istorice, ca și art. 24 al. 1 lit. a din Legea nr. 340/2004, când a confirmat soluția primei instanțe, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică, de natură să atragă casarea ori modificarea deciziei civile atacate, conform art. 306 al. 2 Cod procedură civilă, corect fiind respins apelul reclamantului, pentru considerentele expuse judicios de către instanța de apel, însușite și de C, ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs nefiind întemeiate și fiind cazul respingerii lui.
Astfel, în dosar este dovedit ca în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3864/21.10.2004, de notar public din municipiul T, pârâtele intimate și au vândut numiților pârâți intimați și imobilul situat în municipiul T,-, înscris în CF colectivă 118 T și în CF individuală - T, nr. top 309/I, top 309/II 2, top 309/III 3 și top 309/ 4.
Imobilul sus-menționat a fost trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, fiind restituit intimatelor și, în baza Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 2122/07.10.2004, emisă de Primarul Municipiului T.
Anterior acestei restituiri, în Monitorul Oficial nr. 646 bis/16.07.2004, a fost publicat Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii și Cultelor, privind lista monumentelor istorice actualizată.
La poziția nr. 50 din Anexa 1 ordinului mai sus menționat, figurează situl Cartierul "Cetatea T", alcătuit din P-ța - - P-ța - de H, str. - - - P-ța - - str. - - str. - - str. -. -.
Imobilul în litigiu este situat în acest.
Potrivit art. 15 alin. 2 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, calitatea de monument istoric a bunului respectiv se înscrie de către proprietari în cartea funciară, în termen de 30 de zile de la data publicării ordinului de clasare în Monitorul Oficial.
Curtea constată că la data publicării Ordinului nr. 2314/2004 în Monitorul Oficial, Statul Român era proprietarul imobilului în litigiu și nu a înscris în cartea funciară calitatea de monument istoric a acestui imobil.
De asemenea nu s-a făcut dovada că, odată cu restituirea imobilului, s-a comunicat intimatelor pârâte și, faptul că imobilul este monument istoric, deși acestea și-au intabulat dreptul de proprietate la data de 19.10.2004.
Art. 3 din Legea nr. 422/2001 stabilește trei categorii de monumente istorice: monument -construcție sau parte de construcție împreună cu terenul aferent; ansamblu - grup de construcții și terenul aferent, care formează o unitate delimitată topografic; - teren delimitat topografic, cuprinzând creații umane care sunt mărturii cultual istorice semnificative.
Conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 442/2001, monumentele istorice aparținând domeniului privat pot face obiectul circuitului civil, în condițiile stabilite de această lege.
Alineatul 4 al aceluiași articol prevede că monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune.
Dreptul de preemțiune aparține statului sau unităților administrativ - teritoriale. Dreptul de preemțiune al statului se exercită prin Ministerul Culturii, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, ori prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii, pentru monumentele istorice clasate în grupa
Nerespectarea dreptului de preemțiune este sancționată de Legea nr. 422/2001 cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
În condițiile în care Legea nr. 422/2001 arată expres care sunt titularii dreptului de preemțiune, iar prefectul nu intră în această categorie, ambele instanțe anterioare au apreciat în mod corect că acesta din urmă nu are un interes legitim pentru desființarea actului de înstrăinare.
Potrivit art. 24 alin. 1 lit. a din Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului, în calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul asigura la nivelul județului aplicarea și respectarea Constituției, a legilor, a ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative și a ordinii publice, dar acest text de lege sus menționat nu conferea prefectului calitate procesuală activă pentru a promovat orice acțiune în vederea respectării legii în județ.
O interpretare a art. 24 alin. 1 lit. a din Legea nr. 340/2004, în sensul indicat de recurentul Prefectul Județului T ar echivala cu modificările și completarea actelor normative enumerate de acest text legal. Ori art. 57 și art. 58 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative arătată în ce condiții pot fi modificate, respectiv completate actele normative, iar în speță nu sunt îndeplinite aceste condiții.
Art. 24 alin. 1 lit. din Legea nr. 340/2004 obligă prefectul să promoveze o acțiunea în instanță, atunci când legea specială îi conferă calitatea procesuală activă, deoarece nu se poate vorbi despre restaurarea ordinii de drept decât dacă sunt respectate și normele procesuale reglementate în acest scop.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că prefectul urmărește la promovarea prezentului recurs, apărarea unui interes public, anume protejarea monumentelor istorice de pe teritoriul județului T, Curtea mai constată că în cazul de față nu au fost încălcate prevederile Legii nr.244/2001.
Stabilind cele trei categorii de bunuri imobile, situate în suprateran, subteran și acvatic care constituie monumente istorice, la art. 3 din Legea nr. 422/2001, legiuitorul a avut în vedere semnificația lor din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, științific sau tehnic.
Cu totul alte criterii au fost avute în vedere la adoptarea Legii nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare.
Potrivit art. 1 alin. 1, 2.3, 4 din Legea nr. 7/1996, entitățile de bază ale cadastrului general sunt parcela, construcția și proprietarul.
Prin imobil, în sensul Legii nr. 7/1996, se înțelege una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcții aparținând aceluiași proprietar.
Prin parcelă se înțelege suprafața de teren cu aceiași categorie de folosință.
În baza art. 20 alin. 2 din legea nr. 7/1996, una sau mai multe parcele alăturate, de pe teritoriul unei unității administrativ - teritoriale, indiferent de categoria de folosință, aparținând aceluiași proprietar, formează imobilul definit de art. 1 alin. 3, se identifică printr-un număr cadastral unic și se înscrie într-o carte funciară.
Dreptul de preemțiune are o natură legală, fiind independent de voința proprietarului.
Pentru a fi aplicabil dreptul de preemțiune trebuie ca actul juridic proiectat să aibă ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în cauză și să fie o vânzare cumpărare în sensul codului civil.
Or, în cazul vânzării, bunul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Pornind de la dispozițiile art. 480 cod civil și art. 963 Cod civil, în doctrina juridică se arată că prin bun se înțelege o valoare economică susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial.
În concluzie, Curtea constată că în situația exercitării dreptului de preemțiune în materia monumentelor istorice trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 7/1996 cu privire la imobil, deoarece acesta constituie obiectul dreptului de proprietate, iar vânzarea cumpărarea monumentului istoric trebuie să respecte prevederile Codului civil.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă deci că necesitatea respectării dreptului de preemțiune reglementat de Legea nr. 422/2001 există doar pentru monumentele istorice, care reprezintă bunuri imobile în sensul Legii nr. 7/1996.
Imobilul în litigiu nu este un monument istoric în sensul art. 3 lit. a din Legea nr. 422/2001, iar faptul că este așezat în situl clasificat nu îi conferă calitatea de monument istoric. O interpretare contrară ar contravenii interpretării teleologice, respectiv scopul urmărit de legiuitor la reglementarea a 2 categorii distincte de monumente istorice: monument istoric, în sens restrâns și.
O dovadă clară ca imobilul nu este monument istoric se regăsește în dosarul de fond sub forma unui decont de investiții emis de Ministerul Culturii, prin care se diminuează suma prevăzută pentru reparări, cu motivația că imobilul nu este monument istoric.
Astfel, nefiind vorba despre vânzarea unui moment istoric, intimații pârâți nu erau obligați să respecte prevederile art. Legii nr. 422/2001 la încheierea contractului, iar prefectul nu are un interes legitim să solicite constatarea nulității absolute a acestui contract.
Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. 3 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, (în forma în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare), "cu privire la înstrăinarea sau concesionarea imobilelor monumente istorice", proprietarii acestora au următoarele obligații:
a) să înștiințeze în scris direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județeană, respectiv a municipiului B, despre intenția de a înstrăina monumentul istoric, în vederea dreptului de preemțiune al statului sau, după caz, al unității administrativ teritoriale, în condițiile prezentei legi;
b) să notifice viitorul proprietar, chiriaș sau concesionar regimul juridic al monumentului istoric pe care îl deține, precum și obligația privind folosința monumentului istoric;
c) să înștiințeze în scris direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județeană, respectiv a municipiului B, despre schimbarea proprietarului sau administratorului în termen de 15 zile de la data încheierii contractelor, potrivit legii și să transmită acesteia o copie de pe acte.
Rezultă de aici că respectarea dreptului de preemțiune al statului era condiționată de îndeplinirea anumitor obligații de către proprietarul anterior al imobilului, înainte de retrocedarea acestuia, respectiv Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului
Ordinul nr. 2314/2004 a fost publicat în monitorul oficial din 16 iulie 2004 și primit de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național T la data de 23.08.2004, potrivit mențiunii de pe înscrisul de la fila 80 dosar fond.
La această dată imobilul se află încă în proprietatea Statului Român prin Consiliul Local al Municipiului T, căruia îi revenea obligația legală de a înscrie calitatea de monument istoric a imobilului în cartea funciară, în 30 de la data publicării în Monitorul oficial a Ordinului, conform art. 15 alin. 2 din actul normativ mai sus menționat, obligație pe care Consiliul Local nu și-a îndeplinit-
De asemenea, recurentul nu a înștiințat nici pe viitorul proprietar(intimatele vânzătoare)despre natura juridică a imobilului care urma să li se retrocedeze, dispoziția de retrocedare fiind emisă la data de 07.10.2004.
Intimații și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară și din conținutul acesteia se poate observa că nu era trecută nicio mențiune despre calitatea imobilului retrocedat, de monumentul istoric.
Ca atare, intenția de înstrăinare era necesar a fi făcută cunoscută (pentru respectarea dreptului de preemțiune) doar de către proprietarul căruia în prealabil(conform art. 12 alin. 4 din lege) i s-a făcut cunoscută calitatea de monument istoric prin comunicarea ordinului de clasare sau a declanșării procedurii de clasare.
Faptul că procedura de clasare a imobilului înstrăinat ( 1 - 4 situat în- T înscris în CF colectiv 118 și CF individual -) a fost declanșată ulterior promovării acestei acțiuni( și ulterior înstrăinării imobilului) și comunicată pârâților intimați prin adresa nr. 1072/03.05.2007 nu poate reprezenta un argument pentru constatarea nulității actului juridic încheiat la data de 22.10.2004, neputându-se aplica retroactiv.
De asemenea, nici în dispoziția de restituire nu s-a precizat calitatea imobilului restituit intimatelor moștenitoare ale notificatoarei de monument istoric, astfel că nu aveau cum să cunoască natura juridică a imobilului pe care l-au înstrăinat, nu din culpa acestora, ci a proprietarului anterior, astfel că nerespectarea dreptului de preemțiune al statului nu poate fi imputată nici uneia dintre părțile contractante, în cauză.
Așa fiind, în raport de toate considerentele ce preced și cum deci nici una din criticile formulate în recurs nu sunt întemeiate, ele nefiind de natură să-l facă admisibil și să influențeze soluția pronunțată în cauză de către instanța de apel, care este deci corectă sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat acest recurs al reclamantului, menținând în vigoare decizia civilă recurată, pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele din dosarul cauzei și cu respectarea principiului disponibilității, specific procesului civil, recurentul nedovedind în cauză incidente motivului de recurs invocat, (oral), prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât decizia civilă recurată nu este lipsită de temei legal, ci dimpotrivă este dată cu respectarea legii aplicabile în materie, mai sus-indicate, potrivit tuturor argumentelor expuse pe larg, de C, în cele de mai sus.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, aflat în culpă procesuală ca parte căzută în proces, recurentul reclamant de mai sus, va fi obligat să plătească intimaților pârâți, și - la cererea acestora - suma de 10.000 lei, RON, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu împuternicirea avocațială nr. 29 din 19.03.2008 și chitanța aferentă nr. -/17.04.2008, ambele ale Baroului T, aflate la fila 12 și 26 din dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul PREFECTUL JUDEȚULUI T împotriva deciziei civile de apel nr.741/A/ 02.10.2007, pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Timiș - secția civilă.
Obligă recurentul reclamant de mai sus să plătească intimaților pârâți, și suma de 10.000 lei RON, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 17 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. Tr. /16 mai 2008
Tehnored /26.mai 2008
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: C și
Președinte:Lucian LăpădatJudecători:Lucian Lăpădat, Carmina Orza, Trandafir Purcăriță
