Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 540/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.540
Ședința publică din 22 mai 2008
PREȘEDINTE: Carmina Orza
JUDECĂTOR 2: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 3: Lucian Lăpădat
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții - și împotriva deciziei civile de apel nr. 85/A/07.02.2008, pronunțată în dosarul nr-, de Tribunalul Timiș - secția civilă, în contradictoriu cu pârâții intimați Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul T prin Primar, având ca obiect acțiune în constatarea dreptului de proprietate.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamanților recurenți - și, consilier juridic în reprezentarea pârâtului intimat Municipiul T prin Primar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care reprezentantul reclamanților recurenți depune taxa judiciară în valoare de 13 lei și timbru judiciar în valoare de 0,3 lei și practică judiciară.
Nemaifiind de formulat alte cereri de formulat instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul reclamanților recurenți pune concluzii de admitere a recursului, modificarea deciziei Tribunalul Timiș, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată în scris, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtului intimat Municipiul T prin Primar solicită respingerea recursului, menținerea hotărârilor tribunalului și a primei instanțe ca legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecatoriei Timișoara sub nr- din 08.05.2007, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul T, reprezentat prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se constatate dreptul de proprietate al reclamantului - asupra terenului înscris în nr.- T, nr. top 10212-10213/11, în suprafață de 202 mp, să constate dreptul de proprietate al reclamantului -- asupra terenului înscris în nr. - T, nr. top 10212-10213/1 în suprafață de 464 mp și să dispună intabularea în cartea funciară corespunzătoare a dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului identificat mai sus.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă, art. 21 din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din nr.HG 20/1996.
Prin întâmpinarea formulată de Primăria mun. T, s-a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca prematur formulată, iar, în subsidiar, ca netemeinică și nelegală, arătând că acțiunea este prematur formulată, având în vedere faptul că imobilul situat în T,-, a fost revendicat în baza Legii 10/2001, în acest sens, formându-se dosarul nr. 329, nesoluționat până în prezent, astfel că, nu este clarificată situația imobilului, că terenul aferent imobilului a rămas în proprietatea Statului Român, obiectul contractelor de vânzare cumpărare referindu-se exclusiv la clădire, în momentul vânzării imobilului fiind respectate condițiile ce se referă la vânzarea locuințelor către chiriași.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a solicitat respingerea acțiunii, ca nelegală, arâtand că Statul Român, prin unitatea administrativ-teritorială, respectiv Primăria Municipiului T și Consiliul Local T, au calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, motivat de faptul că terenul din litigiu face parte din proprietatea privată a acestor două entități, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, că, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară, după vânzarea apartamentelor 1 și 2 de către Administrarea Domeniului Public în baza Legii nr. 112/1995, terenul constând în gradină a rămas în proprietatea privată a statului, așa cum prevede și Legea nr. 112/1995, la art. 26.
În drept, pârâtul a invocat Legea nr. 112/1995, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 213/1998.
La ultimul termen de judecată, prima instanță a pus în discuția părților și a respins, ca nefondate, excepțiile prematurității formulării acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Prin sentința civilă nr.9561/09.10.2007 pronunțată în dosarul susmenționat, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamanții și împotriva pârâților Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul T, reprezentat prin Primar, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 15930/22.01.1999 încheiat cu Administrarea Domeniului Public, în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul - a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în T,-, împreună cu locuința, prin contract, fiind vândute și anexele constând în bucătărie și 3 magazii ( 5, 6), iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 12797/14.04.1997 încheiat cu Administrarea Domeniului Public T în baza Legii nr. 112/1995, autorii reclamantului --, și, au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat în T,-, împreună cu locuința fiind vândute și anexele constând în hol, oficiu, bucătărie, cămara alimente, debara, baie, WC, casă scărilor și acces pod ( 7, 8).
Din coroborarea nr. 5935 T în extenso cu extrasele nr. 136.131 și 136.132 T, rezultă că Statul Român este în continuare titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 666 mp aferent apartamentelor reclamanților ( 35-39).
Art. 9 din Legea nr. 112/1995 face referire la vânzarea apartamentelor, fără a menționa modalitatea de dobândire a terenurilor aferente, iar art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 arată că "în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alineatul ultim din lege", în sensul că suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului.
Spre deosebire de textul art. 21 din Legea nr. 112/1995 care determină noțiunea de teren aferent construcției, în cazul restituirii imobilelor în natură foștilor proprietari, pentru cazul chiriașilor care au cumpărat dreptul de proprietate asupra construcției în baza Legii nr. 112/1995, nu este explicată de dispozițiile legale noțiunea de teren aferent, dispozițiile legii speciale neputând fi completate cu cele ale art. 23 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, care reprezintă dreptul comun doar în materie funciară și nu poate fi aplicat prin analogie în cazul altor instituții juridice.
De asemenea, nici în cuprinsul contractelor vânzare-cumparare a apartamentelor cu anexele acestora nu este cuprinsă vreo mențiune privitoare la terenul aferent construcției în înțelesul disp. art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, iar reclamanții nu au făcut, în speță, conform art. 1169.civ. dovada întinderii terenurilor aferente construcțiilor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.
Vechea reglementare din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 prevedea în art. 33 că dreptul de proprietate asupra terenului situat sub construcție se dobândește în condițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 ( devenit art. 36 alin. 2 după republicarea Legii nr. 18/1991).
După republicarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, această prevedere a fost înlăturată, ceea ce dovedește că însuși legiuitorul a înțeles să reglementeze în alt mod această situație, și, în lipsa unei norme de trimitere expresă în legea specială, nu mai poate fi aplicată prin analogie.
În aceste condiții, în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 18/1991 care reprezintă dreptul comun în materie funciară, ci prevederile speciale de strictă interpretare și aplicare din legea specială, respectiv art. 37 din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 în care se precizează că în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din lege.
Actuala reglementare, în art. 9, art. 21 și art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, prevede în ce condiții se dobândește dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor ce fac obiect al vânzării, astfel că nu ne aflăm în prezența unei lacune a legii.
Trecând peste faptul că finalitatea normelor metodologice de aplicare a unei legi este aceea de a explicita modul de punere în aplicare a acesteia, fără a adăuga la lege, art. 37 din nr.HG 20/1996 folosește în mod expres termenul vânzare, supunând implicit dreptul de proprietate asupra terenului aceluiași mod de dobândire, prin vânzare, ca și dreptul de proprietate asupra apartamentului.
Din interpretarea logică sistematică a acestor texte de lege reiese că dreptul de proprietate ce poartă asupra terenurilor aferente apartamentelor care nu se restituie foștilor proprietari în natură, se dobândește de către chiriașii titulari de contract de închiriere în urma vânzării, ca și construcția, cu plata integrală sau în rate a prețului, adică în aceleași condiții în care se dobândește și dreptul de proprietate asupra locuinței, titularul dreptului de folosință asupra terenului având opțiunea cumpărării acestuia, fără ca proprietarul terenului să poată refuza încheierea contractului din considerente de oportunitate sau din alte motive (decizia civilă nr. 1043 din 7 decembrie 2004 Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 6129 din 7 iulie 2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Ca urmare, având în vedere considerentele arătate anterior, instanța a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului urmând a se realiza pe cale administrativă, prin încheierea separată a unui contract de vânzare-cumpărare a terenului în schimbul unui preț stabilit conform actelor normative aplicabile în materie, reclamanții având posibilitatea de a solicita intervenția justiției în eventualitatea unor neînțelegeri în legatură cu încheierea convenției.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții și, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărîrii primei instanțe, iar, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr- la data de 21.11.2007.
În motivare, se arată că soluția primei instanțe se întemeiază pe o greșită interpretare a dispozițiilor legale în vigoare.
Apelanții susțin în esență că se impune concluzia că terenurile aferente construcțiilor au fost dobândite de drept la data cumpărării apartamentelor, nefiind nevoie de o altă operațiune juridică ulterioară. Terenurile asigură o normală folosință a construcției cumpărate, aceasta fiind și rațiunea legii. Se invocă și regula de drept potrivit căreia accesoriul urmează soarta principalului, astfel că terenul, fiind parte comună a construcției și formând un tot unitar cu aceasta, a fost înstrăinat odată cu construcția.
Apelanții nu au indicat în mod distinct temeiul juridic al cererii.
Intimatul Municipiul T, prin Primar, a formulat întâmpinare ( 13-14), prin care a solicitat respingerea prezentului apel, ca neîntemeiat, deoarece terenul aferent imobilului a rămas în proprietatea Statului Român, obiectul contractelor de vânzare-cumpărare privind exclusiv clădirea, față de faptul că art. 9 din Legea nr. 112/1995 face referire doar la cumpărarea apartamentelor. Cu privire la teren, nu s-a putut încheia contract de vânzare-cumpărare pentru că, până la acest moment, nu a fost reglementată juridic noțiunea de teren aferent imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, iar prin nr. 15/2004, s-a hotărât ca, pentru curțile și grădinile aferente imobilelor-construcție vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, să se încheie cu actualii proprietari ai construcțiilor, contracte de închiriere.
Și intimatul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, a formulat întâmpinare ( 18-19), solicitând respingerea apelului ca nelegal.
În motivare, se arată că nu au calitate procesuală pasivă în cauză, față de disp. art. 4 din Legea nr. 213/1998 și de faptul că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale, astfel că aceasta reprezintă Statul în teritoriu. În CF, figurează ca proprietar Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, însă, potrivit actului normativ arătat, terenul în litigiu este proprietatea Municipiului
Prin decizia civilă nr. 85/A/07.02.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - secția civilă respinge apelul declarat de reclamanții - și --, împotriva sentinței civile nr. 9561/09.10.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul T, prin Primar.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a rțeinut următoarea stare de fapt și de drept:
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, precum și în limitele prev. art. 295.pr.civ. față de disp. art. 9, art. 21, art. 26 din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobată prin HG nr. 20/1996 și republicate în temeiul HG nr. 11/1997, tribunalul constată că prezentul apel nu este întemeiat, Judecătoria Timișoara pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în conținutul său și pe care instanța de apel și le însușește.
Astfel, în ceea ce privește cadrul procesual, în mod corect a fost reținută calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, față de faptul că acesta figurează în CF în calitate de proprietar asupra terenului, fiind legal reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Față de conținutul CF, prezența sa în proces este necesară pentru opozabilitate și întrucât se discută dreptul de proprietate asupra terenului, în acest sens fiind disp. art. 12 alin. 4 și 5 din Legea nr. 213/1998.
În plus, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, dacă aprecia că hotărârea atacată este nelegală sub acest aspect, trebuia să promoveze cale de atac împotriva ei, solicitând schimbarea sa în parte, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității sale procesual pasive, lucru pe care nu a înțeles să-l facă, astfel că hotărârea primei instanțe va fi supusă verificării în condițiile art. 292.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul constată că, în mod corect prima instanță a reținut că, prin cele două contracte de vânzare-cumpărare invocate de reclamanți ca temei al acțiunii, s-a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor înscrise în CF nr. 5935 T, nu și asupra terenului din această carte funciară, asupra căruia figurează Statul Român, ca titular al dreptului de proprietate. În cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare și a anexelor la acestea, este descris imobilul cumpărat, fără a se face nici o mențiune cu privire la terenul aferent construcției.
Judecătoria Timișoaraa stabilit în mod corect dispozițiile legale aplicabile în speță, respectiv disp. art. 37 din HG nr. 20/1996, precum și art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995.
Textul Normelor metodologice face referire în mod expres la termenul de "vânzare", astfel că și dreptul de proprietate asupra terenului se va dobândi prin aceeași modalitate ca și dreptul de proprietate asupra construcției, respectiv prin vânzare.
Dispozițiile legale incidente în cauză au fost interpretat în mod corect de prima instanță prin coroborarea actelor normative arătate.
Potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, chiriașii sunt îndreptățiți să dobândească dreptul de proprietate doar asupra apartamentelor ocupate în baza contractelor de închiriere, sensul noțiunii fiind definit prin art. 3 alin 1 din același act normativ, ca fiind "locuința compusă din una sau mai multe camere, cu dependințele, garajele și anexele gospodărești aferente". Ca atare, nu s-ar putea reține că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți, aceștia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției achiziționate.
Este adevărat că art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 atestă că rămân în proprietatea statului doar acele terenuri care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, iar art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii, aprobate prin HG nr. 20/1996 și republicate în temeiul HG nr. 11/1997, recunoaște vocația dobânditorilor locuințelor de a deveni titularii unui drept de proprietate asupra terenului aferent, cu respectarea art. 26 alin. ultim din lege.
Cu toate acestea, contrar susținerilor reclamanților, nu s-ar putea constata că aceste texte legale conferă cumpărătorilor locuințelor un drept de proprietate ex lege asupra acestor terenuri, deoarece actele normative amintite recunosc doar vocația dobânditorilor de construcții de a deveni proprietari ai terenurilor aferente, însă este necesar ca, prin operațiuni de natură administrativă, să fie constituit în favoarea acestora dreptul la care se face referire.
Că este așa, rezultă din faptul că nici unul din textele legale invocate de reclamanți nu definește sensul noțiunii de "teren aferent", înțelesul acesteia neputând fi determinat nici printr-o interpretare sistematică, prin coroborarea acestor dispoziții cu prevederile altor acte normative. Se poate deci deduce că este necesară dimensionarea suprafeței de teren asupra căreia poartă dreptul de proprietate recunoscut de lege, în caz contrar fiind necesar a se conchide că art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 vizează exclusiv suprafața acoperită de construcții, interpretare care, desigur, ar exclude posibilitatea reclamanților de a obține recunoașterea dreptului în sensul exprimat la promovarea cererii de chemare în judecată.
Se constată, însă, că reclamanții au la dispoziție o cale recunoscută de lege pentru valorificarea dreptului în condițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995, respectiv cea reglementată de art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, în sensul de a solicita ca, prin ordin al prefectului, la propunerea primăriei, făcută pe baza verificării situației juridice a terenului, în aplicarea art. 36 alin. ultim din Legea nr. 18/1991, să li se constituie dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție, rezultând astfel că, având deci posibilitatea de a obține recunoașterea proprietății, nu este necesar să apeleze la instanță prin formularea unei acțiuni în constatare. Procedând astfel, este posibil ca în procedura administrativă să fie și determinată suprafața de teren cu privire la care este posibilă recunoașterea dreptului de proprietate, respectiv suprafața de "teren aferent" construcțiilor.
Este adevărat că art. 21 din Legea nr. 112/1995 se referă la două categorii de persoane, însă, dacă în cazul foștilor proprietari, restituirea terenului identificat în CF la momentul preluării reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului fără un titlu valabil, în situația chiriașilor-cumpărători, această rațiune nu există. Ei cumpără un imobil construcție, așa cum acesta este definit de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, iar, ca un beneficiu, au facultatea de a cumpăra și terenul aferent construcției.
La stabilirea prețului, este firesc să fie avut în vedere și prețul terenului astfel dobândit, lucru ce nu s-a realizat în cauză. Din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare rezultă cu evidență faptul că s-a înstrăinat doar construcția, nu și terenul, pentru acesta nefiind achitat nici un preț, lucru ce ar lipsi de obiectul contractul astfel încheiat.
Prin vânzarea doar a construcției, nu a fost împiedicată folosința normală a acesteia în condițiile în care cumpărătorilor li s-a constituit un drept de folosință asupra terenului, iar, potrivit disp. nr. 15/2004, pentru acest teren se poate încheia contract de închiriere.
Nu se poate reține, ca întemeiată, afirmația apelanților în sensul că nu era necesară indicarea terenului în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, întrucât acesta se completează cu dispozițiile legale în materie. Pentru a reține aceasta, tribunalul constată că legea invocată impunea descrierea exactă a componenței apartamentului vândut, fiind indicate detaliat și anexele acestuia, astfel că se impune cu evidență concluzia că terenul (având în vedere și valoarea acestuia) trebuia indicat în mod expres.
De asemenea, prețul era stabilit în funcție de componența imobilului vândut, astfel că terenul trebuia evidențiat separat, pentru a fi avut în vedere la stabilirea prețului, lucru ce nu s-a realizat în cauză.
Va fi înlăturată, ca neîntemeiată, afirmația apelanților în sensul că terenul constituie un accesoriu al construcției, ca parte comună, astfel că trebuia să urmeze soarta bunului principal și aceasta față de dispozițiilor art. 492 și urm. Cod civil, care stabilesc regula că, în materie de imobile, terenul este bunul principal, iar construcția, cel accesoriu, această dispoziție legală neputând fi înlăturată prin faptul că terenul era indicat ca făcând parte din părțile comune ale clădirii.
În ceea ce privește conținutul noțiunii de teren aferent, tribunalul constată că nu prezintă relevanță în speță, temeiul de drept în funcție de care se va raporta, în condițiile în care se impune concluzia că reclamanții nu au dobândit în virtutea legii, dreptul de proprietate asupra terenului, acțiunea lor nefiind întemeiată.
Împotriva acestei decizii civile de apel au declarat recurs în termen legal, reclamanții - și -, considerând-o netemeinică și nelegală, motivând în esență că soluția ambelor instanțe se întemeiază pe o greșită interpretare a dispozițiilor legale în vigoare, că respingerea acțiunii pe motiv că legea nu definește noțiunea de teren aferent, precum și îndrumarea lor de a nu apela la instanță prin formularea unei acțiuni în constatare cât timp au deschisă o cale administrativă - cu referire la ordinul prefectului și art. 36 din Legea nr.18/1991 - încalcă în dispozițiile art. 3 Cod civil, că deși contractele de vânzare-cumpărare a apartamentelor nu prevăd în mod expres și vânzarea terenului totuși potrivit art. 6 din contract, clauzele acestuia se completează cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 112/1995, care se referă atât la foștii proprietari, cărora li se restituie în natură apartamentele, cât și la chiriași, care dobândesc dreptul de proprietate asupra apartamentelor în baza aceleiași Legii nr. 112/1995, cum și că soluțiile de respingere a acțiunii încalcă principiul egalității în fața legii, garantat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, solicitând astfel modificarea deciziei civile recurate și pe fond admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, invocând în drept art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă, în raport de motivele de recurs invocate, față de starea de fapt din dosar și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că recursul de față al reclamanților de mai sus este nefondat, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să fie respins ca atare, deoarece bine și cu temei a fost respins și apelul acelorași reclamanți, practic în recurs fiind reiterate aceleași motive ca și cele invocate în apel.
Într-adevăr examinându-se cauza sub toate aspectele invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, prev. de art. 9, 21, 26 din Legea nr. 112/1995, art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin nr.HG 20/2006, republicate în temeiul HG nr. 11/1997, ca și art. 36 alin. 2 din Legea nr.18/1991, când a confirmat soluția primei instanțe, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică de natură să atragă casarea ori modificarea decizia civilă atacate, conform art. 306 al. 2 Cod procedură civilă, în mod corect fiind respins apelul reclamanților pentru considerentele expuse judicios de către instanța de apel, însușite și de C, ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs nefiind întemeiate.
Astfel, în dosar este bine stabilit că prin cele două contracte de vânzare-cumpărare invocate de reclamanți, s-a dobândit dreptul de proprietate doar asupra construcțiilor, iar nu și asupra terenului, căci asupra acestui teren figurează ca proprietar tabular Statul Român, în cuprinsul acestor contracte nefăcându-se nici o mențiune cu privire la terenul aferent construcției, încât este deci corect reținut în cauză că dispozițiile legale aplicabile în speța sunt cele ale art. 37 din HG nr. 20/1996 și art. 26 aliniat ultim din Legea nr. 112/1995, textul legal făcând referire expresă la termenul de, vânzare," încât deci și dreptul de proprietate asupra terenului se poate dobândi prin aceeași modalitate ca și dreptul de proprietate asupra construcției, adică prin vânzare, în temeiul acestor contracte de vânzare-cumpărare, reclamanții neputând dobândi din oficiu, de la lege și dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției cumpărate, ci este evident necesar ca prin alte operațiuni, anume de natură administrativă să poată fi constituit în favoarea acestora și dreptul lor de proprietate asupra terenului aferent, care trebuie identificat și dimensionat clar.
Este așadar, corectă susținerea instanței de apel că reclamanții au posibilitatea legală de a obține valorificarea dreptului lor de proprietate pretins asupra terenului aferent, în temeiul și în condițiile impuse de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995, respectiv cea reglementată de art. 36 al. 2 din Legea nr.18/1991, prin care, prin ordin al prefectului, la propunerea primăriei locale să li se constituie dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, cu achitarea unui preț corespunzător, căci reclamanții au cumpărat doar construcția, iar nu și terenul, pentru acesta din urmă neplătind nici un fel de preț, căci terenul nu este individualizat.
De altfel, prin vânzarea doar a construcției, reclamanții nu sunt împiedicați în vreun mod să o folosească în condiții normale, căci li s-a constituit un drept de folosință, asupra terenului, pe care pot să-l și închirieze, potrivit prevederilor Hotărârii Consiliul Local al Municipiului nr. 15/2004.
Este deci clar că reclamanții nu pot dobândi,în virtutea legii, (ex lege), din oficiu și dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că bine și cu temei le-a fost respinsă acțiunea lor introductivă, de către cele două instanțe de judecată, anterioare.
Aceasta, deoarece din analiza contractelor de vânzare-cumpărare rezultă că reclamanții au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, doar apartamentele în discuție, cu dependințe și cotă indiviză din părțile comune aferente acestor apartamente, achitând prețul acestora, dar prin aceste contracte nefiindu-le vândută și suprafața de teren, care a rămas în proprietatea Statului Român, dat fiind faptul că Legea nr. 112/1995 nu conține norme care să reglementeze situația terenului aflat în proprietatea Statului, astfel că nu este întemeiată critica din recurs referitoare la aspectul că soluția ambelor instanțe s-ar întemeia pe o greșită interpretare a dispozițiilor legale în materie, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 3 Cod civil, căci acțiunea reclamanților a fost respinsă ca nefondată.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor care nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, pot opta pentru cumpărarea acestor apartamente.
Art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 prevede în mod clar că suprafețele de teren preluate de stat și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămân în proprietatea Statului Român.
Recurenții au reproșat instanței de apel faptul că decizia pronunțată este nelegală, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut că Legea nr.18/1991 este actul normativ aplicabil speței și că părțile ar fi trebuit să urmeze procedura administrativă reglementată de art. 36 din lege, iar pe de altă parte, a reținut incidența dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și normelor de aplicare a acestei legi(art. 13, respectiv art. 19).
Critica adusă hotărârii neîntemeiată, deoarece instanța de apel în mod corect a stabilit că în situația în care reclamanții ar fi dorit să dobândească și dreptul de proprietate asupra terenului, ar fi trebuit să uzeze de procedura administrativă reglementată de art. 36 din Legea nr. 18/1991, ca obiect al contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, l-a constituit doar locuința pentru care reclamanții dețineau contract de închiriere, nicidecum terenul în hotărârea pronunțată de instanța de apel, existând deci argumente juridice în sprijinul soluției pronunțate.
Nici critica referitoare la faptul că decizia civilă recurată ar fi fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că în cauză ar fi aplicabile prevederile Legii nr.18/1991 și nu cele cuprinse în art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 și Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, nu este fondată.
Într-adevăr, singura modalitate de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente apartamentelor care nu se restituie în natură foștilor proprietari, este procedura prevăzută de art. 35 alin. 2 din Legea nr.18/1991, nicidecum art. 9 din Legea nr. 112/1995, tribunalul dând o corectă interpretare a dispozițiilor legale în materie, respectiv art. 9, 21 și 26 din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi.
Așa fiind, în raport de toate considerentele ce preced și cum nici una din criticile formulate în recurs nu sunt întemeiate, ele nefiind de natură să-l facă admisibil și să influențeze soluția pronunțată, Curtea va respinge ca nefondat, acest recurs al reclamanților, menținând în vigoare decizia civilă atacată, pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele din dosar și cu respectarea principiului disponibilității, specific procesului civil, recurenții nedovedind incidența în cauză a motivului de recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, căci hotărârea atacată este pronunțată cu aplicarea corectă a legii, potrivit tuturor argumentelor de mai sus expuse pe larg, de
Așadar, pentru considerentele mai sus expuse, nu este fondată nici critica recurenților privitoare la aspectul că, deși contractele de vânzare-cumpărare nu prevăd în mod expres și vânzarea terenului, totuși potrivit art. 6 din contract, clauzele acestuia se completează cu celelalte dispoziții ale legii 112/1995, care se referă, atât la foștii proprietari cărora li se restituie în natură apartamentele, cât și pe chiriașii, care dobândesc dreptul de proprietate asupra apartamentelor, în temeiul aceleiași Legii nr. 112/1995, după cum nici critica vizând faptul că soluțiile de respingere a acțiunii reclamanților ar încălca și principiul egalității în fața legii, garantat de art. 16 al. 1 din Constituția României, nu poate fi găsită întemeiată, câtă vreme aceste soluții sunt considerate în mod just legale și temeinice și în deplină concordanță și cu practica judiciară în materie a instanței supreme și jurisprudența CEDO.
Într-adevăr, prin decizia civilă nr. 215 din 16.01.2008, pronunțată în dosarul nr-, Înalta Curte de Casație și Justiție B - secția civilă și de proprietate intelectuală - a stabilit că terenul nu a fost înstrăinat, Statul Român fiind indicat ca proprietar tabular în cartea funciară(precum și în prezenta speță), terenul în discuție nefăcând obiectul unei vânzări, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Așadar, Curtea stabilește în concluzie că recursul de față nu este întemeiat, deoarece obiect al înstrăinării l-a prezentat doar locuințele descrise în conținutul acelor contracte de vânzare-cumpărare fără nici o mențiune a terenul aferent, iar din extrasul de carte funciară de la dosar rezultă că Statul Român este în continuare proprietar tabular asupra acestui teren, iar referirea făcută la dispozițiile art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995(în sensul că în situațiile de vânzare a apartamentelor către foștii chiriași, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 112/1995), nu este de natură să ducă la o altă concluzie în legătură cu situația juridică a terenului în speță, transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției, fiind una convențională, ea neoperând de drept, în temeiul legii.
În consecință, cadrul normativ expus permite doar ca o dată cu imobilul construcție să poată fi înstrăinat și terenul aferent acestuia, concretizarea vocației la dobândirea dreptului urmând a se realiza însă prin perfectarea contractului de vânzare-cumpărare,iar o apreciere în sens contrar ar conduce la reținerea unei situații juridice eronate a terenului, din punct de vedere al titularului dreptului de proprietate, rămas în continuare Statul Român, în raport de toate aceste considerente urmând a fi respins ca nefondat prezentul recurs al reclamanților de mai sus.
Verificând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și considerând că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții - și împotriva deciziei civile de apel nr. 85/A/07.02.2008, pronunțată în dosarul nr-, de Tribunalul Timiș - secția civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 22 mai 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /28.05. 2008
Tehnored /05.06.2008
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Carmina OrzaJudecători:Carmina Orza, Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat
