Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 577/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR.-
DECIZIA CIVILĂ NR.577 /
Ședința publică din 1 iunie 2009
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR 2: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 3: Erica Nistor
GREFIER: - -
S- luat în examinare recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.874/03.12.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții, și Primăria Municipiului T, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanții recurenți și, avocat, pârâta intimată asistată de avocat -. care se prezintă și pentru pârâtul intimat, iar pentru pârâta intimată Primăria Municipiului T se prezintă consilier juridic.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamanților recurenți depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 4 lei, timbru judiciar în sumă de 0,15 lei și delegația de reprezentare.
Instanța, constată că, din eroare au fost citați reclamanții recurenți cu mențiunea achitării taxelor judiciare de timbru, acțiunea vizând un imobil naționalizat, motiv pentru care returnează taxele judiciare de timbru.
Reprezentantul pârâților intimați și, avocat -. depune la dosar concluzii scrise și copia deciziei civile nr.162/C/8.02.1994 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr.105/1993.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamanților recurenți și, avocat, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și în consecință trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, conform motivelor invocate în scris la dosar, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâților intimați și, avocat -. solicită respingerea recursului și menținerea deciziei civile atacate ca legală și temeinică, conform concluziilor scrise depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei intimate Primăria Municipiului T, consilier juridic solicită respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca legală și temeinică, conform întâmpinării depuse la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin decizia civilă nr.847/03.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins apelul declarat de către reclamanții și împotriva sentinței civile nr.7419/05.06.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții și, alături de Primarul municipiului
Prin această decizie, tribunalul a confirmat și a menținut soluția primei instanțe, care a respins acțiunea reclamanților, reținând incidența excepțiilor inadmisibilității și tardivității acțiunii.
Astfel, judecătoria a reținut în primă instanță că reclamanții, în calitate de foști proprietari tabulari ai imobilului situat în T,-, evidențiat în CF 5188 T, nr.top.11855, naționalizat în timpul fostului regim comunist în baza Decretului nr.223/1974, au solicitat să se constatate nulitatea titlului Statului Român, care este unul abuziv și să constate nulitatea absolută a titlului subsecvent al foștilor chiriași, deveniți proprietari în baza Legii nr.112/1995 și apoi, prin procedura comparării titlurilor, să se acorde preferință titlului originar al reclamanților.
Totodată, reclamanții au solicitat și rectificarea cărții funciare, prin radierea succesivă a titlurilor pârâților de 1 și 2 și reînscrierea dreptului lor de proprietate.
Judecătoria a reținut în continuarea că imobilul din litigiu a fost naționalizat în urma emiterii Deciziei nr.2401/31.10.1989 a fostului Consiliu Popular Județean T, în baza Decretului nr.223/1974, fără plată ca sancțiune pentru că reclamanții au plecat în străinătate și nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit. Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în CF la data de 16 ianuarie 1990 și dat în administrarea fostului
Judecătoria a apreciat că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe disp.art.480 civ. este neîntemeiată întrucât titlul reclamanților și-a pierdut valabilitatea și a încetat să mai producă efecte din momentul adoptării deciziei de naționalizare nr.2401/1989. Valabilitatea deciziei de naționalizare, respectiv preluarea imobilului reclamanților, cu sau fără titlu valabil putea însă fi analizată nu pe calea dreptului comun, ci numai pe calea legii speciale reprezentată de Legea nr.10/2001.
Aceasta pentru că, în opinia judecătoriei, potrivit art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În această ordine de idei, prima instanță a reținut că prin notificarea formulată la data de 20.12.2001, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul din litigiu, în cuantum de 200.000 EURO, care în opinia acestora reprezenta valoarea de piață a imobilului, la momentul formulării notificării, însă această cerere(notificare a fost respinsă prin Dispoziția nr.1348/18.05.2005, cu motivarea că dosarul nu a fost completat de reclamanții/notificatori în termenul prevăzut de lege.
S-a reținut conclusiv că reclamanții au beneficiat și au uzat deja de procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, solicitând acolo acordarea de despăgubiri.
Totodată, ca o consecință a respingerii cererii privind constatarea naționalizării abuzive a imobilului, prima instanță a respins și cererea privind compararea titlurilor precum și pe cea privind rectificarea de carte funciară.
Pe de altă parte, în privința constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și pârâții sub nr.9507 din data de 30.09.1996, judecătoria a apreciat că dreptul reclamanților de a acționa în justiție s-a prescris, fiind incidente disp.art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, care statuează că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii.
Această sentință a fost apelată de către reclamanți care au susținut că judecătoria a reținut în mod eronat că acțiunea de revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun și pe compararea titlurilor ar fi inadmisibilă, în raport cu Legea nr.10/2001 și cu Legea nr.213/1998 și aceasta pentru că pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr.10/2001 ar fi putut cere doar despăgubiri și nu și restituirea în natură. În plus, la data apariției Legii nr.10/2001, imobilul era deja vândut foștilor chiriași, astfel că notificarea nu se putea referi la restituirea în natură.
Apelanții - reclamanți au mai arătat că în temeiul art.20 din Legea nr.10/2001, se permitea restituirea doar a acelor imobile care au fost preluate abuziv și deținute de Stat la data intrării în vigoare a legii, iar potrivit art.27 alin.3, pentru imobilele preluate cu titlu valabil și înstrăinate, se pot acorda numai măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, apelanții au arătat că judecătoria a reținut în mod greșit valabilitatea deciziei de naționalizare precum și faptul că preluarea imobilului de către stat în cadrul procedurii speciale, având în vedere că decizia de preluare a fost emisă în anul 1989 în baza Decretului nr.223/1974, însă intabularea dreptului de proprietate al Statului s-a făcut în mod ilegal, la data de 16.01.1990, după apariția Decretului - Lege nr.9/31.12.1989, care abroga Decretul nr.223/1974.
Apelanții au mai susținut că analiza legalității înscrierii dreptului de proprietate al Statului se poate face doar de către o instanță de judecată, această atribuție fiind acordată puterii judecătorești inclusiv de disp.art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 și astfel, acțiunea de revendicare imobiliară întemeiată pe normele dreptului comun este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
În privința excepției prescripției dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți în baza Legii nr.112/1995, apelanții au susținut că termenul de 1 an curge din anul 2007 și nu din anul 2001.
Tribunalul a opinat că apelul reclamanților este neîntemeiat, reținând că în virtutea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, reclamanții au investit instanțele cu o acțiune în revendicare imobiliară susținută în drept cu disp.art.480 civ. această acțiune fiind definită că acea acțiune reală prin care reclamantul solicită instanței să i se recunoască u drept de proprietate asupra unui bun determinat și pe cale de consecință, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului. Cu alte cuvinte, acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar.
Tribunalul a mai adăugat că potrivit art.1169 civ., în orice proces, sarcina probei incumbă reclamantului și astfel, în acțiunea în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească două împrejurări și anume: că el este proprietarul bunului revendicat și respectiv, că pârâtul are posesia nelegitimă a acestui bun.
Or, reclamanții au solicitat compararea titlului lor, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1974, cu titlul pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din anul 196, încheiat cu Statul în baza Legii nr.112/1995. Însă, în opinia instanței de apel, imobilul din litigiu constituie obiect de reglementare al Legii nr.10/2001 întrucât a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.223/1974, iar reclamanții au recurs la procedura administrativă prealabilă și obligatorie prevăzută de legea reparatorie, însă notificarea fost respinsă pe motiv că nu s-a completat dosarul administrativ, în termenul stabilit de lege, cu toate actele necesare organismului administrativ pentru a lua o decizie pe fond.
În acest context, tribunalul a reținut că imobilul, constituind obiect de reglementare al unei legi speciale de reparație, potrivit art.2 alin.2 din Legea ne.213/1998, atunci acesta nu poate face obiect al unei acțiuni în revendicare de drept comun, textul consacrând astfel principiulspecialia generalibus derogant,ceea ce înseamnă că legea specială derogă de la dreptul comun, iar legea specială în materie este Legea nr.10/2001, și în acest sens este și decizia nr.33 di 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii.
Cu alte cuvinte, tribunalul a opinat că reclamanții nu au un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun pentru că astfel s-ar încălca regulaelecta una, non datur recursus al alteramprecum și principiul securității juridice, consacrat de jurisprudența CEDO, ceea ce nu este permis și astfel, acțiunea în revendicare imobiliară pe normele dreptului comun este inadmisibilă.
Instanța de apel a mai reținut că art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 stabilește că indiferent de cauza de nulitate, acțiunea de constatarea a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii reparatorii. În speță, contractul pârâților s-a încheiat la 30.09.1996, iar acțiunea reclamanților s-a înregistrat la prima instanță la data de 02.08.2007, astfel că dreptul lor la acțiune s-a respins.
Tribunalul a mai reținut în acest sens că interpretarea dată de reclamanți termenului de prescripție, după adoptarea HG250/2007, care a consacrat că preluarea unor imobile în baza Decretului nr.223/1974 este abuzivă (anterior, preluarea fiind considerată cu titlu, potrivit susținerilor reclamanților) este în contradicție cu instituția nulității absolute, care prin scopul și finalitatea sa, urmărește ocrotirea unui interes public și nu a unui interes privat.
Chiar dacă nulitatea absolută este în principiu imprescriptibilă, prin legea reparatorie specială, legiuitorul român a înțeles să limiteze termenul de prescripție din rațiuni ce țin de securitatea circuitului juridic civil, nefăcând diferențe între o persoană și alta. În aceeași ordine de idei, nici invocarea relei-credințe a pârâților - cumpărători nu constituie temi de admitere a pretențiilor reclamanților întrucât, chiar și de ar fi reală, reaua-credință a pârâților nu poate dilata termenul de prescripție stabilit imperativ de art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, iar formularea de către reclamanți a cererii lor după expirarea termenului de prescripție prevăzut de legea specială are semnificația recunoașterii tacite a valabilității contractului, sub aspectul bunei credințe a pârâților.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și, care prin modul de formulare a motivelor și indicarea textelor de lege aplicabile se încadrează la prev. art.304 pct.5 și 9.pr.civ. recurenții susținând că primele două instanțe au interpretat și aplicat greșit Legea nr.213/1998 și Legea nr.10/2001 cu raportare la Decretul nr.- precum și la dispozițiile deciziei nr.3/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În esență, recurenții au reiterat în recurs argumentele pe care le-au susținut și în declarația de apel, arătând că s-a calificat în mod eronat că acțiunea de revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun și pe compararea titlurilor ar fi inadmisibilă, în raport cu Legea nr.10/2001 și cu Legea nr.213/1998 și aceasta pentru că pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr.10/2001 ar fi putut cere doar despăgubiri și nu și restituirea în natură. În plus, la data apariției Legii nr.10/2001, imobilul era deja vândut foștilor chiriași, astfel că notificarea nu se putea referi la restituirea în natură.
Recurenții - reclamanți au mai arătat că în temeiul art.20 din Legea nr.10/2001, se permitea restituirea doar a acelor imobile care au fost preluate abuziv și deținute de Stat la data intrării în vigoare a legii, iar potrivit art.27 alin.3, pentru imobilele preluate cu titlu valabil și înstrăinate, se pot acorda numai măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, reclamanții-recurenți au arătat că primele două instanțe au reținut în mod greșit valabilitatea deciziei de naționalizare precum și faptul că preluarea imobilului de către stat în cadrul procedurii speciale, având în vedere că decizia de preluare a fost emisă în anul 1989 în baza Decretului nr.223/1974, însă intabularea dreptului de proprietate al Statului s-a făcut în mod ilegal, la data de 16.01.1990, după apariția Decretului - Lege nr.9/31.12.1989, care abroga Decretul nr.223/1974.
Recurenții-reclamanți au mai susținut că analiza legalității înscrierii dreptului de proprietate al Statului se poate face doar de către o instanță de judecată, această atribuție fiind acordată puterii judecătorești inclusiv de disp.art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 și astfel, acțiunea de revendicare imobiliară întemeiată pe normele dreptului comun este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001și în acest sens, vin și dispozițiile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru că toate înscrierile din CF s-au operat în mod fraudulos, iar aceste aspecte trebuie analizate în fond.
În privința excepției prescripției dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți în baza Legii nr.112/1995, apelanții au susținut că termenul de 1 an curge din anul 2007 și nu din anul 2001.
Curtea, analizând recursul reclamanților, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de aceștia, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 alin.5 pr.civ. prcum și art.304 pct.5 și 9.pr.civ. va constata că acesta este întemeiat.
Astfel, curtea va constata că în speța dedusă judecății cu referire particulară la imobilul situat în T,-, evidențiat în CF 5188 T, nr.top.11855, acesta s-a naționalizat fără plata vreunei despăgubiri în timpul fostului regim comunist, în baza Decretului nr.223/1974.
Demersul administrativ al reclamanților, întemeiat pe Legea 10/2001, ca urmare a formulării și înregistrării notificării din 20.12.2001, prin care aceștia au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul din litigiu, în cuantum de 200.000 EURO, care în opinia acestora reprezenta valoarea de piață a imobilului, la momentul formulării notificării, a rămas fără nici un rezultat concret întrucât această notificare a fost respinsă prin Dispoziția nr.1348/18.05.2005, cu motivarea că dosarul nu a fost completat de reclamanții/notificatori în termenul prevăzut de lege.
Astfel, entitatea administrativă competentă potrivit Legii nr.10/2001 nu a soluționat cererea reclamanților pe fond și nu a verificat dacă naționalizarea s-a făcut cu sau fără titlu, respectiv dacă reclamanților li s-au acordat sau nu în mod justificat, despăgubiri pentru pierderea proprietății lor.
În aceeași manieră au procedat și primele două instanțe, care la rândul lor au refuzat să analizeze în fond acțiunea de revendicare a reclamanților, invocând atât inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe normele dreptului comun, cu argumentul că reclamanții ar fi trebuit să uzeze de calea dreptului special, derogatoriu de la dreptul comun, ceea ce însă reclamanții au dovedit în cauză,dar demersul acestora nu a avut o finalitate întemeiată pe fondul problemei, generat de pierderea proprietății lor și a cărei eventuală compensare nu a fost analizată nici de autoritățile administrative, nici de către primele două instanțe, invocându-se argumente de procedură, de admisibilitate în principiu, respectiv de prescriere a dreptului la acțiune.
Or, în acest context, curtea va constata că modul în are au procedat primele două instanțe este contrar dispozițiilor disp.art.6 CEDO, întărit cu jurisprudența consolidată deja a Curții europene de la Strasbourg ( a se vedea în acest sens cauzele Străin vs. România, Rățeanu vs. România, Păduraru vs. România și de dată mai recentă, Viașu vs. România, Frombach vs. România și Katz vs. România, coroborat cu disp.art.11 și 20 din Constituția României) și care nu se află deloc în dezacord cu decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care statuează că analizarea pe fond a unei acțiuni în revendicare nu poate fi exclusă de plano sau declarată ca inadmisibilă,ab initio, dacă se constată că este încălcat un drept atunci este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cuConvențiaeuropeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Înalta Curte de casație și Justiției a statuat că "atunci când există neconcordanțe între legea internă șiConvenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensulConvenției- o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că:
"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și înCauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat deart. 6alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensulConvenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensulConvenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cuConvenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare aart.1din Protocolul nr. 1 adițional laConvenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravinConvențieieuropene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrareConvenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate deConvențieaparținând altor persoane."
Prin urmare, curtea va constata că prin raportarea jurisprudenței CEDO, atât de sine stătătoare, cât și în modul în care fost valorizată această prin decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată care sunt sesizate de către foștii proprietari cu o cerere similară celei a reclamanților au datoria de a realiza o analiză pe fond a tuturor circumstanțelor preluării imobilului de către stat de la proprietarii săi de drept, respectiv dacă acestora li s-au acordat compensații juste și respectiv, dacă înstrăinarea imobilului către terți, realizată de către stat, s-a realizat în circumstanțe legale, care înlătură reaua - credință.
Circumstanțele particulare ale fiecărei cauze trebuie avute în vedere, așa cum afirmă aceeași decizie nr.33/2008, iar în cazul în speță există o multitudine de astfel de circumstanțe care necesită o astfel de analiză, inclusiv faptul că la un moment dat, așa cum o atestă și mențiunile din CF, reclamanții și-au reîntabulat dreptul de proprietate în anul 1992, după care acest drept s-a radiat în anul 1994, urmat de vânzarea imobilului către intimații în anul 1996 și intabularea acestora din urmă, toate aceste aspecte urmând a fi de asemenea analizate pe fond.
Pentru toate aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.312 alin.5 rap.la art.304 pc.5 și 9.pr.civ. va admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.874/03.12.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Va casa decizia recurată precum și sentința civilă nr.7419/2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr și va trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoriei Timișoara.
Va constata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.874/03.12.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr.7419/2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr.
Dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoria Timișoara.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 1 iunie 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.CP/12.06.2009
Dact.GK/2 ex./17.06.2009
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud. C;
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Marinela Giurgincă, Erica Nistor
