Acțiune în răspundere patrimonială. Jurisprudență. Decizia 1276/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1276/R/2008
Ședința publică din 06 iunie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ioan Daniel Chiș
JUDECĂTORI: Ioan Daniel Chiș, Sergiu Diaconescu Laura
-
GREFIER:
S-au luat spre examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de paratul și de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 193 din 06 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială.
Se constată că mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea ședinței publice din 28 mai 2008, care face parte integrantă din hotărârea care se va pronunța în cauză.
De asemenea, se constată că prin serviciul de registratură al instanței, la data de 29 mai, paratul-recurent, prin reprezentanta sa, avocat din Baroul București, a depus întâmpinare (prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamanta, ca nefondat, menținerea în parte a sentinței atacate, cu obligarea reclamantei-recurente la plata cheltuielilor de judecată) și o cerere de amânare, deoarece se află în imposibilitate de a se prezenta la prezentul termen de judecată, iar la data de 04 iunie 2008 depus o cerere de repunere pe rol a cauzei, la care au fost anexate xerocopii după: "Tratat de dreptul muncii" de și o adeverință medicală cerere care va fi respinsă deoarece nu se întrunește ipoteza prevăzută de art. 151 Cod procedură civilă, nefiind necesare noi lămuriri.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 193 din 06 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins cererea reclamantei împotriva pârâtului având ca obiect plata de daune interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin denunțarea unilaterală a contractului de muncă.
S-a admis excepția tardivității formulării cererii de constatare a nulității anexei 3 la contractul individual de muncă nr. -/25.11.2006.
S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant reconvențional împotriva reclamantei - pârâtă reconvențională având ca obiect constatarea nulității anexei 3 la contractul individual de muncă nr. -/2006 și art. 5 din aceeași anexă.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că pârâtul a deținut funcția de pilot în cadrul societății reclamante, fiind angajat în baza contractului individual de muncă nr. -/25 noiembrie 2004, între părți intervenind ulterior mai multe acte adiționale.
În situația unui astfel de conflict de drepturi, instanța, soluționând acțiunea formulată de societatea reclamantă, verifică în primul rând îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 194 și urm. muncii.
Potrivit prevederilor art. 195, alin. 3. muncii, nerespectarea de către salariat a dispoziției legate de inițiativa denunțării contractului individual de muncă pentru 3 ani de zile de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională, determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
În aceste condiții, societatea angajatore este ținută a dovedi, în temeiul art. 287. muncii cheltuielile efective ocazionate cu pregătirea salariatului. Reclamanta a depus la dosarul cauzei o serie de facturi, precum și alte înscrisuri contabile, însă nici unul din toate acestea nu reprezintă o dovadă de plată efectivă în numele pârâtului pentru pregătire profesională ori pentru stagiu de formare profesională.
Mai mult chiar, din documentele depuse de reclamantă în susținerea poziției procesuale rezultă și o serie de sume cu titlu de rate de leasing pentru aeronavele din flota sa, fără ca distincția dintre aceste sume și altele, eventuala contravaloare a cursurilor de pregătire, să fie făcută.
De altfel, nici un act din cele prezentate de reclamantă ca fiind provenite de la partenerul din Elveția, unde se susține că au avut loc cursurile de pregătire, nu poartă o ștampilă sau o semnătură care să certifice înscrisul.
Reclamanta nu a înlăturat susținerile pârâtului legate de faptul că la momentul semnării primei Anexe 3 se cunoștea costul cursului, însăși compania elvețiană comunicând faptul că respectivul cost este inclus în prețul de concesionare al aeronavelor.
La termenul din 13.09.2007, instanța a reținut cauza în pronunțare, însă după deliberare a apreciat necesară repunerea pe rol a cauzei în vederea depunerii de către reclamantă a unui centralizator al cheltuielilor care să certifice ocazionarea efectivă a sumelor avansate pentru pregătirea profesională. Reclamanta nu a fost în măsură nici după acest demers să-și dovedească pretențiile prin acte contabile ori chitanțe emise în numele pârâtului pentru cursurile de pregătire profesională.
În ce privește semnarea celei de-a doua Anexe 3 la contractul individual de muncă, în baza căreia sunt formulate prezentele pretenții, instanța a reținut că reclamanta a procedat în mod nelegal, obținând consimțământul pârâtului printr-o procedură de constrângere. Fiind în vigoare prevederile primei Anexe 3, având ca și cuantum al despăgubirilor suma de 18.000 USD, reclamanta a prezentat pârâtului spre semnare cea de a doua anexă având ca și cuantum al despăgubiri lor suma de 40.000 USD, cu mențiunea că nesemnarea acesteia ar activa automat clauza de denunțare a contractului cuprinsă în prima anexă și implicit obligația de plată a sumei de 18.000 USD.
Martorul audiat în cauză a învederat că în momentul semnării celei de a doua Anexe 3, cursul de pregătire teoretică începuse. Mai mult, martorul a arătat că dobândirea cunoștințelor necesare pilotării unui avion tip 2000 profita doar angajaților reclamantei, întrucât acest tip de avion se găsește în flota acesteia și nu în a altor companii aeriene.
Având în vedere motivele mai sus arătate, instanța a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul, ca fiind neîntemeiată.
În ce privește cererea reconvențională, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 283, alin. 1, lit. d, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, raporturile juridice dintre părți au încetat la data de 13 februarie, dată la care pârâtul - reclamant reconvențional și-a prezentat demisia, iar cererea reconvențională a fost înregistrată la data de 15 noiembrie 2006, dată la care contractul individual de muncă nu mai era în ființă.
Pentru toate aceste motive, raportat la considerentele enunțate anterior, instanța a admis excepția tardivității formulării cererii de constatare a nulității anexei 3 la contractul individual de muncă nr. -/25.11.2006 și pe cale de consecință, a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul și reclamanta - -.
Pârâtul solicită admiterea recursului și pe fond schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii excepției tardivității cererii de constatare a nulității absolute a Anexei nr. 3 la contractul individual de muncă încheiat între pârât și reclamanta privind daunele în cuantum de 40.000 USD și pe cale de consecință a admiterii cererii reconvenționale reținând că în cauză constatarea nulității Anexei nr.3 la Contractul individual de muncă, nu este tardiv solicitată în lumina dispozițiilor art.283 alin.1 lit.d muncii, dat fiind că ea este invocată pe cale de excepție și nu ca o cerere principală.
Arată că fostul salariat poate invoca pe cale de excepție nulitatea contractului de muncă a unor clauze din cuprinsul acestuia și după data de la care acesta nu mai este în ființă, dacă prin aceasta se urmărește apărarea de solicitările fostului angajator întemeiat pe dispozițiile nule.
Raportat la prevederile art.283 alin.1 lit.d muncii ce se referă la posibilitatea invocării de către părți a nulității contractului individual de muncă pe toată perioada existenței contractului, respectiv pe toată perioada cât contractul respectiv este în ființă, învederează instanței că acest contract încă mai produce efecte de vreme ce pretențiile la despăgubiri ale reclamantei sunt întemeiate tocmai pe contractul individual de muncă a cărui nulitate solicită a fi constatată.
În ce privește solicitarea pârâtului de a anula Anexa nr.3 la contractul individual de muncă, arată că acordul pârâtului a fost smuls sub imperiul violenței psihice, a temerii pierderii locului de muncă, astfel că termenul de prescripție a acțiunii în anularea contractului pentru violență începe să curgă de la încetarea violenței, fapt ce a avut loc la încetarea contractului individual de muncă.
Art.283 alin.1 lit.d din muncii arată posibilitatea părților de a invoca nulitatea contractului de muncă atâta timp cât el este în ființă, fără ca textul legal să limiteze instanța care poate constata nulitatea actului din oficiu.
Consideră că nici compensarea cheltuielilor de judecată nu are temei câtă vreme dispozițiile art.276 proc.civ. nu sunt aplicabile, pârâtul neavând pretenții de la reclamantă care să îi fi fost respinse, cererea pârâtului având exclusiv caracterul unui mijloc de apărare.
Reclamanta - -, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate și rejudecând pe fond admiterea cererii principale așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului arată că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, instanța a reținut în mod greșit că reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale.
Astfel, în cuprinsul Anexei nr.3 la contractul de muncă, la art.1 angajatorul s-a obligat la asigurarea unui stagiu de pregătire profesională a angajatului pe tipul de aeronavă 2000, al cărui cost total se ridică la suma de 40.000 USD, pârâtul beneficiind de această pregătire teoretică și practică în Elveția.
Prin art.4, s-a stipulat că salariatul își asumă obligația ca timp de 5 ani, din momentul semnării anexei să nu determine, din culpa sau inițiativa sa, încetarea raportului de muncă cu - -.
La data de 13.02.2006 pârâtul a înregistrat o cerere de demisie, urmare căreia reclamanta a emis decizia de încetare a contractului individual de muncă nr.95/16.03.2006.
Reclamanta arată că a achitat costurile instructajului pentru fiecare persoană de 40.000 USD, pârâtul datorând această sumă unității.
Consideră că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.194 și 195.muncii, precum și ale art.6.5 din Contractul colectiv de muncă nr.307/15.06.2006, unde se prevede că salariații care au beneficiat de un curs sau stagiu de formare profesională mai mare de 60 zile, nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă pe o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau a stagiului de formare profesională, iar în alin.3 se dispune că nerespectarea de către salariat a prevederilor mai sus menționate determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reține următoarele considerente:
Recurentul consideră că nu este tardivă solicitarea constatării nulității Anexei nr.3 la Contractul individual de muncă, în lumina dispozițiilor art.283 alin.1 lit.d muncii, dat fiind că ea este invocată pe cale de excepție și nu ca o cerere principală. Arată că fostul salariat poate invoca pe cale de excepție nulitatea contractului de muncă a unor clauze din cuprinsul acestuia și după data de la care acesta nu mai este în ființă, dacă prin aceasta se urmărește apărarea de solicitările fostului angajator întemeiat pe dispozițiile nule.
Curtea constată că susținerile recurentului nu pot fi primite deoarece ceea ce nu poate fi solicitat pe cale de acțiune nu poate fi solicitat nici pe cale de excepție întrucât dacă s-ar admite contrariul atunci s-ar eluda dispozițiile legale ce instituie regulile respective.
Atât acțiunea cât și excepția au același temei sau suport. Nu se poate afirma că acțiunea are un temei legal iar excepția un altul, prin urmare regimul lor este comun și diferă doar modul de invocare, pe cale principală sau pe cale incidentală. La momentul la care nu se mai poate formula acțiunea a dispărut suportul ori dacă suportul nu mai există nu se poate afirma că acesta există în contra evidenței. Dacă a dispărut suportul atunci acesta a dispărut în mod egal atât pentru acțiune cât și pentru excepție.
Susține recurentul că raportat la prevederile art.283 alin.1 lit.d muncii ce se referă la posibilitatea invocării de către părți a nulității contractului individual de muncă pe toată perioada existenței contractului, respectiv pe toată perioada cât contractul respectiv este în ființă, acest contract încă mai produce efecte de vreme ce pretențiile la despăgubiri ale reclamantei sunt întemeiate tocmai pe contractul individual de muncă a cărui nulitate solicită a fi constatată.
Curtea reține că acel contract, mai precis acea clauză, într-adevăr produce efecte și după încetarea contractului de muncă dar tocmai acesta este mecanismul respectivei clauze de suportare a cheltuielilor de formare profesională, prevăzută de art. 195 din Codul muncii, deoarece obligația de plată nu poate lua naștere decât la momentul încetării contractului de muncă.
Cu privire la cele expuse anterior trebuie sesizată diferența între termeni, care nu pot fi confundați. Astfel nu se poate susține că o clauză produce efecte și prin urmare se poate cere analizarea legalității acesteia deoarece clauza este doar o parte a contractului. Ori ipoteza textului legal se referă la existența contractului iar nu la producerea de efecte de o clauză a acestuia tocmai la momentul încetării existenței contractului, exact acesta fiind mecanismul clauzei, deoarece în alt fel se chiar producerea de efecte a acestei clauze ceea ce ar fi în contra art. 195 din Codul muncii. Existența și producerea de efecte sunt două noțiuni distincte care nu pot fi confundate, efectele se produc tocmai în temeiul obligațiilor valabile asumate de către părți prin acel contract. Ipoteza prevăzută de art. 283 alin. 1 lit. d din Codul muncii se referă la existența contractului iar nu la efectele acestuia.
Mai susține recurentul că acordul său a fost smuls sub imperiul violenței psihice, a temerii pierderii locului de muncă, astfel că termenul de prescripție a acțiunii în anularea contractului pentru violență începe să curgă de la încetarea violenței, fapt ce a avut loc la încetarea contractului individual de muncă.
Curtea reține că violența este o cauză de nulitate a convenției iar fiind vorba de nulitate se supune dispozițiilor prevăzute de art. 283 alin. 1 lit. d din Codul muncii care prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, în condițiile detaliate mai sus.
Recurentul arată că art. 283 alin.1 lit. d din Codul muncii prevede posibilitatea părților de a invoca nulitatea contractului de muncă atâta timp cât el este în ființă, fără ca textul legal să limiteze instanța care poate constata nulitatea actului din oficiu.
Aceste susțineri nu pot fi primite deoarece dispozițiile legale sunt obligatorii pentru toate persoanele inclusiv și mai ales pentru instanțe sau începând cu acestea, potrivit art. art. 1 alin. 5 din Constituție care dispune că în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie iar potrivit art. 16 alin. 2 din Constituție nimeni nu este mai presus de lege, deci nici instanțele deoarece s-ar încălca principiul legalității prevăzut de art. 124 alin. 3 din Constituție care prevede că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.
Dacă s-ar accepta că instanța poate invoca din oficiu nulitatea s-ar înfrânge și principiul disponibilității potrivit căruia doar partea poate formula cereri cu excepția chestiunilor de ordine publică care pot fi invocate și din oficiu dar chiar și în acest din urmă caz invocarea se poate face doar în limita dispozițiilor legale iar dacă este instituit un termen instanța este la rândul ei ținută de acesta, potrivit principiului legalității.
Nu în ultimul rând art. 283 alin. 1 lit. d din Codul muncii se referă la cereri iar nu la acțiuni, ori cererile pot fi formulate pe cale principală sau pe cale de excepție
Criticile privind compensarea cheltuielilor de judecată au rămas fără obiect față de soluția asupra recursurilor.
În ce privește recursul reclamantei - - curtea reține că relativ la cererea reconvențională, prima instanță a reținut corect că potrivit prevederilor art. 283, alin. 1, lit. d, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual de muncă ori a unor clauze ale acestuia iar cum în speță, raporturile juridice dintre părți au încetat la data de 13 februarie, dată la care pârâtul - reclamant reconvențional și-a prezentat demisia, iar cererea reconvențională a fost înregistrată la data de 15 noiembrie 2006, dată la care contractul individual de muncă nu mai era în ființă rezultă că cererea a fost tardiv formulată.
Raționamentul este corect dar cele reținute de prima instanță în legătură cu acțiunea introductivă vin în contradicție cu acestea.
Astfel, dacă o cerere prin care se solicită analizarea legalității unei clauze nu mai poate fi primită rezultă că acea clauză nu mai poate fi analizată din acest punct de vedere și că este aplicabilă, neexistând vreun impediment de a se cere punerea sa în executare.
Fiind o clauză penală care stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de parte la producerea faptei culpabile rezultă că instanța nu le poate modifica și cu atât mai puțin poate să impună dovedirea daunelor și a cuantumului acestora având în vedere existența și rolul clauzei penale care este tocmai acela de a cuantifica despăgubirile anterior producerii faptei culpabile și de a face inutilă necesitatea dovedirii lor ulterior producerii prejudiciului.
Clauza penala este convenția prin care părțile determina anticipat despăgubirile pe care debitorul le va plăti creditorului, în cazul întârzierii, neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligațiilor sale contractuale. au fixat in mod definitiv suma despăgubirilor, în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere. Ca urmare, în principiu, instanța de judecata nu are dreptul sa-i reducă sau sa-i mărească cuantumul.
Art. 1087. civ. are în vedere clauza penală legal asumată, cu respectarea și a art. 5. civ. Care prevede că prin convenții nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, dar dacă nu mai poate fi analizată legalitatea clauzei rezultă că aceasta se presupune legală, este valabilă și rămâne ca aceasta să producă efecte.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. art. 3041Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
Față de cele menționate anterior și în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cât și al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 și art. 3041Cod procedură civilă, curtea urmează să admită recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 193 din 06.02.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o va modifica în parte în sensul că va admite acțiunea reclamantei și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 40.000 USD (echivalentul în lei la data plății).
Celelalte dispoziții ale hotărârii referitoare la cererea reconvențională vor fi menținute ca întemeiate, față de respingerea recursului pârâtului.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă va respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată la fond și în recurs deoarece nu s-a făcut dovadaefectuăriiacestora, cum solicită textul legal, facturile depuse nu fac dovada plății, pentru aceasta ar fi fost necesar să se depună chitanța de plată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul.
Admite în parte recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 193 din 06.02.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că admite acțiunea reclamantei și obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 40.000 USD (echivalentul în lei la data plății).
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii referitoare la cererea reconvențională.
Respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată la fond și în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 06 iunie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
--- - - - -
de, dactilografiat de Sz.
În 2 ex. la data de 19.06.2008
Judecător fond -, - Tribunalul Cluj
Președinte:Ioan Daniel ChișJudecători:Ioan Daniel Chiș, Sergiu Diaconescu Laura
