Anulare act. Decizia 1052/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1052
Ședința publică din 12 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcăriță
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr. 409/A/ din 29.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal, făcut în ședință publică se prezintă reclamantul recurent personal, asistat de avocat și avocat pentru reclamanții recurenți și avocat pentru pârâtul intimat.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul declarat în termen și legal timbrat.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind de formulat alte cererii instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocat, pentru recurenți,pune concluzii de admitere a recursului și casarea cu trimitere a deciziei civile nr.409/A/2009 a Tribunalului Timiș. În raport de prevederile art. 304 pct. 5 cu trimitere la art. 105 al. 2 și 256 - 257 al. 2,3 și 5 Cod procedură civilă și art. 54 din Legea nr. 394/2004, decizia civilă nr. 409/A/ din 29.04.2009 decizia atacată este nelegală, fiindcă asupra ei nu se poate exercita controlul judiciar sub aspectul motivelor pentru care s-a ajuns la divergență.
Conform art. 315 Cod procedură civilă cu trimitere la art. 306 Cod procedură civilă opinia majoritară este nelegală, potrivit afirmațiilor sale nu ar fi reieșit că prin adresă ar fi avut cunoștință despre acest fapt, apelantul nu critică hotărârea cu privire la existența consimțământului. A fost încălcat dreptul la apărare al recurenților.
În cauză este vorba despre o tentativă de a înlătura prevederile art. 315 Cod procedură civilă. Soluția instanței încalcă prevederile art. 315, 304 pct. 7 Cod procedură civilă și este dată cu aplicarea greșită a art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, respectiv cu încălcarea legii.
Excepția autorității de lucru judecat operează în speță, având în vedere lipsa identității de cauză între litigiul soluționat prin decizia civilă nr.334/A/2003 a Tribunalului Satu Mare și prezenta cauză.
Cu privire la soluția minoritară aceasta este nelegală fiind dat motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Reclamanta recurentă nu a semnat contractul iar o ultimă problemă rezultă că niciodată instanța nu a discutat un alt motiv de respingere a apelului, nu s-a atacat încheierea din 14.02.2004, a fost atacată doar sentința. și cheltuieli de judecată.
Avocat, tot pentru recurenți solicită să se modifice hotărârea Tribunalului Timiș, conform art. 257 Cod procedură civilă, cu privire la divergență. După amânarea pronunțării cauzei, instanța se întrunește în complet de divergență cu încălcarea art. 257 Cod procedură civilă, s-a invocat în preambulul hotărârii art. 257 Cod procedură civilă, ar trebui dispusă casarea cu trimitere spre rejudecare, arătând că este un act clasic de cămătărie. Solicită să se respecte prevederile legale. și cheltuieli de judecată.
Avocat pentru pârâtul intimat, pune concluzii de respingere a recursului, cu cheltuieli de judecată. Chestiunea care se pune în prezenta cauză este ordinea juridică și de ordin procedural. S-a invocat divergență la instanța de apel și apelul a fost judecat de trei judecători.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, această idee a fost reiterată în decizia atacată. Instanța de apel în complet de trei judecători nu a admis excepția de autoritate a lucrului judecat.
Contractul nu își produce efectele juridice, deoarece nu este contract de ipotecă. Solicită să se ia în calcul că și prescripția este o nulitate absolută, nu una relativă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin decizia civilă nr.488/A/13.06.2008, dată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, s-a respins apelul incident declanșat de apelanta-reclamantă, s-a admis apelul principal, declanșat de către paratul-apelant contra sentinței civile nr. 2015 dată la 27.05.2005 in dosar nr. 6600/2003, de Judecătoria Satu Mare, in contradictoriu cu reclamanții-intimați și și s-a schimbat in tot sentința atacata, in sensul ca s-a respins demersul judiciar inițiat de reclamanți.
Contra acestei decizii, au declanșat calea de atac a recursului, reclamanții-recurenți și, admisă prin decizia civilă nr.1228/R/15.12.2008 de Curtea de APEL TIMIȘOARA, cu consecința casării deciziei pronunțate de Tribunalul Timiș și a trimiterii pricinii spre rejudecare de către instanța de apel.
În considerentele deciziei de casare, s-a reținut că în mod eronat a conchis instanța de apel că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, soluționând pricina pe această excepție. Mai mult, instanța de recurs a conchis că greșit a fost respinsă pe fond acțiunea reclamanților - de către tribunal - fără a se înlătura proba științifică administrată în cauză (prin care s-a demonstrat că reclamanta nu a semnat contractul de împrumut), prin alte probe care să conducă la concluzia că aceasta și-a dat consimțământul la încheierea actului.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la prevederile art.315 pr. civ. precum și la particularitățile pricinii, tribunalul (învestit din nou, urmare a casării cu trimitere spre rejudecare), cu opinie majoritară, constată că apelul principal, declanșat de către pârâtul apelant, este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Reluând recapitulativ actele și lucrările dosarului, tribunalul apreciază că, pentru o corectă înțelegere și rezolvare a speței, se impune a se cerceta voința reală, internă a părților, avută în vedere la încheierea contractului de împrumut, prin raportare la principiile generale de interpretare a convențiilor, reglementate de codul civil în ale sale articole 969, 970, 977-985, precum și la primele susțineri ale părților litigante din litigiul inițial. Și aceasta pentru că, poziția procesuală și litigiile ulterioare au fost în mod determinant influențate de prima dispută purtată între părți, ce a făcut obiectul dosarului cu nr. 7399/2002 al Judecătoriei Satu Mare.
Așa cum se observă din lecturarea cu atenție, reclamanții-intimați și au promovat un prim litigiu, având drept finalitate radierea dreptului de proprietate al pârâtului-apelant din cartea funciară, cu consecința restabilirii situației anterioare (prin reînscrierea dreptului de proprietate asupra apartamentului - proprietatea lor), invocând ca motive de nulitate a clauzei de intabulare conținută în alineatul 5 al contractului de împrumut supus disputei procesuale pendinte, lipsa datei încheierii acestuia, lipsa elementelor de identificare (mai exact a numărului de carte funciară) și lipsa consimțământuluiexpresal lor - în calitate de proprietari ai apartamentului, la intabulare, în sensul că mai era necesară o declarație ulterioară, din partea lor, ca o condiție de formă absolut necesară la intabulare (invocându-se ca temei de drept, dispozițiile art.45 apartenente DL nr.115/1938 atunci în vigoare, potrivit principiului " tempus regit actum"). S-a mai invocat, de către aceiași petiționari echivocitatea consimțământului exprimat (ceea ce, este evident că implică recunoașterea existenței lui), în sensul că nu ar rezulta din contract în favoarea cui au consimțit la intabularea dreptului de proprietate; ceea ce este adevărat, numai că, potrivit art. 982 cod civil "toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg". altfel, coroborând clauzele contractului de împrumut se putea ușor deduce în favoarea cui au consimțit la intabularea dreptului de proprietate (a pârâtului-apelant ). Aceiași reclamanți, prin același apărător au mai susținut și că ar fi vorba de o vânzare-cumpărare sub condiția suspensivă a neplății unei sume de bani până la un anumit termen, pretinzând totodată că, consimțământul la intabulare, era condiționat de neplata întregii sume (a se vedea fila 32 din dosar nr. 7399/2002 al Judecătoriei Satu Mare ).
În cuprinsul concluziilor scrise, (la fila 36 din același dosar), reclamanții-intimați și, avansează, pentru prima dată, ideea că, în realitate, între părți s-a încheiat o vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, pe care o consideră însă lovită de nulitate absolută.
Esențial este însă faptul că, niciodată, în fața primei instanțe (în primul litigiu), reclamanții-intimați, deși au beneficiat de asistență juridică (astfel că nu ar putea invoca lipsa cunoștințelor juridice pentru a putea da o corectă calificare juridică clauzelor contractului), nu au vorbit de o eventuală garanție imobiliară a împrumutului, inserată sub forma unui contract de ipotecă, nul pentru nerespectarea formei autentice, și niciodată nu și-au repudiat consimțământul dat la intabulare, ci au invocat neregularități de ordin procedural, menite să conducă, în opinia lor, la radierea înscrierii din cartea funciară a dreptului de proprietate pe seama pârâtului-apelant. Mai mult, ei au fost primii care au învederat că, în speță, actul încheiat ar avea configurația juridică aunei vânzări-cumpărări, fie sub condiție suspensivă, fie cu pact de răscumpărare.
De precizat, că în cuprinsul întâmpinării aflate la fila 24 din acest prim dosar, cu nr. 7399/2002 al Judecătoriei Satu Mare, pârâtul-apelant s-a arătat de acord să le restituie proprietatea cu condiția achitării împrumutului, poziție procesuală, pe care, de altfel, și- păstrat-o pe tot parcursul litigiilor ulterioare.
Judecătoria Satu Marea fost aceea, care în cuprinsul considerentelor sentinței civile cu nr.8784/5.12.2002, a supus clauzele de la alin.4 ș 5 ale contractului de împrumut, unor calificări juridice multiple (contract de ipotecă, pact pignorativ, existența unei cauze ilicite), toate de natură să conducă la nulitatea înscrierii de carte funciară, oferind astfel argumente juridice suplimentare reclamanților-intimați în susținerea tezei nulității absolute a clauzei de intabulare. Că este așa, rezultă cu îndestulătoare evidență din ceea ce a urmat: astfel, în cuprinsul întâmpinării formulate în dosarul instanței de apel, reclamanții-intimați și nu fac altceva decât să reia recapitulativ argumentele ce le-au susținut inițial demersul judiciar promovat, adăugând și pe cele din sentința civilă atacată (din care este mai mult decât evident că s-au inspirat), referitoare la calificarea juridică a clauzelor în discuție ca reprezentând un contract de ipotecă, nul pentru nerespectarea formei autentice (fila 25 din dosar nr. 505/2003 al Tribunalului Satu Mare ).
Totodată, prin primele concluzii scrise, aceiași intimați-reclamanți și, reiterează și ideea de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare (avansată în fața primei instanțe), în alți termeni, se prevalează de toate instituțiile juridice ce le susțin cauza, fără a reține măcar o ordine de prioritate.
Această atitudine oscilantă a reclamanților-intimați în a achiesa la o singură calificare juridică a clauzelor în discuție, de natură să facă posibilă decelarea intenției reale avută la încheierea contractului de împrumut, conduce indubitabil la concluzia că, în realitate, poziția procesuală cea mai apropriată de adevăr (de a exprima voința reală, internă a părților la data încheierii contractului), este cea exprimată, înprimele acte procesuale, aflate în dosar nr. 7399/2002 al Judecătoriei Satu Mare
Pentru a califica juridic convenția încheiată între părți, tribunalul se va raporta la primele aprecieri asupra naturii juridice a acesteia, venind din partea părților contractante. Chiar reclamanții-intimați și au fost cei care au învederat că ar fi vorba de o vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă sau cu pact de răscumpărare, cea din urmă calificare juridică fiind mai apoi reiterată în toate litigiile purtate, în întâmpinările și concluziile scrise din dosarul de apel al Tribunalului Satu Mare, cât și în demersul inițiat ulterior, în dosar nr. 6600/2003 al Judecătoriei Satu Mare. Astfel, în acțiunea introductivă, reclamanții-intimați, invocă în susținerea demersului de constatare a nulității absolute a contractului de împrumut, pe lângă lipsa consimțământului soției, și toate celelalte argumente de natură a atrage, în opinia lor, aceeași sancțiune a nulității absolute și anume: că ar fi vorba de un contract de ipotecă, sau de un pact pignorativ (argumente preluate din sentința civilă dată în dosar nr. 7399/2002 al Judecătoriei Satu Mare) sau deo vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare(teză susținută încă de la începutul disputei procesuale), nulă de asemenea, pentru cauză ilicită și pentru încălcarea Legii contra cametei din anul 1931.
Pârâtul-apelant, la rândul său, a achiesat implicit la această ultimă calificare juridică, exprimându-și de fiecare dată intenția de a le retroceda proprietatea asupra apartamentului, condiționat de restituirea împrumutului.
Tribunalul conchide așadar, raportat la înseși susținerile primordiale ale părților, coroborate cu regulile generale de interpretare ( la care s-a făcut deja trimitere ), în special la cele prevăzută de art.977 ("Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor"), art. 978 (" Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul") că, în speță, avem de a face cu o vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, redactată însă într-o formă atipică.
Este adevărat că vânzarea-cumpărarea cu pact de răscumpărare, reglementată inițial de codul civil în art. 1371-1387, ca o varietate a vânzării cumpărării (încheiată sub condiție rezolutorie), a fost sancționată cu nulitatea absolută prin art.4 din Legea contra cametei nr.61/12.04.1931, interzicându-se expres încheierea unor astfel de contracte, și abrogându-se în același timp, disp. art.1371-1387. Această lege, deși a fost abrogată prin art.16 apartenent Decretului lege nr.134 din 5 mai 1938 pentru stabilirea dobânzilor și înlăturarea cametei, au fost menținute dispozițiile art.4, prin art.13 care spunea că " Contractele de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare și anticreză ce se vor încheia între părți, după data publicării decretului de față, sunt nule de drept, iar dispozițiile art. 1371-1387 cod civil, art.1697-1708, inclusiv civ. și articolele corespunzătoare din codurile civile în vigoare în teritoriile unite se abrogă". Acest decret a fost la rândul lui abrogat prin Decretul nr. 311/1954, care nu a mai reluat însă dispozițiile art.4 din legea contra cametei și, nici pe cele art.13 din decretul abrogat, referitoare la interzicerea expresă a operațiunilor de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare.
Analizând succesiunea în timp a dispozițiilor legale supra anunțate, devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că, la data încheierii convenției în discuție( octombrie 1996), vânzarea-cumpărarea cu pact de răscumpărare nu mai era interzisă expres de lege, nemaifiind in vigoare, niciunul din textele legale ce au instituit în timp această interdicție. Aceasta nu înseamnă însă reintrarea în vigoare a dispozițiilor abrogate din codul civil referitoare la această instituție juridică. Numai că, nemaifiind expres interzisă de lege, vânzarea-cumpărarea cu pact de răscumpărare urmează a fi analizată, în fiecare caz în parte, prin prisma dispozițiilor de drept comun, privitoare la încheierea și valabilitatea convențiilor. altfel, această operațiune juridică poate fi declarată nulă, în condițiile dreptului comun, reglementat de art. 948 și urm din codul civil. La această concluzie a achiesat demult literatura de specialitate în materie, urmată, mai apoi și de practica judiciară.
În atare situație, tribunalul conchide că vânzarea-cumpărarea cu pact de răscumpărare ar putea fi sancționată cu nulitatea absolută, numai în condițiile dreptului comun, de exemplu, pentru cauză ilicită, dacă s-ar fi dovedit că a fost încheiată, pe fondul unor dificultăți materiale din partea vânzătorilor și, de care a profitat, în mod speculativ, cumpărătorul, sau dacă ar fi fost încheiată pentru a ascunde împrumuturi cămătărești.
Or, reclamanții-intimați și nu au susținut niciodată, și nici nu au probat că ar fi contractat împrumutul datorită unor dificultăți financiare presante, de care să fi profitat pârâtul-cumpărător, nici vilitatea prețului (în sensul că ar fi fost mult inferior valorii apartamentului la acea epocă) și nici că ar fi mascat un împrumut cămătăresc. în care devine îngăduită și concluzia că, în speță, nu poate fi reținută nulitatea convenției pentru lipsa cauzei sau pentru cauză ilicită.
În ceea ce privește lipsa consimțământului reclamantei-intimate-apelante la încheierea convenției (și implicit la înstrăinarea apartamentului), tribunalul găsește mai mult decât surprinzătoare această afirmație - care se constituie într-unul din motivele de nulitate absolută invocate în susținerea demersului judiciar pendinte analizat -, de vreme ce, așa cum s-a demonstrat mai sus, și cum rezultă din întregul istoric al disputelor anterioare, aceasta a recunoscut, alături de soțul său, atât încheierea contractului, cât și luarea împrumutului, învederând că a restituit, împreună cu o parte din acesta
Or așa stând lucrurile, împrejurarea că înscrisul ce încorporează material această convenție, nu a fost semnat de către reclamanta-intimată-apelantă, așa cum rezultă din cea de-a doua expertiză grafologică efectuată în dosar nr. 6600/2003, nu poate avea nicio relevanță în constatarea existenței consimțământului petiționarei. fiind că existența sau lipsa consimțământului - ca element al voinței juridice, alături de cauză, și definit ca fiind manifestarea unilaterală de voință sau exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic - poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
În speță, consimțământul dat de la încheierea actului juridic supus analizei pendinte, nu numai că a întrunit toate condițiile pentru a fi valabil (respectiv, a provenit de la o persoană cu discernământ - căci nu s-a dovedit contrariul, a fost exteriorizat și exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, și nu s-a dovedit a fi alterat de vreun viciu de consimțământ), dar nici nu mai poate fi pusă în discuție lipsa acestuia, de vreme ce aceasta a promovat, alături de soțul său, o acțiune în rectificarea cărții funciare (în dosar nr.7399/2002 al Judecătoriei Satu Mare, recunoscând contractarea împrumutului și repudiind, la acea epocă, numai aptitudinea clauzei inserate în alineatul 5 al convenției perfectate de a conduce la intabularea dreptului de proprietate pe seama pârâtului-apelant).
Tribunalul s-a preocupat de analiza existenței consimțământului apelantei, datorită imperativului art. 315 pr. civ. ce se impune cu forța legii instanței de rejudecare. Tribunalul reține că într-un așa litigiu, cum se dorea a fi cel inițiat de petiționară, cei doi soți ar fi trebuie să se afle pe poziții procesuale contrare ( să fi avut calitatea de pârât), de vreme ce se invoca lipsa consimțământului la încheierea unui act juridic; zis altfel, se reproșa soțului neaducerea la cunoștință a perfectării unui act juridic ce conținea și o clauză de înstrăinare a dreptului de proprietate asupra unui imobil - proprietate devălmașă, în disprețul prevederilor art.35 alin.2 din codul familiei.
Acestea fiind spuse, tribunalul constată că numai dând dovadă de superficialitate în aprofundarea cercetării raporturilor juridice reale existente între părți, și voinței interne a acestora, (superficialitate de altfel confirmată de motivarea primei instanțe ce, în limita interpretării convenției analizate, se dovedește a fi o copie fidelă a sentinței civile nr. 8784/5.12.2002, dată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. 7399/2002 al Judecătoriei Satu Mare ), prima instanță a putut da eficiență demersului judiciar inițiat de reclamanții-intimați și.
Referitor la excepția autorității lucrului judecat (reiterată de pârâtul-apelant în cadrul motivelor de apel, deși aceasta a fost în mod corect respinsă de judecătorie), se impun a se face unele precizări referitoare la puterea lucrului judecat ce rezultă dintr-o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă (căci se pare că atât părțile, cât și instanțele s-au aflat în confuzie cu privire la diferențele și efectele juridice ce acestea le produc).
Dacă autoritatea de lucru judecat presupune, așa cum cu îndestulătoare evidență rezultă din prevederile art. 1201 cod civil, identitate de părți, cauză și obiect (în speță aceste cerințe cumulative nefiind întrunite decât parțial ), efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, presupune că dezlegarea dată unei probleme de drept, printr-o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă anterioară se impune cu forța legii atât părților cât și instanțelor judecătorești în eventuale litigii ulterioare, în care s-ar încerca să se repună în discuție aceeași problemă de drept. Altfel, dacă nu s-ar recunoaște acest efect pozitiv al puterii lucrului judecat, dintr-o hotărâre anterioară, s-ar ajunge inevitabil, la pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii, cu consecințe grave asupra securității raporturilor juridice civile.
În speță, statuările instanței de apel, (în decizia nr.334/A/4.06.2003, dată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr.505/2003 ), privind exprimarea clară, fără echivoc, de către reclamanții-intimați și a consimțământului la intabularea dreptului de proprietate pe seama pârâtului-apelant, chiar în cuprinsul convenției aici repudiate, se impune cu putere de lucru judecat în orice alt litigiu ulterior, în care s-ar încerca a se repudia acest consimțământ (a se vedea fila 70 din dosar nr. 505/2003). Mai mult, aceeași instanță, a reținut, tot cu putere de lucru judecat, aptitudinea clauzei inserată în alin. 5 al convenției, de a conduce la intabularea dreptului de proprietate, precum și împrejurarea că operațiunea de vânzare-cumpărare, fiind un contract consensual, intabularea în cartea funciară, se privea a fi o condiție de opozabilitate față de terți.
Or așa stând lucrurile, cum într-o hotărâre irevocabilă anterioară, s-a reținut existența unui consimțământ expres și valabil exprimat de către ambii soți și la intabularea dreptului de proprietate pe seama pârâtului-apelant, cu consecința reținerii ca valabilă a unei așa clauze, devine îngăduită și concluzia că nu se mai putea repune în discuție, într-un litigiu ulterior, existența sau valabilitatea consimțământului reclamanților-intimați, și nici a valabilității clauzei ce materializa voința exteriorizată a părților contractante, decât cu consecința pronunțării unei hotărâri ulterioare, contradictorii și care încalcă puterea lucrului judecat.
Prin decizia civilă nr. 409/A/ 29.04.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - secția civilă - în complet de divergență - respinge apelul incident declarat de reclamanta-apelantă, contra sentinței civile nr. 2015/27.05.2005 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. 6600/2003, în contradictoriu cu intimații și.
Admite, cu majoritate, apelul principal, declarat de pârâtul-apelant contra aceleiași sentințe, pronunțate de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. 6600/2003 în contradictoriu cu intimații-reclamanți și.
Schimbă sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâtul.
Opinia separată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului principal declarat de pârâtul împotriva sentinței civile nr. 2015/27.05. 2005, pronunțată de Judecătoria Satu -M, în dosarul nr. 6600/2003, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și - și a respingerii ca nefondat a apelului incident declarat de reclamanta împotriva aceleiași sentințe, cuprinde motivarea conform căreia este bine respins apelul incident declarat de reclamanta, întrucât, chiar dacă nu a semnat contractul de împrumut, aceasta nu înseamnă că nu a cerut și beneficiat de suma respectivă ( așa cum rezultă din declarația fiului dată în fața organelor de urmărire penală, în care recunoaște că amândoi au primit împrumutul), nu se poate cere constatarea nulității absolute pentru lipsa consimțământului conform art. 35. fam (sancțiunea corectă fiind nulitatea relativă, interesul ocrotit nefiind general, public, iar instanța este ținută de obiectul cererii în temeiul principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil).
Cu toate acestea, nici apelul principal declarat de pârâtul nu poate fi admis, întrucât excepția autorității de lucru judecat nu este incidență în speță, iar convenția contestată are natura juridică a unui act de împrumut în care părțile au inclus o clauză privind instituirea unei garanții imobiliare, nulă absolut pentru lipsa formei autentice.
Față de aceste scurte concluzii se impune și înlăturarea celorlalte considerente ale sentinței în ce privește motivele de nulitate absolută a contractului, nefiind corecte.
Nici autoritatea și nici puterea de lucru judecat nu operează în speță, întrucât lipsește identitatea de obiect și cauză a litigiului.
În dosarul nr. 505/2003 al Tribunalului Satu Mare, acțiunea a avut ca obiect rectificare carte funciară, prin decizia civilă nr. 334/ /04.06.2003 reținându-se că obiectul cererii se referă la încheierea din 17.07.1997, în baza art. 34 l p., 45, 36 din Legea nr. 7/1996. Reclamanții nu au cerut în mod expres prin petit anularea parțială a actului denumit contract de împrumut, în ceea ce privește transformarea în contract de vânzare - cumpărare, astfel încât, această problemă invocată chiar pe cale de excepție excede cauzei și nu respectă limitele învestirii, principiul contradictorialității și dreptul la apărare.
Tribunalul a apreciat că actul în discuție nu a fost anulat, desființat și produce efecte juridice între părți conform clauzelor contractuale.
În mod corect s-a dispus așadar intabularea în condițiile art. 45 pct. 3 din Decretul Lege nr. 115/1938.
Dacă autoritatea de lucru judecat a fost înlăturată în mod definitiv prin decizia civilă nr. 1228/15.12.2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr- dispozițiile sale fiind obligatorii în acest sens, conform art. 315.proc.civ. tribunalul apreciază că nu se poate vorbi despre puterea de lucru judecat în raport cu ultimele considerente ale deciziei nr. 334/2003 a Tribunalului Satu Mare. finalul hotărârii se fac unele referiri la consimțământul existent, vânzare - cumpărare, dar acestea nu sunt obligatorii pentru completul de judecată de față, întrucât exced cadrului acțiunii în rectificare dacă se referă la valabilitatea actului din anul 1996.
A îmbrățișa concluzia contrară, ar însemna să se rețină aspectele menționate, deși părțile din litigiul respectiv nu au produs probe, invocat excepții și apărări, nu și-au exprimat punctul de vedere pe fondul valabilității clauzelor contractului. S-ar încălca dreptul la apărare, principiul contradictorialității, principiul disponibilității părților, contrar exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Convenția contestată în parte în cauză are în esență următorul conținut: și au primit 20.000 DM (15.000 + 5.000) pentru 2 luni, termenul de restituire era 24.12.1996, iar împrumutații garantează restituirea împrumutului cu apartamentul cu privire la care sunt proprietari în baza contractului redactate pe verso. În cazul în care nu vor restitui 20.000 DM la 24.12.1996 consimt la intabularea dreptului de proprietate, respectiv contractul va ține loc de contract de vânzare - cumpărare fără somație sau proces.
Nu este vorba despre contract pignorativ în sensul dispozițiilor art. 1689(2) civ. întrucât acesta are în vedere doar bunurile mobile, acordul soției a fost dat cel puțin în mod tacit, dar clauza contestată are valoarea unui contract de ipotecă.
Nu este vorba despre vânzare - cumpărare cu pact de răscumpărare, în primul rând pentru că nici una dintre părți nu a dovedit că ar fi avut în vedere înstrăinarea bunului sub condiție.
Reclamanții nu au dovedit și nici invocat de altfel, interesul în cumpărarea imobilului, în timp ce fiul acestora arată clar la scurt timp după trecerea termenului de restituire că părinții săi au împrumutat suma menționată în contract.
Ar fi trebuit să existe mențiuni sau cel puțin dovedit conținutul unei astfel de convenții, în care vânzătorul își exprimă într-un anumit termen intenția de redeveni proprietar.
Simpla existență pe verso contractului de împrumut a copiei contractului de vânzare - cumpărare din anul 1992, care constituia titlul reclamanților împrumutați, nu poate reprezenta nici măcar o prezumție simplă în sensul unei vânzări a imobilului.
S-ar mai putea afirma că pârâtul a acordat un împrumut cu dobândă cămătărească și pentru că reclamanții nu au restituit suma la termen, s-a putut intabula dreptul de proprietate al apelantului pârât în cartea funciară.
Nici această teză nu poate fi primită pentru că reclamanții nu au dovedit că suma de 5.000 DM sau altă sumă ar fi fost datorată cu titlu de dobândă. Rezultă că în conformitate cu clauzele clare ale convenției, reclamanții au împrumutat suma de 20.000 DM.
Prin urmare, contractul din anul 1996 nu ascunde un împrumut cu dobândă cămătărească, astfel că nu reprezintă o vânzare cu pact de răscumpărare.
Dacă ar fi fost un astfel de act juridic, așa cum susțin reclamanții, ar fi fost suficient să invoce acest lucru pentru rezoluțiunea vânzării, nu să aștepte plata prețului. Trebuie menționat că în acest tip de contract vânzătorul poate redeveni proprietarului bunului înstrăinat, respectiv în momentul exercitării dreptului de răscumpărare. Ar fi vorba deci de o vânzare sub condiție suspensivă în ceea ce îl privește pe vânzător, cumpărătorul dobândind proprietatea bunului sub condiție rezolutorie.
În aceeași ordine de idei, vânzarea invocată de reclamanți, cu pact de răscumpărare, reprezintă o varietate de vânzare, în sensul că răscumpărarea nu era o nouă vânzare, ci doar o rezoluțiune a vânzării intervenite, de aceea nici nu era necesară o nouă transcriere a dreptului de proprietate. În acest caz, reclamanții ar fi putut cere direct constatarea exercitării dreptului la răscumpărare, rezoluțiunea convenției cu efectul revenirii la situația anterioară de carte funciară.
De altfel, din acțiunea formulată de reclamanți rezultă că aceștia nici nu știu ce act juridic au încheiat.
La fel, pârâtul apelant arată în dosarul de apel d e față, că de fapt, ar fi vorba despre un contract de împrumut cu clauză penală.
Omite însă faptul că în contractul de împrumut clauza penală este interzisă, așa cum rezultă din Legea nr. 313/1879, 40/20.02.1879, la care fac trimitere dispozițiile art.1066 civ.
Din acest punct de vedere, dacă s-ar admite ipoteza avansată de pârâtul apelant, convenția din anul 1996 ar fi nulă în parte.
De asemenea, din poziția exprimată de pârâtul apelant pe parcursul litigiilor, în sensul că acesta este de acord să restituie imobilul dacă se restituie suma împrumutată, trebuie reținut că se recunoaște implicit că actul juridic pe baza căruia s-a intabulat nu avea ca și cauză intenția reală a părților de a vinde și respectiv, de a cumpăra, ci pe aceea de a garanta un împrumut de bani.
Edificator pentru clarificarea naturii juridice a actului contestat este faptul că aceste afirmații aparțin reclamanților, fiind expuse în concluziile scrise depuse în dosarul Judecătoriei Satu Mare, mai precis fila 32.
Cu toate acestea, motivul principal pentru care convenția are natura juridică a unui act de împrumut în care s-a înserat o garanție imobiliară, din păcate într-o formă neadecvată și nesusceptibilă de a produce efecte juridice în sensul urmărit de apelantul pârât, rezidă în aceea că toate regulile de interpretare a convențiilor sunt în sensul amintit.
În primul rând, conform art. 960.civ. intenția ambelor părți a fost de a împrumuta o sumă de bani, reclamanții urmărind să asigure îndeplinirea obligației de restituire cu bunul proprietatea acestora din anul 1992.
literal al clauzei este același, "împrumutații", "garantează". Pentru a fi mai eficientă garanția, au prevăzut și posibilitatea întabulării directe a dreptului de proprietate.
De asemenea, conform art. 982.civ. toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dându-se înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Nu în ultimul rând, pentru a fi în prezența unui pact de răscumpărare, părțile actului ar fi trebuit să aibă la momentul acordului de voință reprezentarea acestei instituții foarte rar întâlnite în practică, ce presupune unele intenții ascunse ale părților, un scop determinat pentru a se ajunge la forma actului așa cum acesta a fost redactat în anul 1996.
Întrucât clauza de ipotecă nu a fost inclusă într-un act autentic, formă cerută de art. 1772.civ. ad validitatem, sentința Judecătoriei este corectă în sensul admiterii acțiunii.
Prin urmare, în baza art. 296.proc.civ. se impunea respingerea apelului declarat de pârâtul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii civile de apel - pronunțată în complet de divergență, format din trei judecători - au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și, solicitând casarea ei, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Timiș, invocând în drept art. 304 pct. 5,7,8 și 9 Cod procedură civilă, raportat la art.105 al. 2,256 - 257 al. 2,3 și 5 Cod procedură civilă și art. 54 din Legea nr. 304/2004, motivând în esență, că decizia civilă recurată este nelegală, întrucât asupra ei nu se poate exercita controlul judiciar sub aspectul motivelor pentru care s-a ajuns la divergență.
Prin întâmpinarea de la dosar ( 21 - 24), intimatul pârât solicită respingerea recursului reclamanților.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de motivele de recurs invocate, Curtea urmează a dispune admiterea recursului reclamanților de mai sus și casarea deciziei civile recurate, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe, respectiv Tribunalul Timiș, întrucât, în dosar este dovedit că deși divergența, s-a ivit la data de 01.04.2009, iar judecata s-a făcut la data de 29.04.2003, instanța de apel (care evocă fondul) nu și-a motivat părerile în divergență, contrar dispozițiilor art. 257 al. 2 Cod procedură civilă, care prevede clar că "la instanțele de fond, părerile vor trebui să fie întotdeauna motivate înainte de judecarea divergenței, afară de cazul când judecă se face chiar în ziua când s- ivit divergența"; (această din urmă teză nefiind deci incidentă în cauză, căci judecarea pricinii la data de - 29.04.2009 nu s-a făcut în chiar ziua ivirii divergenței, adică - 01.04.2009 - 38).
Procedând astfel, adică în mod nelegal Curtea consideră că instanța de apel ocazionat motivul de nelegalitate, de casare, prev. de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât prin decizia civilă atacată au fost încălcate formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 al. 2 Cod procedură civilă și nu se poate - într-adevăr-exercita de către instanța de recurs controlul judiciar sub aspectul punctelor și motivelor pentru care s-a ajuns la divergență, ceea ce atrage, așadar, admiterea recursului de față și casarea deciziei civile recurate, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel, care va trebui să reia judecata, în apel, în condițiile de legalitate, în sensul considerentelor ce preced.
Soluția adoptată de către această instanță de recurs se impune cu necesitate, întrucât chiar dacă într-un considerent al deciziei se menționează că divergența poartă asupra soluției globale, aceasta nu poate înlocui obligația de a se motiva părerile, așa cum legea prevede expres ci, dimpotrivă, echivalează cu o nemotivare, situația care conduce la casarea hotărârii.
Într-adevăr, Curtea stabilește că divergența celor doi judecători ai apelului trebuia consemnată în încheierea de ședință - respectiv în practica pentru ca în acest mod să se poată exercita controlul judiciar cu privire la compunerea instanței. În speță, prima practică a deciziei atacate din 1 aprilie 2009, nu reflecta care au fost motivele pentru care s-a ajuns la divergență, astfel că sub acest aspect decizia este nelegală. Aceasta și fiindcă: "Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 257 din Codul d e procedură civilă, dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergență, în aceeași zi sau în cel mult cinci zile. În alineatul 2 se prevede că la instanțele de fond, părerile vor trebui să fie totdeauna motivate înainte de judecarea divergenței, afară de cazul când judecata se face chiar în ziua când s-a ivit divergența.
În alineatul 5 al. aceluiași articol se prevede că după judecarea punctelor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea pricinei, iar alineatul 4 prevede că judecătorii pot reveni asupra părerilor lor, care au pricinuit divergență.
Conform dispozițiilor înscrise în alineatul 2 al. art. 257 din Codul d e procedură civilă, la instanțele de fond, atunci când divergența nu se judecă în ziua în care s-a ivit, judecătorii sunt obligați întotdeauna să-și motiveze în scris părerile," concluzie ce rezultă din caracterul imperativ al acestor dispoziții legale.
Soluția motivării părerilor în condițiile arătate este logică și necesară, deoarece, atât judecătorul care se alătură completului de divergență, cât și părțile care vor trebui să pună din nou concluzii este necesar să cunoască temeiurile divergenței.
Necesitatea de a se proceda astfel reiese și din prevederile textului legal precitat, în sensul că dezbaterile sunt reluate asupra punctelor rămase în divergența, ca fiecare dintre judecători poate reveni asupra părerilor sale și ca, în sfârșit, după judecarea punctelor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei, format din doi judecători, va continua judecarea pricinii și numai dacă divergența ivită este în legătură cu soluția în întregul ei, cauza va fi soluționată în fond de completul de divergență formulat din trei judecători, aceste ultime două situații vizând compunerea instanței, care este totdeauna de ordine publică.
Respectarea dispoziției referitoare la motivarea părerilor în divergență, la instanțele de fond, este importantă și pentru instanța de control judiciar, care numai în acest mod va putea verifica toate situațiile mai sus arătate (și, în special dacă divergența a purtat numai asupra anumitor puncte sau asupra soluției globale), situații care nu se pot realiza în lipsa acestor motivări.
În consecință, va fi admis recursul de față declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr. 409/A/ din 29.04.2009, pronunțată în dosarul nr-, de Tribunalul Timiș - secția civilă - conform dispozitivului ce se va reda mai jos, va fi casată decizia recurată și se va dispune trimiterea pricinii spre rejudecare în apel, aceluiași Tribunalul Timiș, care, cu prilejul reluării judecății va examina și toate celelalte critici invocate în recurs, vizând, atât opinia majoritară, cât și cea minoritară.
În raport de soluția din recurs, nu se pot acorda cheltuieli de judecată, în această fază procesuală, conform art. 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile de apel nr. 409/A/ din 29.04.2009, pronunțată în dosarul nr-, de Tribunalul Timiș - secția civilă - pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță, respectiv Tribunalul Timiș.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 12 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /25.11.2009
Tehnored /03.12.2009
Ex.2
Primă instanță: - Judecătoria Satu Mare
Instanța de apel: și,
Președinte:Lucian Lăpădat
Judecători:Lucian Lăpădat, Cristian Pup, Trandafir Purcăriță
