Anulare act. Decizia 1143/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(117/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1143
Ședința publică de la 2 iulie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Stere Learciu
JUDECĂTOR 2: Claudiu Marius Toma
JUDECĂTOR 3: Gabriela
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor declarate de recurentul-pârât și de către recurenta-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, împotriva deciziei civile nr.1415 A din 7.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și.
are ca obiect - anulare act.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 25.06.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 2.07.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cerere înregistrată la data de 19.08.2002, sub nr.11763/2002, pe rolul Judecătoriei sectorului 6 B, reclamanții și, prin mandatar, în contradictoriu cu pârâții și Primăria Municipiului B au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, privind imobilul situat în B,-, - se, H,. 3,. 115, sector 6 și să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie acest imobil.
În motivarea cererii se arată că decizia prin care imobilul ce face obiectul cauzei a fost trecut în proprietatea statului, pe de o parte nu privește decât din imobil, cealaltă parte rămânând în proprietatea reclamantei, astfel încât, prin obligarea mamei reclamantei de a pune la dispoziția întregul imobil au fost încălcate prevederile art.480-481 Cod civil, actul final al pentru Securitate și Cooperare în Europa, principiul Cartei Națiunilor Unite, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Se invocă faptul că reclamantul, în anul 1980 lucra în străinătate cu contract de muncă, iar la data preluării imobilului avea cetățenie română și domiciliul în România.
La termenele de judecată din 22.10.2002, 29.10.2002 și 12.11.2002, reclamanții, prin mandatar, și-au precizat cererea, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.470/1996 încheiat între Primăria Municipiului B și pârâta și revendicarea imobilului ce a făcut obiectul acestei convenții, invocând că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut fără un titlu valabil, iar întreg imobilul, deși decizia administrativă nr.2028 din 1984, avea ca obiect numai cota de din apartamentul menționat.
În drept, cerere a fost întemeiată inițial pe dispozițiile art.480, art.481, art.803, art.822, art.823, art.948 pct. 4 cod civil și orice prevederi legale aplicabile în materie, iar ulterior și pe dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.
La data de 22.10.2002, reclamanții au formulat cerere precizatoare a acțiunii, în sensul că solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâte în temeiul Legii nr.112/1995 și în contradictoriu cu pârâta SC SA, care a participat la încheierea contractului, iar motivele de nulitate absolută a actului de înstrăinare sunt frauda la lege, cauza ilicită și lipsa capacității de a contractat vânzătorului, contractul fiind încheiat cu încălcarea drepturilor adevăraților proprietari și cu nerespectarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr.12/1995 și Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, aprobate prin nr.HG20/1996.
În drept au menținut dispozițiile legale care au fost invocate.
La data de 29.10.2002, reclamanții au formulat o nouă cerere precizatoare prin care au arătat că solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr.470/1996, încheiat între Primăria Municipiului B, prin mandatar SC SA, în calitate de vânzător și, în calitate de cumpărător, pentru cauză ilicită, și obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.115, situat în B,-, - scara H, etaj 3, sector 6.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, cu motivarea că în anul 1987 i-a fost repartizat imobilul în litigiu, pe care ulterior l-a cumpărat, ca urmare a demolării unui alt imobil proprietatea sa și că a cumpărat această locuință deținută până atunci în calitate de chiriaș, în anul 1996, dată la care s-a constatat îndeplinea cerințelor prevăzute de Legea nr.112/1995.
Pârâta a precizat că apartamentul cumpărat în aceste condiții, a intrat în proprietatea statului cu titlu, conform Decretului nr.232/1974, în conformitate cu prevederile art.644-645 Cod civil, legea fiind un mod de dobândire a proprietății. Aplicarea decretului a avut ca efect, pe de o parte, stingerea dreptului de proprietate a fostului proprietar asupra apartamentului, iar pe de altă parte, constituirea dreptului de proprietate a statului.
Pârâta a precizat că a încheiat contract de vânzare cumpărare cu statul când dreptul de proprietate al statului nu era contestat și nu se afla pe rolul instanței nici un litigiu cu privire la acest apartament, fiind cumpărătoare de bună credință, iar la momentul încheierii actului și vânzătorul fiind de bună credință.
Pârâta arată că acțiunea reclamanților este inadmisibilă față de prevederile Legii nr.10/2001, lege specială care derogă de la dispozițiile Codului civil, care a consacrat și legiferat principiul ocrotirii bunei credințe și nu mai permite anularea contractului decât în situații de excepție și nici revendicarea apartamentelor vândute în condițiile Legii nr.10/1995.
În drept s-au invocat dispozițiile art.115-118 Cod civil.
Prin sentința civilă nr.12706/19.11.2002, instanța a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sector 6 B și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr.108/2003 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civila s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bucureștis -a dispus înaintarea dosarului la Curtea de APEL BUCUREȘTI, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
In urma soluționării conflictului negativ de competență, prin sentința civilă nr.4/18.03.2003 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 B sub nr.5119/2003 la 16.05.2003.
Prin sentința civilă nr.7904/27.1 0.2003, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă.
În considerentele sentinței civile s-a reținut, referitor la excepția
prescripției dreptului la acțiune, că aceasta este neîntemeiată, întrucât acțiunea în revendicare a imobilelor este imprescriptibilă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, deoarece prin contractul de vânzare - cumpărare nr.11094/24.04.l973 și prin contractul de împrumut nr.73327/1973, reclamanții au cumpărat cu plata în rate imobilul ce face obiectul cauzei, s-a reținut că plata în rate nu afectează transferul dreptului de proprietate, aceasta fiind doar o modalitate de plată a prețului.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța a reținut că aceasta este întemeiată întrucât aceștia au formulat notificare adresată Primăriei B, întemeiată pe Legea nr.10/2001, formându-se și un dosar în acest sens, reclamanții trebuind să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art.21 și următoarele din Legea nr.10/2001, ulterior având posibilitatea să se adreseze instanței de judecată.
Instanța a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu de către stat, în baza Decretului nr.223/1974, iar la data înstrăinării lui către pârâta, prin contractul de vânzare cumpărare nr.470/l996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, nu exista nici un litigiu cu privire la imobil și nici un alt impediment la înstrăinare, astfel încât nu sunt întrunite condițiile nulității absolute a acestui contract. S-a avut în vedere faptul că titlul de proprietate al statului nu a fost desființat, fiind valabil la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, iar ambele părți au fost de bună credință la încheierea actului, neexistând nici o cauză ilicită care să atragă nulitatea acestuia, în speță nefiind aplicabile dispozițiile art.9 alin.6 și art.10 din Legea nr.112/1995.
Prin decizia civilă nr.313A/17.0 1.2006, instanța a admis apelul declarat de apelanții reclamanți și, a desființat sentința civilă nr.7904/2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond.
În considerentele deciziei s-a reținut că o cerere în justiție este inadmisibilă atunci când nu este prevăzută de lege sau când nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art.111 Cod procedură civilă, în cazul acțiunii în constatare.
În speță, atât acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, cât și acțiunea în revendicare sunt prevăzute de lege, cererea apelanților reclamanți de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între intimații pârâți, în temeiul Legii nr.112/1995, fiind întemeiată pe disp.art.46 din Legea nr.10/2001, iar cererea privind revendicarea imobilului, fiind întemeiată pe disp.art.480 Cod civil. Prin urmare, în mod greșit prima instanță a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare ca inadmisibilă, întrucât cererea este prevăzută de lege, fiind reglementată de norme speciale și introduse înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește cererea de revendicare a imobilului, instanța de control judiciar a statuat că soluția instanței de fond de respingere a cererii ca inadmisibile este nelegală, întrucât s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, iar potrivit art.6 alin.2 din aceeași lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, astfel cum acesta este definit la alin.1, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În raport de dispozițiile art.21 din Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, care constituie o lege specială de reparație pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06.03.1945-22.12.1989, nu pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora imobilele preluate fără titlu valabil, care la data intrării în vigoare a legii erau deținute de persoanele juridice menționate în mod expres în acest text de lege.
Prin decizia civilă nr.1958/31.l0.2006, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta împotriva deciziei nr.313/A/14.02.2006 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu reclamanții și și cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul instanței la 30.05.2007 sub același număr.
Reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că după anul 1990 au încercat să-și recupereze proprietatea deținută abuziv de către stat, din înscrisul depus de Primăria Municipiului B rezultând că cererea de restituire a fost înregistrată sub nr.3876/26.07.1996. La nici trei săptămâni după aceasta, pârâta, deși cunoștea personal faptul că reclamanții doresc să-și recupereze apartamentul întrucât au luat legătura cu ea și i-au comunicat acest fapt au depus la 19.08.1996 cerere privind cumpărarea imobilului pe Legea nr.112/1995.
Reclamanții arată că personal s-au deplasat la domiciliul pârâtei și i-au spus că doresc să dobândească apartamentul, dar că aceasta va rămâne să locuiască în continuare în apartament întrucât este în vârstă.
Reclamanții menționează că în această situație nu se poate afirma că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare statul era proprietar deplin și că nici o persoană nu-i contestase acest drept, că titlul statului a fost unul valabil deși Decretul nr.223/1974 era neconstituțional, mai mult, pârâta nefiind de bună credință întrucât știa fără nici un dubiu că reclamanții doreau să-și recupereze apartamentul.
Pârâta a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți, ca neîntemeiată. Pârâta a invocat excepția inadmisibilității formulării acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, apreciind că Legea nr.10/2001 nu a conferit nici un criteriu în raport de care un imobil va fi scos de sub incidența acesteia, prin urmare nu s-a utilizat criteriul persoanei deținătoare a bunului imobil la momentul intrării în vigoare a prevederilor legii speciale.
Față de dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României, legea civilă nouă este de imediată aplicare, acțiunea ei se întinde asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor juridice viitoare ale raporturilor juridice trecute.
În ceea ce privește fondul cererii se arată că titlul de proprietate al statului nu a fost niciodată desființat cu efect retroactiv într-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, apartamentul în litigiu nu a fost achitat integral de reclamanți, contractul de vânzare cumpărare dintre pârâți a fost încheiat cu respectarea întocmai a prevederilor Legii nr.112/1995, pârâta a fost cumpărător de bună credință, iar abrogarea în mod expres a Decretului nr.223/1974 nu este de natură să anuleze efectele pe care le-a produs decretul menționat până la momentul abrogării sale, abrogare vând efect numai pentru viitor.
Soluția propusă de Legea nr.10/2001 este echitabilă și se înscrie principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat prin hotărârea Raicu contra României că bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderarea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
La termenul de judecată din 15.10.2007, instanța a respins excepția inadmisibilității cererii în revendicare, invocată de pârâta, având în vedere că prin decizia civilă nr.313A/2006, pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe disp.art.480 Cod civil, a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr.10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legii.
La termenul de judecată din 21.01.2008, instanța a respins excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamanților, apreciind că prin depunerea procurii din data de 18.12.2007 s-au acoperit lipsurile din procura dată mandatarei. La același termen, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că această excepție a fost soluționată anterior prin sentința civilă nr.7904/27.10.2003, soluție ce a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.313A/14.02.2006 și decizia nr.1958/31.10.2006. impunându-se cu autoritate de lucru judecat.
Prin sentința civilă nr.683/04.02.2008, Judecătoria Sectorului 6 Baa dmis, în parte, cererea formulată de reclamanți; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.470/1996, ca neîntemeiat; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului B pe capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, formulat în contradictoriu cu Primăria Municipiului B, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, formulat în contradictoriu cu pârâta și a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în-, -. A,. 3,. 115, sector 6.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul nr.11094/24.04.1973 pentru construirea de locuințe proprietate personală reclamanții și au devenit proprietarii imobilului, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, fără plată, în temeiul art.2 alin.2 și art.4 din Decretul nr.223/1974, începând cu data de 13.08.1984 (o cotă de din dreptul de proprietate), respectiv 2.07.1984 (cealaltă cotă de din dreptul de proprietate).
În anul 1996, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.470/1996, pârâta a cumpărat de la Primăria Municipiului B, prin mandatarul său SC SA, apartamentul în litigiu, în baza Legii nr.112/1995, fiind întocmit procesul-verbal de predare-primire la 22.01.2007. Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâta ocupase imobilul în calitate de chiriaș în baza contractului de închiriere nr.903/30.01.1995, respectiv nr.1797/21.08.1996.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 470/1996, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.470/1996, încheiat de către pârâtă cu statul este un act valabil încheiat cu respectarea tuturor dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii lui și cu bună credință din partea pârâtei. Din dispozițiile prevăzute în art.46 al Legii nr.10/2001 rezulta că, actele de înstrăinare ale unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada la care se face referire, rămân valabile dacă au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor imperative legale la data înstrăinării și au fost încheiate cu bună credință. Aceasta concluzie se justifică prin două principii de drept, respectiv principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și principiul asigurării securității circuitului civil, principii ridicate la de lege prin prevederile art.46 din Legea nr.10/2001.
B-credință a fost definită ca fiind acea atitudine psihică a individului ce constă în convingerea justificată a acestuia că actele și faptele sale sunt conforme cu dreptul și morală societății la un moment dat, precum și voința sa de a acționa cu onestitate și loialitate în raporturile juridice, fără intenția de a abuza de drepturile sale subiective și cu intenția de a respecta drepturile celorlalți.
În speță, la momentul la care a contractat, din verificările efectuate de SC SA, conform adresei emise de Primăria Municipiului B, nr. 24325/2003, nu exista pe rolul instanțelor acțiune introdusă de reclamanți pentru revendicarea imobilului, informații care i-au fost aduse la cunoștință pârâtei și care conduc la concluzia că aceasta a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin probele administrate în cauză, reclamanții nu au răsturnat prezumția că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâta nu a fost de bună-credință,
În ceea ce privește modul în care a acționat vânzătorul, instanța de fond a reținut că în baza Legii nr.112/1995 se puteau înstrăina imobile preluate cu titlu de stat. Statul a preluat în proprietate imobilul proprietatea reclamanților în baza dispozițiilor art.2 alin.2 și art.4 din Decretul nr.223/1974, care prevedeau că acele "construcții aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară, sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenul stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului".
În analiza valabilității titlului statului, instanța a mai reținut și că decretul menționat este în totală contradicție, atât cu normele interne, în principal cu Constituția României republicată din anul 1991, cu art.481 Cod civil, cât și cu reglementările internaționale, încălcându-se, în special, dispozițiile art.17 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Astfel, în cazul de față, statul nu poate exhiba un titlu valabil de preluare, Decretul nr.223/1974 fiind contrar legii fundamentale în vigoare la data respectivă, astfel încât, preluarea bazată pe acest decret are același caracter. Mai mult, la data de 26.07.1996, a fost înregistrată sub nr.387 (fila 47 dosarul nr.5119/2003) cererea formulată de reclamanți, adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995, prin care se solicita restituirea imobilului în întregime în natură, contestându-se titlul prin care Statul a preluat imobilul.
Analizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.470/1996, din perspective instituției vânzării bunului altuia, doctrina și jurisprudența au afirmat în mod constant că această împrejurare nu îl privează pe adevăratul proprietar de dreptul său întrucât contractul de vânzare încheiat între vânzătorul neproprietar și cumpărător nu are forță obligatorie decât în ceea ce îi privește și nu în ceea ce îl privește pe adevăratul proprietar. Soarta contractului depinde de buna sau de reaua credință a părților contractului.
Dacă părțile contractului sau cel puțin cumpărătorul, au încheiat contractul cu bună credință și dacă cumpărătorul a avut convingerea că vânzătorul prezenta toate caracteristicile impuse de lege pentru a putea transfera dreptul de proprietate, contractul este afectat doar de nulitate relativă.
În speță, nu este aplicabilă această instituție, întrucât la încheierea contractului pârâta a fost de bună-credință, pe cale de consecință, reclamanții având la îndemână acțiunea în revendicare.
Referitor la admisibilitatea capătului de cerere având ca obiect revendicare, în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, instanța de fond a reținut, în legătură cu promovarea acțiunii în revendicare în temeiul dispozițiilor art.480 Cod civil după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, raportat la Convenția europeană a drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr.30/1994 se reține incidența prevederilor art.20 alin.2 din Constituție potrivit cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
sau neepuizarea procedurii administrative este posibilă și nu conduce implicit la inadmisibilitatea căii judiciare, Legea nr.10/2001 neprevăzând nici o interdicție în acest sens. Mai mult, de vreme ce acțiunile în revendicare promovate de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului ce a dobândit imobilul de la stat în baza Legii nr.112/1995, au fost apreciate ca fiind admisibile în practica Înaltei Curți Supreme de Justiție și Casație (Decizie civilă nr.2287 din 19 martie 2004, Decizie civilă nr.2337 din 23 martie 2004), nu există nici un argument de text sau de practică susceptibil să creeze pentru persoanele care au promovat astfel de cereri după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, un tratament discriminatoriu în ceea ce privește posibilitatea introducerii acțiunii în revendicare.
Legea nr.10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv (art.9), de la acest principiu instituindu-se, însă, foarte multe excepții care tind să devină regulă. Printre acestea se numără și imobilele înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale (art.11 alin.1).
Semnificative sunt și hotărârile CEDO - Păduraru contra României, și alții împotriva României, Cauza Canciovici și alții împotriva României, cauze în care Curtea a stabilit că, desființarea unei hotărâri judecătorești de restituire pe motivul că reclamanții trebuiau să ceară restituirea bunului pe calea administrativă prevăzută de legea nr.112/1995 reprezintă un refuz al instanței de a se pronunța asupra temeiniciei cererii, încălcându-se dreptul de acces la instanță.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului B, pe capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, unită cu fondul cauzei în baza art.137 Cod procedură civilă, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului B pe acest capăt de cerere și pe cale de consecință a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, acțiunea în revendicare fiind un mijloc de apărare a dreptului de proprietate, o acțiune reală prin care o persoană, care se pretinde proprietara unui lucru, cere restituirea acelui lucru de la cel care îl deține. In speță, pârâta Primăria Municipiului B nu deține bunul în litigiu.
În ceea ce privește titlul statului, dincolo de argumentele expuse mai sus care țin de neconstituționalitatea decretului în ansamblul lui, instanța a luat în considerare și problema dacă decizia a fost comunicată sau nu persoanelor de la care s-a preluat imobilul (aspect nedovedit în cauză. Decizia necomunicată nu a putut produce efecte juridice, în speță, preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil.
Pe cale de consecință, în temeiul art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, instanța a apreciat că preluarea imobilului reclamanților a fost abuzivă și se circumscrie în categoria preluări lor făcută de stat fără titlu valabil, reclamanții păstrându-și în continuare, și după data preluării, calitatea de proprietari conferită de dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/200 1.
Procedând la o comparare de titluri, dacă se ia în considerare faptul că titlurile provin de la autori diferiți, instanța a avut în vedere soluția cea mai rezonabilă, conform căreia are câștig de cauză cel care a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este preferabil, aceasta fiind o aplicație a principiului "nemo plus juri ad alium transferre potest, quam ipse habet".
Este, astfel, de netăgăduit, faptul că mult mai bine caracterizat este titlul reclamanților prin încheierea unui act juridic cu respectarea condițiilor cerute de lege, cu adevăratul proprietar, spre deosebire de pârâtă, care, chiar dacă au fost de bună credință, au cumpărat de la un "non dominus", iar condițiile în care preluarea imobilului s-a făcut de către stat fără titlu valabil, din considerentele mai sus expuse. Faptul că aceștia nu și-au achitat integral creditul către CEC este lipsit de relevanță.
Cum în procedura de față are importanță dreptul autorului și nu titlul părților, instanța de fond a apreciat că nu interesează buna-credință a cumpărătorilor, ci modul în care s-a putut transmite efectiv dreptul de proprietate în condițiile în care statul vânzător nu era proprietar sau al cărui drept de proprietate este foarte controversat, spre deosebire de primul autor cu privire la care nu există discuții.
Aplicând principiul "qui prior tempore, potior jure", instanța de fond a constatat că are prioritate titlul reclamanților, acesta având dată mai veche.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și și pârâta, cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București secția a IV-a civilă, la data de 04.04.2008, sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de apel apelanta-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității formulării acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, arătând că, chiar dacă acțiunea în revendicare este formulată pe calea dreptului comun, nu se poate face abstracție de faptul că, în prezent, problema preluării imobilelor cu sau fără titlu de către stat, a fost rezolvată prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, regim juridic derogator de la regulile dreptului comun.
Legea nr.10/2001, nu a conferit nici un criteriu în raport de care, un imobil va fi scos de sub incidenta legii, prin urmare nu s-a utilizat criteriul persoanei deținătoare a bunului imobil la momentul intrării în vigoare a prevederilor legii speciale.
Odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, pentru toate imobilele care intră sub incidenta ei, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în natură) numai în condițiile legii speciale. După data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, formulată în condițiile dreptului comun, nu poate fi folosită, deoarece persoanele îndreptățite la restituire trebuie să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege.
Legea nr.10./2001, ca lege nouă suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001, interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare.
Acțiunea în revendicare (acțiune de drept comun) a fost înlocuită prin dispozițiile legii speciale cu acțiunea în restituire formulată de persoana îndreptățită prin intermediul notificării.
Întrucât acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar a fost introdusă la data de 19.08.2002, sub imperiul legii noi, de către reclamanții și, ea nu poate fi susceptibilă de a fi caracterizată și primită ca o acțiune în revendicare supusă dreptului comun (legii vechi).
Apelanta-pârâtă arată că instanța de fond a reținut în mod corect, că nu există nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, în baza căruia apelanta-pârâtă a dobândit cu bună credință apartamentul revendicat de apelanții-reclamanți motiv pentru care a respins primul capăt din acțiunea introductivă.
Apartamentul ce face obiectul prezentului dosar a intrat în proprietatea statului cu titlu, prin decizia administrativă care este constitutivă de drepturi în baza Decretului nr.223/1974, care este conform art.645 Cod civil un mod de dobândire a proprietății. Titlul de proprietate al statului nu a fost niciodată desființat cu efect retroactiv printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Mai arată apelanta-pârâtă că contractul său de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea întocmai a prevederilor Legii nr.112/1995.
La momentul înstrăinării apelanții-reclamanți nu aveau redobândită proprietatea și nici nu putea redobândi proprietatea și posesia apartamentului.
După apariția Legii nr.10/2001, în mod constant și unanim, instanțele de judecată au respins acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu privire la imobilele ce intră sub incidența legii speciale, ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă, considerentele expuse în motivarea soluțiilor fiind aceleași.
La momentul înstrăinării și statul a fost vânzător de bună credință, întrucât nimeni nu-i contestase dreptul de proprietate asupra imobilului, nu exista nici un litigiu cu privire la imobil și nu se formulase notificare prin care să se solicite să nu se înstrăineze imobilul, iar în condițiile Legii nr.112/1995 se solicitase despăgubiri bănești pentru cota de din apartament, adică exact pentru partea de apartament care fusese achitată până în momentul preluării acestuia de către stat.
III - Legea nr.10/2001, ca lege specială în materie, a consacrat și legiferat, principiul ocrotirii bunei credințe și nu mai permite revendicarea apartamentelor vândute în condițiile Legii nr.112/1995 cu respectarea dispozițiilor legale, foști proprietari urmând să primească echivalentul valoric al apartamentului.
Din analiza Legii nr.10/2001, rezultă că voința legiuitorului a fost aceea de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului.
Sub acest aspect apelanta-pârâtă invocă și Decizia nr.1036 din 6.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.
IV - Dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului de către stat și stingerea concomitentă a acestui drept în patrimoniul reclamanților, s-a consumat în întregime în anul 1984 la data emiterii deciziei administrative 2028. Chiar dacă este de notorietate faptul că actele normative de preluare a unor imobile anterioare anului 1998 apar astăzi ca fiind abuzive și neconstituționale acest aspect nu determină și nevalabilitatea lor automată.
Titlul apelantei-pârâte de proprietate asupra apartamentului în litigiu îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare nr.470/1996 încheiat cu bună credință cu Primăria Municipiului
Apelanta-pârâtă arată că soluția propusă de Legea nr.10/2001 este echitabilă și se înscrie principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Apelanta-pârâtă invocă în apărare inclusiv practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
V - Apelanta-pârâtă arată că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea în revendicare promovată de apelanții - reclamanți pentru următoarele motive: a) În favoarea apelantei-pârâte operează principiul validității aparenței în drept (error communis facit jus), dreptul său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceiași natură anterior, ce poartă asupra aceluiași obiect.
La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, exista o eroare comună și invincibilă, cu privire la dreptul statului de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
La data la care apelanta-pârâtă a dobândit apartamentul revendicat de către reclamanți, aceștia nu solicitaseră în justiție constatarea nevalabilității titlului statului, iar titlul statului asupra imobilului era prezumat valabil.
Instanța de fond a reținut în motivarea sentinței pronunțate că apelanta-pârâtă este cumpărător de bună credință, că actul prin care a dobândit apartamentul a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale și că nu există nici un motiv de nulitate absolută, motiv pentru care a respins primul capăt din acțiunea introductivă.
b) Prin sentința civilă pronunțată de instanța de fond, apelanta-pârâtă și-a pierdut dreptul de proprietate asupra unui bun pe care l-a dobândit cu bună credință, în baza unui act translativ de proprietate cu titlu oneros, încheiat cu respectarea prevederilor legale, în condiții incompatibile cu prevederile art.1 din primul protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
c) apelanții reclamanții au revendicat un apartament pe care nu l-au achitat niciodată în totalitate.
d) contractul apelantei-pârâte de vânzare cumpărare este mai bine caracterizat decât contractul prezentat de intimații reclamanți.
Pârâta și familia sa locuiesc efectiv în acest apartament, nu mai dispun de altă locuință, în timp ce intimații reclamanți domiciliază în Italia.
VI - Instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat pe toate probele administrate de apelanta-pârâtă pe parcursul soluționării prezentului dosar, precum și pe apărările pe care a înțeles să și le formuleze.
II. În dezvoltarea motivelor de apel apelanții-reclamanți și, au solicitat modificarea în parte a sentinței civile nr.683 din 4.02.2008, pronunțată de Judecătoria sector 6 ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:
- Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Instanța de fond a respins primul capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți apreciind în mod eronat atât dispozițiile Legii nr.10/2001 cât și cele privind Metodologia de aplicare a acesteia, neținând cont de dovezile administrate în cauză privind reaua credință a pârâților.
Astfel, deși au fost audiați martorii și, nu numai că nu ține cont de aceste declarații dar arată că nu poate fi luat în considerație nici ce au auzit personal martorii și nici ce le-au relatat reclamanții.
Deși chiar instanța de fond afirmă că prezumția bunei credințe valorează până la proba contrarie, ceea ce înseamnă că ea poate fi răsturnata prin orice mijloace de probă, inclusiv prin simple prezumții, care pot să nască din împrejurările de fapt ale cauzei și prin care se pot dovedi reaua credință sau abuzul de drept, nu a ținut cont de nici una dintre acestea dovedite de apelanții reclamanți.
Conform practicii juridice verificarea faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire, formulată în temeiul Legii nr.112/1995, sau al unei acțiuni în revendicare, s-ar fi înscris în cadrul minimelor diligențe pe care cumpărătorul, în speță, pârâta trebuia să le facă înainte de încheierea actului de dobândire, pentru ca numai astfel buna sa credință, întemeiată pe eroarea comună asupra calității de proprietar al vânzătorului este lipsită de orice culpă sau îndoială.
Mai arată apelanții-reclamanți că instanța de fond nu a ținut cont nici de faptul că au depus la Primăria Municipiului B cererea de restituire înregistrată la nr.387/26.07.1996, cu o lună anterior contractării apartamentului de către pârâți.
În aceste condiții, deși apelanții-reclamanți au demonstrat că pârâtei i s-a comunicat personal că apelanții-reclamanți doresc să își recupereze imobilul.
De asemenea, apelanții-reclamanți consideră ca pârâta Primăria Municipiului B are calitate procesuală pasivă privind capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, statul fiind cel care a deținut și înstrăinat în mod fraudulos imobilul prin titlul de proprietate ce urmează a fi comparat cu titlul lor.
In drept apelanții-reclamanți și-au întemeiat apelul pe dispozițiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă.
La termenul din 13.06.2008 apelanta-pârâtă a depus întâmpinare la apelul declarat de apelanții-reclamanți prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și solicită respingerea apelului declarat de apelanții-reclamanți.
La data de 06.06.2008, prin serviciul registratură, apelanții-reclamanți au depus întâmpinare la apelul declarat de apelanta-pârâtă prin care solicită respingerea apelului formulat de apelanta-pârâtă ca fiind neîntemeiat, pentru următoarele motive:
1. Apelanta pârâta invoca excepția inadmisibilității formulării acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și solicită totodată respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă.
Apelanta consideră că în mod greșit, instanța de fond i-a respins aceasta excepție, dar, omite să precizeze faptul că a ridicat aceasta excepție permanent în toate fazele procesuale.
Instanța de apel a considerat ca potrivit dispozițiilor art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, iar potrivit art.6 alin.2 din aceeași lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil. În raport de dispozițiile art.21 din Legea nr.10./2001, care constituie o lege specială de reparație, nu pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora imobilele preluate fără titlu valabil. Din interpretareaper a contrarioa dispozițiilor art.21 din Legea nr.10/2001, republicată, coroborată cu dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, rezultă că în cazul înstrăinării unor astfel de imobile de către persoanele juridice deținătoare, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare promovată de adevăratul proprietar împotriva terțului dobânditor este admisibilă în condițiile dreptului comun, urmând a fi examinată în raport de dispozițiile art.480 Cod Civil și de celelalte norme legale în materia proprietății. Ulterior prin decizia civila nr.1958/31.10.2006, Curtea de APEL BUCUREȘTIa respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
Pe cale de consecință, apelanții-reclamanți solicită respingerea acestei excepții.
II și III. În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ce a fost respins de instanța de fond, apelanții-reclamanți arată că a format obiectul cererii lor de apel.
Pârâta apelanta își susține afirmațiile formulate pe parcursul procesului în sensul că apartamentul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu și că a făcut obiectul Legii nr.112/1995, dar omite să precizeze faptul ca apelanții-reclamanți erau proprietarii acestui apartament, iar ei aveau înregistrată la Primăria Municipiului B notificarea privind solicitarea retrocedării apartamentului în discuție, conform Legii nr.112/1995.
In consecință, apelanții-reclamanți solicită să se anuleze acest contract și nu să primească despăgubiri prin echivalent din moment ce au demonstrat că părțile implicate au știut de cererile lor.
IV. Pârâta apelanta interpretează în mod eronat dispozițiile Decretului - Lege nr.9/1989. După cum chiar afirmă, acesta are efecte pentru viitor, deci la data cumpărării acestui imobil, în anul 1996, statul R cunoștea faptul că nu are un titlu valabil asupra imobilului intrat abuziv în proprietatea sa conform Decretului nr.223/1974, fiind astfel de rea - credință.
În ceea ce privește cererea pârâtei apelante de a se modifica sentința de fond în sensul respingerii acțiunii în revendicare, consideră că această cerere, este neîntemeiata.
In apel s-a administrat proba cu înscrisuri,
Prin decizia civilă nr.1415 A fin 07.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a respins, apelul declarat de apelanta - pârâtă și continuat de moștenitorul; s-a admis apelul declarat de apelanții - reclamanți și; a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis și capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.470/1996 și a constatat nulitatea absolută a acestui contract încheiat între Primăria Municipiului B prin SC "" SA în calitate de vânzător și în calitate de cumpărător și au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii apelate.
Prin aceeași sentință, s-a luat act că apelanții - reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul.
Împotriva deciziei civile nr.1415 A din 07.11.2008 au formulat recurs pârâții și Primăria Municipiului
1. Recursul Primăriei Municipiului B consideră decizia civilă recurată ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:
- actul de vânzare-cumpărare nr.470/1996 a fost încheiat cu respectarea condițiilor de validitate prevăzute de art.948 Cod civil;
- nu au fost încălcate, la încheierea actului de vânzare-cumpărare, nici dispozițiile art.9 și 14 din Legea nr.112/1995.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
2. Recursul formulat de consideră decizia civilă recurată netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:
- instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de calitate de proprietar al reclamantelor;
- statul este adevăratul proprietar al imobilului vândut;
- contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995;
- au fost de bună credință la data cumpărări;
- conform art.20 din Legea nr.10/2001, atunci când imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr.112/1995, persoana îndreptățită având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea reală (de piață) a bunului.
Recursurile sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, Curtea reține în mod judicios acest aspect, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză. Astfel, potrivit dispozițiilor art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, în vigoare la data înstrăinării imobilului în litigiu în baza Legii nr.112/1995, titlul statului era valabil numai dacă preluarea bunului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, atât interne - legile organice și dispozițiile constituționale care protejau și garantau dreptul de proprietate, cât și cele internaționale -, având în vedere că preluarea bunului s-a făcut în baza Decretului nr.223/1974.
În virtutea apanajului dat de art.6 anterior menționat, instanța procedând la verificare, a constatat că preluarea a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale amintite.
Concluzia este imperativă și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.247/2005, care vin și lămuresc în sensul că toate bunurile preluate în perioada martie 1945 - decembrie 1989 sunt prezumate ca fiind preluate de stat abuziv.
Instanța a pronunțat o soluție temeinică și legală și judicios a respins apărările invocate de către pârâta sub aspectul reținerii în beneficiul acesteia a bunei credințe la data cumpărării, cu consecința salvării actului de la nulitatea absolută.
Din probatoriul administrat, rezultă fără dubiu că pârâta nu numai că putea afla, cu minime diligențe că titlul de proprietate al statului este contestat de la fostul proprietar, însă chiar avea cunoștință.
Din declarațiile martorilor și rezultă că în luna iulie 1996 reclamanta a fost în țară și și-a manifestat expres dorința de a-și recupera apartamentul, chiar a mers fie personal, fie prin mandatar la apartamentul în litigiu și a informat persoana care ocupa apartamentul asupra acestei intenții (filele 87-89 dosar fond).
Susținerile martorilor se coroborează cu mențiunile din adresa nr.24325/20.06.2003 emisă de (fila 47, ds.nr.11763/2002) în care se face mențiunea că reclamanții au solicitat restituirea în natură prin cererea formulată în baza Legii nr.112/1995 și înregistrată sub nr. 387 la data de 26.07.1996.
Cererea privind cumpărarea acestui apartament a fost formulată la data de 12.08.1996 (fila 21 ds.11763/2002).
De asemenea, Curtea reține că nu sunt probe din care să rezulte că anterior vânzării au fost făcute verificări minime, astfel cum rezultă din actele comunicate de către vânzător - SC SA (filele 23 și urm. Ds.5119/2003).
Relațiile au fost solicitate de către pârâtă de abia în anul 2003, când litigiul era deja pe rol, astfel cum rezultă din adresa nr.24325/19.06.2003 emisă de (fila 27, ds.11763/2002).
Rezultă așadar că, la data formulării de către pârâtă a cererii pentru cumpărarea apartamentului, era formulată o cerere de restituire în natură.
Ori, potrivit art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 " titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".
Așadar, pârâta era ținută de aceste dispoziții legale imperative să nu procedeze la achiziționarea apartamentului decât după ce se finaliza procedura de restituire demarată de către foștii proprietari.
Rezultă că vânzarea apartamentului către pârâtă a fost făcută cu nerespectarea unor dispoziții legale imperative.
Așadar, nu se poate lua în discuție buna-credință, atâta timp cât s-a făcut dovada că, pe de o parte, reclamanta a fost informată de intenția foștilor proprietari de a-și redobândi bunul, iar pe de altă parte, contractul a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor legale imperative prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995.
Cu referire la restituirea prin echivalent, Curtea reține că este dreptul reclamanților de a opta pentru o formă sau alta de restituire, regula fiind dată de restituirea în natură, atât din principiile dreptului comun privind îndeplinirea obligațiilor, cât și din dispozițiile legilor speciale privind restituirea, respectiv legea nr.112/1995 (art.9 alin.1) cât și Legea nr.10/2001.
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 coroborat cu art.7 alin.1 și art.9 din Legea nr.10/2001 care prevede că: "Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini", din interpretarea dispozițiilor legale amintite rezultând că se acordă prevalență principiului restituirii în natură.
De asemenea, Curtea constată că restituirea în natură este posibilă, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare.
De altfel, întreaga jurisprudență a Curții în această materie, optează în principal pentru restituirea în natură a bunurilor, ca fiind cea mai echitabilă reparație atât materială, cât și morală.
Curtea nu poate reține nici criticile privind neanalizarea de către instanță a ansamblului probatoriu administrat de această apelantă, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, instanțele au avut în vedere probatoriul pe care l-a apreciat ca fiind util și pertinent în dezlegarea pricinii, potrivit dispozițiilor art.129 alin.5 coroborat cu art.167 alin.1 Cod procedură civilă.
De asemenea, Curtea nu poate reține nici criticile potrivit cu care pârâtei i-au fost lezate drepturile, fiindu-i încălcat mai ales dreptul la un proces echitabil, întrucât aceasta nu a arătat în concret în ce constau aceste încălcări, obligația revenindu-i potrivit dispozițiilor art.129 alin.1 Cod procedură civilă coroborat cu art.1169 Cod civil.
Totodată, Curtea a procedat la o verificare de principiu și nu a constatat o astfel de încălcare, pârâtei fiindu-i respectate toate drepturile civile și procesuale, aceasta beneficiind pe tot parcursul judecății și de apărare calificată, având apărător din oficiu.
De asemenea, nefondate sunt și criticile privind nelegalitatea hotărârii ca efect al neachitării prețului integral al apartamentului în litigiu anterior preluării.
Fără a dezvolta, Curtea reține că în materia vânzării, proprietatea se transferă de îndată ce părțile s-au învoit, chiar dacă nu s-a achitat integral prețul, potrivit art.1295 Cod civil.
Așadar, astfel cum judicios au reținut instanța de fond și cea de apel, este lipsită de relevanță juridică în raport cu obiectul pricinii dacă a fost sau nu achitat integral prețul vânzării. Soluția se impune cu atât mai mult cu cât altul a fost motivul trecerii bunului în proprietatea statului.
În ceea ce privește jurisprudența depusă de către pârâtă, se reține că ea nu este obligatorie pentru instanțe, neavând valoare de precedent judiciar, ea poate avea numai rol informativ cu privire la practica instanțelor de judecată în ceea ce privește problema de drept dedusă judecății.
Curtea reține, în esență, că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.470/1996 cu nerespectarea dispozițiilor legale, respectiv cu încălcarea art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 care dădea dreptul la cumpărare foștilor chiriași numai după soluționarea cererilor formulate de foștii proprietari privind restituirea în natură, precum și faptul că pârâta s-a dovedit a fi încheiat acest contract cu rea-credință, având în vedere că la data cumpărării bunului, titlul de proprietate al statului era contestat, ceea ce înseamnă că aceasta a cumpărat bunul pe riscul său.
B-credință, astfel cum este definită în dispozițiile art. 1998 Cod civil este convingerea ce o are cineva că cel de la care dobândește bunul, este proprietarul acestuia.
De altfel, buna-credința constituie o excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum.
În dispozițiile art.45 alin.2 și art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 republicată, legiuitorul a prevăzut expres salvarea de la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către foștii chiriași în baza Legii nr.112/1995 și restituirea prin echivalent a bunurilor revendicate către foștii proprietari, cu condiția ca actele să fie încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și cu bună-credință.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 470/1996 nu a respectat nici una dintre cele două condiții, astfel încât el nu poate constitui o excepție de la principiul quodnullum est, nullum producit efectum.
B-credință, astfel cum este definită în dispozițiile art.1998 Cod civil este convingerea ce o are cineva că cel de la care dobândește bunul, este proprietarul acestuia.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de recurentul-pârât și de către recurenta-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, împotriva deciziei civile nr.1415 A din 7.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.07.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/13.07.2009
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud. sector 6. -
Președinte:Stere LearciuJudecători:Stere Learciu, Claudiu Marius Toma, Gabriela
