Anulare act. Decizia 1280/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1840/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1280
Ședința publică de la 12 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 3: Doinița
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-pârât și de către recurenta-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 728 din 05.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și.
are ca obiect - anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic, în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte Primăria Municipiul B prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar și intimații-reclamanți, și, personal și asistați de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 12.10.2009 eliberată de Baroul București, lipsind recurentul-pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței împrejurarea că recurentul -pârât a depus la dosar, prin serviciul registratură, note scrise și motivări.
Avocatul intimaților-reclamanți invocă excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât, în raport de dispozițiile art.306 din Codul d e procedură civilă și sub aspectul tardivității motivării acestuia.
Curtea unește excepția cu fondul și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât Primăria Municipiului B prin Primarul General solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile
atacate în sensul respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Consideră că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.26 alin.3 și 4 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, întrucât instanța în mod greșit a constatat nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General.
Menționează că reclamanții sunt terți față de procedura prealabilă administrativă și nu au calitatea de a promova o astfel de acțiune, calitatea revenind persoanei beneficiară a deciziei de restituire.
Susține că prin motivele de recurs a arătat și faptul că instituția pe care o reprezintă a avut în vedere la momentul emiterii dispoziției normele legale în vigoare la acel moment, respectiv Legea nr.10/2001și normele metodologice de aplicare a H nr.498/2003.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la necompetența materială lasă la aprecierea instanței soluționarea acesteia.
Referitor la recursul declarat de pârâtul lasă la aprecierea instanței soluționarea acestuia.
Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca legală și temeinică, cu precizarea că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Referitor la motivul de recurs referitor la excepția necompetenței materiale arată că nu poate fi primită pentru considerentele pe care tribunalul le-a reținut, inclusiv cel legat de împrejurarea că o declinare s-a produs de la tribunal către judecătorie vizând interesul legitim al persoanelor de a ataca cu acțiune nulitatea absolută Dispoziția Primarului General. Arată că soluția de declinare nu a fost contestată iar valoare stabilită pe baza comunicărilor de la Direcția de Impozite și taxe Locale este de 427.000 lei, până în 500.000 lei, valoare față de care instanța de apel a apreciat excepția neîntemeiată și a respins-o ca atare.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active arată că ambele instanțe au analizat această calitate de persoană care poate să stea ca un subiect activ îndreptățit bazându-se pe interesul legitim și interesul public.
Consideră că reclamanții își justifică calitatea procesuală activă și interesul necesar pentru a solicita anularea Dispoziției Primarului General.
La solicitarea instanței, referitor la eventualul unui motiv de ordine publică invocat prin notele scrise și motivările depuse de recurentul-pârât la data de 09.10.2009, avocatul intimaților-reclamanți învederează că excepția lipsei calității procesuale active și excepția necompetenței materiale au fost dezlegate de instanțele anterioare și se regăsesc în motivele de recurs formulate de pârâta Primăria Municipiului
Depune la dosar note scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 29.09. 2006 reclamanții, și au chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului B, prin Primarul General solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr.137/2001 a Primarului General și desființarea măsurii restituirii în natură a imobilului situat în B,-, sectorul 2.
În motivarea cererii s-a arătat că potrivit art.18 din Legea nr.10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membrii ai aceiași familii.
Beneficiarul dispoziției nr.137/2001 este, însă nici acesta și nici autorii săi nu au fost asociați la persoana juridică proprietară a imobilului și nici nu se încadrează la excepțiile prevăzute de Legea nr.10/2001.
Interesul reclamanților este determinat de calitatea de chiriași ai imobilului și dorind să-l cumpere întrucât din anul 1963 au locuit în permanență într-un apartament din imobil.
De asemenea, s-a mai arătat că dispoziția nr.137/2001 încalcă autoritatea de lucru judecat a mai multor hotărâri judecătorești pronunțate în cauze promovate de în legătură cu revendicarea imobilului sus menționat.
La termenul din 12.10.2006 reclamanții au chemat în judecată și pe Primarul General în calitate de autoritate emitentă a dispoziției a cărei nulitate se solicită.
Cererea de chemare în judecată a fost precizată la data de 8.12.2006 în sensul că se solicită constatarea nulității absolute a dispoziției, pe calea dreptului comun, pentru cauză ilicită și fraudă la lege, temeiul de drept al cererii fiind art. 5, 948, 966, 968 cod civil și art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr.304/ 23.02.2007 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoria sectorului 2 B, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată.
La 28.05. 2007 reclamanții au lărgit cadrul procesual chemând în judecată și pe pârâtul în calitatea sa de beneficiar al dispoziției nr.137/2001.
Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, fiind moștenitorul familiei, încă din anul 1942, conform fișelor de imobil nr. 2/11943 și 3 /1948.
Pârâtul a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat evacuarea reclamanților din imobil, cu consecința lăsării în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, obligarea reclamanților - pârâți la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, și la plata chiriei restante, cerere care a fost disjunsă la termenul din 26.11. 2007.
Prin sentința civilă nr.10234/12.12.2007 Judecătoria Sectorului 2 a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare. A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, invocată prin întâmpinare. A admis cererea precizată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții, Primăria Municipiului B prin Primarul General și Primarul General. A constat nulitatea absolută a dispoziției Primarului General nr.137/30.10.2001. A desființat măsura de restituire în natură a imobilului situat în B,-, sector 2. obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei în cu antum de 20,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivare a acestei sentințe, instanța a reținut următoarele:
Privitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum a fost invocată prin întâmpinare, instanța apreciind-o ca neîntemeiată, a respins-o, întrucât dispozițiile art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001 devin incidente în cazul actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele care intră în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001, încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale. Or, în cauza de față se solicită constatarea nulității absolute a dispoziției Primarului General de restituire în natură a imobilului, care nu îndeplinește condiția de act juridic de înstrăinare cerută de art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, instanța respins-o ca neîntemeiată, întrucât nulitatea absolută este o sancțiune menită să ocrotească interese generale, astfel că, urmărindu-se să se asigure posibilitatea unui cerc larg de persoane să o invoce, s-a stabilit că orice persoană interesată poate învesti instanța cu o cerere în constatarea nulității absolute a unui act juridic. Reclamanții au calitatea de persoană interesată în virtutea faptului că titularul, respectiv cu drepturi locative derivate, al unui contract de închiriere încheiat cu privire la imobilul ce formează obiectul dispoziției de restituire nr.137, iar pârâtul este cel care, invocând calitatea de proprietar al acestuia recunoscută prin respectiva dispoziție, solicită evacuarea lor și plata unei chirii aferente folosinței imobilului.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că nulitatea este acea sancțiune juridică ce lipsește actul juridic civil de efectele sale contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Rezultă că în analiza incidenței nulității unui act juridic instanța trebuie să stabilească dacă la încheierea actului au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la acel moment referitoare la condițiile de validitate ale acestuia.
Dispozițiile art.3 litera b din Legea nr.10/2001 în forma sa inițială, de la momentul emiterii Dispoziției nr.137/2001, în baza cărora s-a dispus restituirea în natură a imobilului din-, sector 2, stabilesc: "sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv". Însă, din perspectiva restituirii în natură, prevederile art.3 trebuie raportate la dispozițiile art.18 din același act normativ, care statuează: "măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana, îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii".
În fapt la data de 01.11.1942, în adunarea generală a Societății Române "", al cărei proces verbal a fost publicat în Monitorul Oficial nr.270/17.11.1942, s-a hotărât achiziționarea de la numiții și a imobilului situat în-, sector 2 cu contractarea unui împrumut pentru o parte din prețul de cumpărare al imobilului de la numita, acționară în cadrul societății. De asemenea, s-a stabilit ca în favoarea împrumutătoarei să se instituie o ipotecă de rangul I asupra imobilului pentru garantarea restituirii sumei, condițiile și clauzele contractului de ipotecă urmând a fi stabilite ulterior, fiind mandatat în acest sens, și în numele societății, numitul, acționar al acesteia.
Din examinarea mențiunilor procesului verbal al adunării generale, coroborate cu acționarilor societății, rezultă faptul că la nivelul anilor 1942-1943, acțiunile societății, în număr de 2000, erau deținute de:, și. Prin urmare, acționari ai societății deținătoare la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, de fapt, inițial în patrimoniul Administrației din România, în 1948, apoi în patrimoniul statului român, în anul 1952, nu au fost în exclusivitate membrii familiei.
Instanța nu a reținut apărările pârâtului în sensul că ceilalți acționari ai societății nu întruneau această calitate, întrucât menționarea în adresa emisă de Ministerul d e Industrie la data de 15.09.1947 (fila 12 din dosarul comunicat de pârâtul Municipiul B, care a stat la baza emiterii dispoziției nr.137), a faptului că 700 de acțiuni ale societății "" "erau camuflate pe numele deținătorilor, și ", aparținând în fapt, "supușilor i", coroborate cu menționarea celor 300 de acțiuni ale societății din proprietatea numiților și, nu pot duce ia concluzia unei proprietăți integrale a acțiunilor societății, în lipsa unui act juridic translativ sau declarativ în acest sens.
Mai mult, instanța a constatat că numărul acțiunilor societății, astfel cum figurează în scris în tabelul acționarilor din anul 1943 este de 2000, prin urmare, chiar în situația recunoașterii ipotetice a proprietății unui număr de 1000 de acțiuni în patrimoniul familiei, nu se poate trasa o altă concluzie decât cea menționată în paragraful anterior. Precizările din fișele de imobil sau specificarea faptului locuirii din procesul verbal de rechiziție din data de 16.11.1944, din carnetul de elev al pârâtului sau alte acte similare nu pot constitui pârâtului un titlu de proprietate, peste conținutul înscrisurilor deja analizate. De asemenea, instanța constată că nici susținerile pârâtului cu privire la instituirea ipotecii și executarea acesteia în favoarea creditorului pretins ipotecar, nu sunt probate, din moment ce în procesul verbal al adunării generale a Societății Române din data de 01.11.1942 se face o simplă propunere cu privire la constituirea acestei garanții, contractul de ipotecă și condițiile acestuia urmând a fi încheiate ulterior, iar din analiza contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu numiții și cu privire la imobilul în litigiu (fila 183-184 din dosarul comunicat de pârâtul Municipiul B, care a stat la baza emiterii dispoziției nr.137), coroborată cu mențiunile extrasului de carte funciară (fila 17-18) nu rezultă materializarea intenției de constituire a ipotecii, cu atât mai mult executarea acesteia în favoarea numitei.
Instanța a reținut că la data preluării imobilului în patrimoniul Administrației din România, astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei Tribunalului Ilfov publicate în Monitorul Oficial nr.141/22.06.1948,acesta se afla în patrimoniul Societății "", iar precizarea că imobilul se trece în proprietatea instituției menționate ca "fost bun ", nu poate avea valoarea juridică a unei confirmări sau susțineri a calității de unici acționari a numiților și în societate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul criticând sentința ca nelegală și netemeinică, solicitând instanței să constate că hotărârea apelată este lovită de nulitate absolută prin prisma dispozițiilor art.105 alin.1 Cod de procedură civilă, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea normelor imperative de drept procesual civil care reglementează competența materială a instanțelor judecătorești.
În cauză este evident faptul că obiectul pricinii este de fapt întreg imobilul situat în B,-, sector 2, compus din teren în suprafață de 181 mp, corp principal de construcție în suprafață de 13,65 mp. și subsol în suprafață de 6,30 mp, imobil a cărui valoare depășește cu mult valoarea de 500.000 lei (echivalentul a circa 150.000 euro).
De asemenea, a solicitat să se constate că sentința apelată este nelegală și netemeinică și prin prisma greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de Primarul General al Municipiului
Pentru a respinge excepția, instanța de fond a reținut, în mod eronat faptul că "reclamanții au calitatea de persoană interesată, în virtutea faptului că pârâtul este titularul respectiv cu drepturi locative derivate, al unui contract de închiriere încheiat cu privire la imobilul care formează obiectul dispoziției de restituire nr.137/2001".
Pârâtul a solicitat să se constate că în speța de față interesul reclamanților nu este nici legitim, nu este născut și nu este actual, întrucât prin acțiunea promovată, reclamanții nu urmăresc să își valorifice un drept protejat de lege, în prezent aceștia ocupând abuziv imobilul fără a deține vreun titlu.
De asemenea, apelantul pârât a mai învederat că ultimul titlu locativ valabil deținut de către reclamanți în virtutea căruia au ocupat imobilul, este contractul de închiriere nr.40433 intervenit între Primăria Municipiului B și care a început să își producă efectele la data de 19.04.1999 ca urmare a emiterii deciziei de restituire nr.137/2001, Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar a notificat, prin adresa nr.23190/05.12.2001, chiriașii imobilului situat în-, sector 2, respectiv reclamanții din prezenta cauză, cu privire la încetarea contractelor de închiriere încheiate cu aceștia pentru motivul că apartamentele pe care le ocupau ieșiseră din proprietatea locatorului. Împrejurarea că reclamanții au cunoscut acest aspect, și, mai mult, decât atât, au solicitat informații suplimentare cu privire la noua situație juridică a imobilului, este dovedită de adresa nr.23190/27.12.2001 prin care Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar răspunde solicitării acestora de comunicare de informații cu privire la numele și adresa noului proprietar al imobilului.
S-a mai solicitat să se constate că pe fondul cauzei, sentința apelată este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente: în motivarea admiterii acțiunii, instanța de fond a apreciat că, din economia dispozițiilor art.3 raportate la art.18 din Legea nr.10/2001, imobilele se pot restitui în natură numai în situația în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii. Ca urmare, a respins apărările pârâtului întrucât a considerat că acționari ai unității deținătoare "la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, de fapt, inițial în patrimoniul Administrației, în 1948, apoi în patrimoniul statului român în anul 1952, nu au fost în exclusivitate membrii familiei."
Pentru a reține această stare de fapt, instanța a reținut o greșită situație de fapt, contrară mențiunilor din actul de trecere în proprietatea statului.
Potrivit dispozițiilor art.24 din Legea nr.10/2001 existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării, iar în aplicarea acestor prevederi și în absența probei contrare, persoană individualizată în actul normativ sau în actul de autoritate prin care s-a dispus ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Imobilul a fost inițial proprietatea societății comerciale, în cadrul căreia familia, respectiv și deținea întreg capitalul social, fie personal, fie prin persoane interpuse, împrejurare care rezultă fără putință de tăgadă din actele care au stat la baza preluării.
Astfel, prin adresa nr.72172 din data de 14.01.1947 Ministerul Comerțului și Industriei, Camera de Comerț B, Direcția Controlul Capitalurilor raportează preluarea unui număr de 300 de acțiuni aparținând supușilor i și care au fost predate către Administrația Întreprinderii de pe lângă reprezentanța comercială URSS.
Prin adresa nr.44009 din data de 15.09.1947 Ministerul Comerțului și Industriei, Camera de Comerț B, Direcția Capitalurilor raportează preluarea unui număr de 700 de acțiuni camuflate pe numele deținătorilor, și, ce aparțineau, în fapt, tot supușilor i și, acțiuni care la rândul lor au fost predate către Administrația Întreprinderii de pe lângă reprezentanța comercială URSS.
Prin urmare Administrația Întreprinderii a dobândit în acest mod întreg capitalul social al societății comerciale compus din 1000 de acțiuni. Ulterior acestui moment în care statul sovietic a dobândit toate acțiunile societății, au fost emise acte de autoritate prin care bunul a fost preluat de la familia și trecut abuziv în proprietatea Casei de Administrare și Supraveghere a "I" (entitate de drept public) și ulterior, în proprietatea.
Decizia Tribunalului Ilfov secția a II a civilă - comercială nr.794/1948 publicată în Monitorul Oficial nr.141 partea a II a din 22.06.1948 prin care o serie de societăți comerciale, considerate a fi, în totalitate, bunuri e deoarece aparțineau supușilor i, au fost dizolvate iar bunurile au fost trecute în patrimoniul URSS și administrarea Administrației; este evident faptul că, pentru a se putea dispune dizolvarea societății era imperios necesar ca statul sovietic să dețină întreg capitalul social, deci toate acțiunile societății.
Decizia nr.1801/04.11.1952 dată în baza convenției intervenite la data de 15.08.1952 între guvernele și URSS prin care s-a dispus trecerea din proprietatea URSS în cea a statului român a unor imobile printre care și cel ce face obiectul prezentei acțiuni. În cuprinsul acestei decizii se menționează expres faptul că statul sovietic deținea în proprietate 100% din imobil.
Prima instanță ar fi trebuit să observe că ultimele informații oficiale despre structura acționariatului sunt cele menționate în cele două adrese din anul 1947 respectiv cele din 14.01.1947 și 15.09.1947, anul anterior preluării societății de către URSS și care austat la baza emiterii celor 2 decizii sus-menționate de preluare.
Prima instanță era obligată să aibă în vedere exclusiv aceste înscrisuri, singurele care emanau de la instituțiile statului competente cu ținerea evidenței structurii capitalului societăților comerciale în România, la nivelul anului 1947 și din care rezultă fără echivoc faptul că societatea avea capitalul social divizat în 1000 de acțiuni și nu în 2000 de acțiuni, așa cum în mod nejustificat se reține în sentința apelată.
La data de 23.03.2008, pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIUL Bad eclarat apel, criticând soluția pronunțată asupra următoarelor aspecte:
În mod greșit instanța fondului a admis cererea reclamanților, având în vedere că, în fundamentarea propunerii de restituirea, Comisia de Aplicare a Legii nr.10/2001a avut în vedere prevederile art. 18 litera a din lege, precum și declarația autentificată sub nr. 716/2001, în care se precizează că membrii familiei au fost proprietari și acționari unici ai societății.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin decizia civilă nr.728/5.06.2009 a respins ambele apeluri ca nefondate.
În considerentele deciziei s-a reținut că,în ceea ce privește competența, prin sentința civilă nr.304/23.02.2007 Tribunalul București, Secția a IV a civilă, a admis excepția ne competenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 B, fără ca împotriva acesteia să se exercite recurs de către vreuna dintre părți, intrând așadar în puterea lucrului judecat.
De asemenea, înscrisurile depuse în apel, emanând de la Primăria sectorului 2 B ( valoarea de impunere ), precum și de la un notar public, respectiv o agenție imobiliară, nu sunt de natură a atesta cu certitudine valoarea imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât pe întreg parcursul judecății în fond pârâtul nu a invocat necompetența instanței, iar decizia pronunțată în recursul în interesul legii privind competența în cazul acțiunilor în anulare oferă doar o interpretare, inclusiv situațiilor deja existente, fără a crea drepturi noi. Mai mult, apelanții nu au solicitat în apel proba cu expertiză care să determine clar valoarea imobilului la data introducerii acțiunii ( fila 30, verso, apel ), ci doar proba cu înscrisuri pe acest aspect, care nu sunt însă suficient de concludente.
S-a constatat că intimații apelanți justifică în speță calitatea procesuală activă și, implicit, interesul necesar pentru a solicita anularea Dispoziției Primarului General nr.137/2001 și desființarea măsurii de restituire în natură a imobilului din-, sector 2.
Cum a apreciat și prima instanță, nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată, iar intimații reclamanți au calitatea de persoană interesată, întemeindu-se pe un contract de închiriere încheiat cu privire la imobilul ce formează obiectul dispoziției de restituire nr.137, de a cărui prelungire se pot prevala, în condițiile OUG nr. 40/1999, iar pârâtul este cel care, invocând calitatea sa de proprietar recunoscută prin dispoziția contestată, a solicitat evacuarea lor și plata unei chirii aferente folosinței imobilului, prin chiar cererea reconvențională disjunsă din prezentul dosar.
Fondul pricinii a fost corect soluționat de către instanța fondului, reținându-se că la data de 01.11.1942, în adunarea generală a Societății Române "", al cărei proces verbal a fost publicat în Monitorul Oficial nr.270/17.11.1942, s-a hotărât achiziționarea de la numiții și a imobilului situat în-, sector 2 cu contractarea unui împrumut pentru o parte din prețul de cumpărare al imobilului de la numita, acționară în cadrul societății. De asemenea, s-a stabilit ca în favoarea împrumutătoarei să se instituie o ipotecă de rangul 1 asupra imobilului pentru garantarea restituirii sumei, condițiile și clauzele contractului de ipotecă urmând a fi stabilite ulterior, fiind mandatat în acest sens, și în numele societății, numitul, acționar al acesteia.
Conform mențiunilor procesului verbal al adunării generale, coroborate cu acționarilor societății, rezultă faptul că la nivelul anilor 1942-1943, acțiunile societății, în număr de 2000, erau deținute de:, și (fila 15, dosar Judecătoria Sector 2). Prin urmare, acționari ai societății - deținătoare la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, de fapt, inițial în patrimoniul Administrației din România, în 1948, apoi în patrimoniul statului român, în anul 1952, nu au fost în exclusivitate membrii familiei.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr.10/2001, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, însă aceste dispoziții legale sunt incidente, astfel cum subliniază aceeași prevedere legală,în absența unor probe contrare.
Adresa nr.72172 din data de 14.01.1947 emisă de Ministerul Comerțului și Industriei, Camera de Comerț B, Direcția Controlul Capitalurilor 1947 (dosarul comunicat de pârâtul Municipiul B, care a stat la baza emiterii dispoziției nr.137), arată preluarea unui număr de doar 300 de acțiuni aparținând supușilor i și care au fost predate către Administrația Întreprinderii de pe lângă reprezentanța comercială URSS.
Prin adresa nr.44009 din data de 15.09.1947 Ministerul Comerțului și Industriei, Camera de Comerț B, Direcția Capitalurilor se atestă preluarea unui număr de 700 de acțiuni "camuflate" pe numele deținătorilor, și, "care au aparținut supușilor i", fără însă a se preciza în concret persoanele de cetățenie ă și fără ca aspectul " camuflării", așadar al unei simulații, să fie atestat prin vreun act juridic între persoanele în cauză.
Mai mult, nu există dovezi la dosarul cauzei care să ateste numărul concret de acțiuni existent la data preluării și nici dacă numiții, și, din adresa de mai sus, erau, alături de autorii apelantului, singurii acționari la momentul respectiv, cu atât mai mult cu cât singurele documente care atestă structura acționariatului societății sunt procesul verbal al adunării generale din 01.11.1942 (dosar ), coroborat cu acționarilor societății (fila 15, dosar Judecătoria Sectorului 2 B), din care rezultă faptul că la nivelul anilor 1942-1943, acțiunile societății, în număr de 2000, erau deținute de, și, iar modul de modificare al acestei structuri nu reiese din alte acte ale dosarului, ulterioare.
De asemenea, din procesul-verbal de inventariere privind imobilul în litigiu din 16.11.1944 (dosar ) reiese că acesta a fost ocupat de Societatea "" și doar locuit de supusul, fără însă a se face vreo menține asupra calității de proprietar a acestuia din urmă.
Totodată, Decizia Tribunalului Ilfov secția a II a civilo - comercială nr.794/1948 și Decizia nr.1801/04.11.1952 dată în baza convenției intervenite la data de 15.08.1952 între guvernele și URSS prin care s-a dispus trecerea din proprietatea URSS în cea a statului român a unor imobile printre care și cel ce face obiectul prezentei acțiuni nu sunt de natură a atesta faptul că numiții și aveau calitatea de unici acționari în societate.
Conform prevederilor art.3 litera b din Legea nr.10/2001 în forma sa inițială, de la momentul emiterii Dispoziției nr.137/2001 "sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice
care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv". Totodată, dispozițiile art.18 din același act normativ statuează că "măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii".
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL și.
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL a invocat în motivele de recurs dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă considerând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.26 alin.3 și 4 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005.
O primă critică are în vedere calitatea procesuală activă prin raportare la dispozițiile Legii nr.10/2001 și a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001. Astfel, potrivit art.26 alin.3 și 4 din Legea nr.10/2001 decizia de restituire poate fi atacată de persoana îndreptățită în termen de 30 de zile de la data comunicării, iar persoana îndreptățită la atacarea dispoziției nu poate fi decât petentul, atât în cazul în care i-a fost respinsă cererea cât și în cazul în care i s-a făcut o ofertă de restituire în echivalent, sau în cazul în care decizia de restituire îl nemulțumește.
Reclamanții - intimați nu au calitatea de persoană îndreptățită la restituire potrivit Legii nr.10/2001, pentru a se prevala de dispozițiile art.26 din Legii nr.10/2001, acest act normativ având un caracter special în comparație cu normele generale ale dreptului civil.
În sprijinul acestei opinii sunt invocate și dispoziții speciale similare, respectiv legea nr.18/1991 privind fondul funciar.
Reclamanții sunt terți față de procedura prealabilă administrativă obligatorie necontencioasă astfel încât nu au deschisă calea contestării în justiție a deciziei nr.137/2001.
O altă critică se referă la încălcarea dispozițiilor art.1 și 2 Cod procedură civilă și a deciziei civile nr.32 a Înaltei Curții de Justiție și Casație și vizează competența materială de soluționare a cauzei.
Susține recurenta că litigiile având ca obiect constatarea existenței ori inexistenței unui drept patrimonial sunt evaluabile în bani, pentru determinarea competenței materiale în primă instanță, indiferent dacă are formulat un petit accesoriu privind restabilirea situației anterioare.
În cauză obiectul cererii este evaluabil în bani, iar valoarea litigiului atrage competența materială de soluționare a cauzei, iar tribunalul în temeiul rolului activ ar fi trebuit să dispună efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii bunului.
Cea de-a treia critică privește și fondul cauzei sub aspectul că trebuiau avute în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001 din momentul soluționării notificării, Normele Metodologice intrând în vigoare în 2003 fiind modificate în 2005, Legea nr.247/2005 nefiind în vigoare la acel moment.
În fundamentarea cererii de restituire s-a avut în vedere dispozițiile art. 18 lit.a din Legea nr.10/2001, declarația autentificată sub nr. 716/ 21.05. 2001 prin care se declara că membrii familiei au fost proprietari și acționari unici ai societății
Hotărârea instanței este nelegală întrucât nu s-au avut în vedere toate probele administrate în cauză, respectiv adresa nr.360/2008 a Comisiei de Aplicare a Legii nr.10/2001, iar preluarea imobilului a avut loc la o dată ulterioară anilor 1942-1943, moment la care adresele emise de către Ministerul Comerțului și Industriei, Camera de Comerț din anul 1947 reflectă o altă situație.
Pârâtul nu a formulat și depus în termenul legal motivele de recurs, ci în data de 9.10.2009 a depus un înscris denumite "note scrise și motivări".
În ceea ce privește acest recurs Curtea a pus în discuție excepția nulității recursului, soluționând această cerere potrivit art.137 alin.1 Cod procedură civilă.
Astfel decizia pronunțată de tribunal și atacată cu recurs de pârâtul i-a fost comunicată acestuia la data de 16.07.2009, dată de la care începe să curgă termenul de motivare a recursului, potrivit art. 303 Cod procedură civilă.
Potrivit art.301 alin.1 Cod procedură civilă termenul de recurs este de 15 zile de la data comunicării hotărârii, termenul de motivare fiind tot de 15 zile de la data comunicării hotărârii.
În cauză se constată că pârâtul a declarat în termen recurs prin cererea înregistrată la data de 7.07.2009, însă nu a formulat și nu a depus în termenul stipulat de Codul d e procedură civilă motivele de fapt și drept ale recursului.
Față de această situație de fapt Curtea va face aplicarea dispozițiilor art.306 Cod procedură civilă și va constata nul recursul declarat de pârâtul.
Analizând motivele de recurs formulate de recurenta Primăria Municipiului B prin Primarul General Curtea va respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Excepția lipsei calității procesuale active a fost corect soluționată de instanțele anterioare, reclamanții având calitatea de persoane care justifică un interes legitim în cauză.
Se impune a arăta că prezentul litigiu nu îl constituie o contestație întemeiată pe dispozițiile art.26 alin.3 și 4 din Legea nr.10/2001, ci este un litigiu civil de drept comun, prin care se solicită constatarea nulității absolute a unui act.
Caracterul special al Legii nr.10/2001, care restrânge sfera persoanelor apte de a ataca dispoziția emisă în soluționarea notificării, nu înlătură posibilitatea altor persoane, care justifică un interes legitim, ocrotit de lege, de a solicita pe calea dreptului comun, constatarea nulității absolute a unei decizii emise de Primarul General.
Aflându-ne în prezența unei nulități absolute, orice persoană ce justifică un interes legitim, poate solicita oricând constarea nulității absolute, interesul ocrotit în cazurile prevăzute de art. 948,966 și 968 Cod civil, fiind unul general și ca atare oricine o poate invoca, deci și terții față de act.
Dacă inițial cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului, ulterior, cererea a fost precizată de către reclamanți, arătând explicit că temeiul acesteia îl reprezintă dispozițiile art. 948-968 Cod civil.
De altfel, recurenta nu a atacat cu recurs sentința civilă nr.304/23.02.2007 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, deși un considerent pentru care s-a declinat competența de la tribunal la judecătorie a fost cererea precizatoare formulată de reclamanți, precum și faptul că cererea nu reprezintă o contestație pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 24 din Legea nr.10/2001.
C de-al doilea motiv de recurs referitor la încălcarea rolului activ al instanței - art.129 Cod procedură civilă nu este fondat.
Recurenta Primăria Municipiului nu a formulat nici o critică în apel vizând competența materială a instanței de fond determinată de valoare, iar în ședința publică de la 21.11.2008 când s-au discutat probele, a arătat expres că "în ceea ce privește stabilirea competenței instanței de fond, față de obiectul cererii de chemare în judecată, nu se impune stabilirea valorii imobilului".
În acest context, s-au administrat probe cu înscrisuri a căror valoare probatorie a fost apreciată de către tribunal, în raport cu obiectul cauzei și criticile de apel.
Față de această împrejurare de fapt și ținând cont de poziția procesuală exprimată de către recurentă în faza apelului, tribunalul a avut rol activ potrivit art. 129 Cod procedură civilă, cu atât mai mult cu cât apelantul care avea formulată o critică pe acest aspect nu a solicitat decât proba cu înscrisuri.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu este fondat.
Recurenta deși a invocat faptul că modul de soluționare a notificării formulate de a avut în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001 de dinainte de modificare, nu a indicat dispozițiile noi și diferite ce ar fi fundamentat soluțiile pronunțate în cauză.
Art.18 lit.a din Legea nr.10/2001 are un conținut identic atât în forma publicată la data de 14.02. 2001 cât și în cele ulterioare din 2003, 2005 și 2009.
Criticile referitoare la aprecierea probelor și la neanalizarea unor probe privesc temeinicia hotărârii, dispozițiile art.304 pct.10 și 11 Cod procedură civilă fiind abrogate în prezent astfel încât nu pot fi analizate de către
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă cu referire la art.304 pct.9 Cod procedură civilă și 306 alin.1 Cod procedură civilă Curtea va consta nul recursul formulat de reclamantul și va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Primăria Municipiului prin Primarul General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de recurentul pârât împotriva deciziei civile nr.728/A/05.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr.728/A/05.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnored.B/
2 ex/12.11.2009
----------------------------------------------
- Secția a III-a -
-
Jud.Sector 2 -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea, Doinița
