Anulare act. Decizia 24/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1430/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 24
Ședința publică din 12.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții pârâți și, precum și de recurentul pârât Municipiul B prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 406 din 19.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă și cu intimații pârâți Nord și Consiliul General al Municipiului
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru anulare act, revendicare și evacuare.
La apelul nominal se prezintă recurenții pârâți și, asistați de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. 75474/2009, eliberată de Baroul București și avocatul în calitate de reprezentant al intimatei reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București (fila 52 din dosar); lipsesc recurentul pârât Municipiul B prin Primarul General și intimații pârâți Nord și Consiliul General al Municipiului
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Sunt legitimați recurenții pârâți, după cum urmează:, CNP -, prezintă cartea de identitate seria - nr. -, eliberată de SPCEP 1 bir. nr. 3 la data de 11.10.2005 și - CNP -, prezintă cartea de identitate seria - nr. - eliberată de SPCEP 1 bir. nr. 3 la data de 11.10.2005.
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea altor probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurenților pârâți și solicită, în primul rând, amânarea pronunțării în vederea formulării de concluzii scrise.
Principala critică pe care o formulează în recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 129 alin. 5 din Codul d e procedură civilă, invocând lipsa rolului activ atât al instanței de fond, cât și al celei de apel, referitor la un aspect determinant pentru soluționarea cauzei, acela al actului de preluare a bunului de către stat.
Astfel, instanța de fond a soluționat pricina pornind de la susținerile reclamantei cu privire la caracterul abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului.
Prin întâmpinarea formulată în recurs se susține că de-abia în această fază procesuală s-a invocat faptul că imobilul nu a făcut obiectul naționalizării, neexistând dovezi că apartamentul nr. 8 fost înscris într-o anexă la Decretul nr. 92/1950; numai în relațiile comunicate de către unitatea administrativă se menționează poziția din anexă la care este trecut imobilul în litigiu.
Susține că în cauză nu s-au administrat probe referitoare la situația juridică a apartamentului nr. 8.
La solicitarea instanței, arată că reclamanta nu a formulat notificare, deoarece nu exista dovada naționalizării imobilului, așa încât aceasta nu avea motiv să se adreseze primăriei cu o astfel de cerere.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului sub aspectul situației juridice a imobilului și al preluării de către stat a bunului.
În subsidiar, față de probele administrate în cauză de către pârâți, din care reiese că nu a fost naționalizată întreaga clădire în care se află apartamentul ce face obiectul pricinii, solicită schimbarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Solicită, de asemenea, admiterea și a recursului declarat de pârâtul Municipiul B prin Primarul General, pentru motivele arătate în subsidiarul recursului pârâților, precum și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, pentru dovedirea cărora depune la dosar două chitanțe reprezentând onorariu avocat.
Avocatul intimatei reclamante solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
În recurs se fac aprecieri cu privire la trecerea imobilului în proprietatea statului, dar nu se contestă faptul că bunul în litigiu a fost preluat de către stat, din moment ce pârâții l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
Prin cele două hotărâri judecătorești pronunțate în procesul care a avut ca obiect revendicarea s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, aspect care a căpătat autoritate de lucru judecat.
Cu privire la recursul declarat de Municipiul B prin Primarul General, solicită respingerea și a acestuia.
Susține că în mod legal a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 2006, când statul nu mai era proprietar.
Municipiul B și Nord au procedat la vânzarea bunului imobil în discuție cu încălcarea Legii nr. 112/1995, care prevede ca persoana cumpărătoare să fie chiriaș al locuinței pe care o achiziționează, în ianuarie 1996; or, în cauză, pârâții au devenit chiriași de-abia în anul 2005.
Arată că nu solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține dosarul spre soluționare, urmând a aprecia asupra cererii formulate de apărătorul recurenților privind amânarea pronunțării.
CURTEA
Deliberând asupra cererilor de recurs de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.13304/22.10.2008 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria sectorului 1 Baa dmis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții, și MUNICIPIUL B reprezentat prin Primarul General, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.2006, i-a obligat pe pârâții și să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr.8 (fost nr.10) situat în imobilul din B,-,.3, sector 1 și a dispus evacuarea pârâților; cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul situat în B,-, sector 1 fost preluat de stat în mod abuziv.
Analizând valabilitatea titlului statului în conformitate cu dispozițiile art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, s-a reținut faptul că întregul imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950,după cum rezultă din adresa a Sectorului 1 nr.23092 din 21.01.2003 (fila 27) și din sentința civilă nr. 6228/21.04.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 B (filele 18-19). Or, legiuitorul a statuat în art. 2 lit. a din Legea nr. 10/2001 că "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege si imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare", această lege calificând decretul în baza căruia a fost preluat imobilul în cauză ca fiind un titlul nevalabil. De altfel, acest decret este contrar prevederilor art. 8 si 10 din Constituția Populare Române de la 1948 (în vigoare la data adoptării actului), întrucât singura modalitate de trecere a unui bun in proprietatea statului se putea face numai pentru cauza de utilitate publică, cu prealabilă și justă despăgubire, ceea ce nu a avut loc, operând practic o confiscare a bunului, iar nu o expropriere.
De asemenea, dreptul de proprietate era consacrat la data preluării și de art.481 Cod civil, care prevedea că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", în cauză preluarea nefiind realizată pentru motive de utilitate publică și nici cu acordarea unei despăgubiri.
Decretul nr.92/1950 încălca și dispozițiile tratatelor internaționale la care România era parte, respectiv art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea același drept de proprietate si care instituie ca singur caz de lipsire de proprietate exproprierea pentru utilitate publică, în schimbul unei proporționale despăgubiri.
Totodată, având în vedere că unul dintre coproprietarii bunului - respectiv al lotului II din imobil - avea meseria de magistrat, pensionat la data naționalizării (fapt reținut cu putere de lucru judecat și în considerentele sentinței civile nr. 392/25. 04.2003 Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă - filele 23 și 65) acesta era exceptat de la aplicarea dispozițiilor Decretului, conform art. 2 care statua că nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.
De altfel, prin hotărârea de mai sus, s-a statuat că nu se poate considera ca naționalizarea a fost abuzivă numai în privința unuia dintre foștii proprietari, respectiv G Gh. câtă vreme nu se făcuse ieșirea din indiviziune pentru a se determina și individualiza partea din imobil ce se cuvenea fiecărui proprietar indiviz, caracterul abuziv privind măsura administrativă de preluare a imobilului, în întregul său, hotărârea care este irevocabilă, astfel încât acest aspect nu mai poate fi pus în discuție.
În ceea ce privește capătul având ca obiect nulitatea absolută a contractul de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.2006, instanța a constatat următoarele:
Potrivit art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, "actele juridice de înstrăinare (. ) având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".
Legea menționată are în vedere regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. a " În sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înțeleg si imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile".
După cum s-a reținut mai sus, imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului amintit, în mod abuziv, deci fără un titlu valabil.
Cum dispozițiile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 consacră o excepție de la sancțiunea nulității absolute, aplicabilă actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în acest mod, instanța a analizat dacă pârâții și SC NORD SA au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr. 32124/13.01.2006.
Astfel, având în vedere probele administrate, instanța a constatat că atât pârâții-cumpărători, cât și mandatarul vânzătoarei, SC SA, nu au fost de bună-credință la momentul perfectării convenției, pentru următoarele argumente:
- La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 13.01.2006, exista o hotărâre judecătorească - sentința civilă nr.392/25.04.2003 a Tribunalul București - Secția a IV- a Civilă, definitivă la 08.05.2006, prin care a fost admisă acțiunea reclamanților și împotriva pârâților și SC NORD SA, obligându-i pe aceștia din urmă la restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în B, str.- -, sector 1, compus, printre altele și din garsoniera nr.10 (actual 8) ce face obiectul prezentului litigiu, precum și a cotei de 1/6 din terenul aferent (filele 22-25 și 65-68).
Or, dat fiind că pârâta SC SA a figurat ca parte în respectivul proces, hotărârea dată fiindu-i opozabilă și având, la data vânzării, obligația de a restitui bunul fostului proprietar, instanța a constatat reaua-credință a acesteia la momentul perfectării convenției de înstrăinare. In acest sens, vânzătoarea a îndeplinit un act ce contravine legii, fiind în același timp pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, atât timp cât vânzarea a survenit cu încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătorești care îi era opozabilă. Mai mult, deși la momentul vânzării, hotărârea judecătorească nu era definitivă, pârâta avea obligația, conform art.1 alin.6 din HG 20/1996, modificat prin HG nr.11/1997 ( prin care se aprobau Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995) să suspende procedurile de vânzare până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare.
Susținerea mandatarei SC SA ( f 173), în sensul că nu a avut cunoștință de schimbarea numerotării garsonierei (din fosta 10 în actual nr. 8) nu poate fi primită, întrucât în Sentința Civilă nr.392/25.04.2003 (dosar nr.8716/2002) s-a reținut că diferențele de numerotare au apărut în raport cu cea făcută de expert în dosarul nr.12368/1994 al Judecătoriei Sector 1, în care s-a pronunțat sentința de ieșire din indiviziune nr.6228/1999, dosare în care a fost parte și această societate, astfel încât necunoașterea considerentelor celor două hotărâri îi este imputabilă. In aceste condiții, practic mandatara a înstrăinat un bun care nu mai era în patrimoniul vânzătorului Municipiul B, aspect cunoscut, întrucât a fost parte în litigiul având ca obiect revendicarea, ceea ce dovedește pe deplin reaua credință a acesteia.
Sub aspectul relei credințe a pârâților și instanța a avut în vedere că, potrivit art.1898 alin.1 din Codul civil buna-credință reprezintă "credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
În atare caz, nu poate fi reținută apărarea pârâților, conform cu care ei nu avut cunoștință de faptul că există un posibil moștenitor care revendică spațiul, și nici nu au primit vreo notificare care să-i anunțe că se solicită restituirea în natură a garsonierei, în situația în care nu au întreprins nici un demers legat de luarea la cunoștință a situației juridice a bunului.
Pârâții nu s-au informat dacă exista sau nu o notificare întemeiată pe Legea nr.10/2001, deși aveau posibilitatea, printr-o simplă cerere adresata sau accesarea site-ului acestei instituții.
Lipsa unei diligențe rezonabile, materializată într-o pasivitate imputabilă, este sugerată și de răspunsul afirmativ al pârâtei la întrebarea nr. 8 din interogatoriu (fila 160), prin care recunoaște că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr.32124/13.01.2006 nu a avut nicio dovadă că vânzătorul se NORD SA este proprietarul garsonierei.
În plus, prin răspunsul dat la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 161), pârâtul recunoaște că, la data formulării cererii de cumpărare, i s-a prezentat un desfășurător în care figurau ca revendicate apartamentele nr. 9, 10, 11, 12 de către familia, deci și apartamentul în litigiu. De asemenea, aceștia au recunoscut în întâmpinare că au avut cunoștință de existența unor acțiuni în revendicare asupra apartamentelor din imobil, implicând faptul că trebuiau să aibă cel puțin o rezervă mentală cu privire la situația juridică a bunului.
Mai mult decât atât, pârâții-cumpărători nu puteau achiziționa în mod valabil imobilul, deoarece nu erau titularii unui contract de închiriere la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, în baza căreia s-a încheiat convenția nr. 32124/13.01.2006.
Astfel, după cum reiese din copia contractului de închiriere nr. 25489, având ca obiect garsoniera în litigiu, încheiat între, în calitate de locator, și, în calitate de locatar, acesta s-a perfectat la data de 3.10.2005 (filele 127,163, 176). Iar din răspunsurile întrebarea nr.1 din interogatoriu, date de pârâți, rezultă că, în anul 1995 nu dețineau un contract de închiriere valabil încheiat cu statul, pentru imobilul în cauză (fila 159 pentru pârâta, respectiv fila 161 pentru pârâtul ).
Or, potrivit art.9 din Legea nr.112/1995, dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, îl au numai chiriașii care întrunesc cumulativ două condiții: au un contract de închiriere valabil încheiat și ocupau apartamentele respective la data în vigoare a legii. Iar în conformitate cu dispozițiile art. 41din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 (HG nr.11/1997),"dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl locuiesc, potrivit art.9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii". Această împrejurare (a nelocuirii în imobil la data intrării în vigoare a legii nr.112/1995,respectiv 29.01.2006, conform art.29 din lege) era bine cunoscută de către pârâți.
Neîndeplinirea sus menționatelor condiții la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare este sancționată, potrivit art.12.b din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995,cu nulitatea.
Având în vedere că din analiza probelor administrate rezultă reaua credință a părților contractante la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr. 32124/13.01.2006,instanța a admis acest capăt de cerere și a constatat nulitatea absolută a acestui act, reținând că acceptarea unei alte soluții în speța de față ar fi în mod flagrant divergentă jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, imprimând totodată un caracter arbitrar exigențelor impuse în materia proprietății de către instanța de contencios european.
Relevantă pentru speța de față este hotărârea dată în cauzaPăduraru Împotriva României(1 decembrie 2005), în care Curtea Europeană a stabilit, după ce constatase că statul a vândut, în baza Legii nr. 112/1995,un imobil revendicat, la câteva zile după pronunțarea hotărârii de adjudecare, că "În calitate de gardian al ordinii publice, statul avea obligația morală de a stabili un exemplu, a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecție a ordinii publice. Or, a vinde apartamentul în litigiu după ce a fost obligat să-l restituie reclamantului și fără a arăta nici cea mai mică opoziție față de sentință, înseamnă a nega activitatea instanțelor" (paragraful 68).
Instanța europeană a mai stabilit că "vânzând unui terț apartamentul pe care ar fi trebuit să-l restituie reclamantului, statul l-a privat pe acesta de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra lui.
(. ) Vânzarea apartamentului, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a redobândi posesia asupra apartamentului, în ciuda faptului că s-a pronunțat în acest sens o sentință, constituie, fără nici o îndoială, o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului" (paragrafele 70-71).
Analizând justificarea ingerinței, Curtea a statuat că "în urma acestei vânzări, cel interesat nu mai avea posibilitatea să intre în posesia bunului, să-l vândă sau să-l lase moștenire, să consimtă la donarea sa ori să dispună de el într-un alt mod. În aceste condiții (. ) această situație a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție" (paragraful 75).
Curtea a reținut, de asemenea, că "Ia momentul vânzării, statul nu avea un titlu asupra apartamentului și că ingerința litigioasă era lipsită de bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu" (paragraful 79).
"Ținând cont de cele de mai sus, Curtea conchide că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului a fost lipsită de bază legală și, prin urmare, că a avut loc încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție" (paragraful 80).
Având în vedere soluția de mai sus, care are ca efect repunerea părților în situația anterioară, precum și prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001,potrivit căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi, devin aplicabile dispozițiile art.6 alineatului 2 din Legea nr.213/1998, ce îndreptățesc reclamanții în calitate de succesori ai titularului dreptului de proprietate să exercite acțiunea în revendicare potrivit dreptului comun.
Față de aceste considerente, instanța a obligat pe pârâții și să lase imobilul situat în B,-,.3,.8 (fost 10), Sectorul 1, compus din camera, vestibul, baie, boxa la subsol în suprafață utilă de 23,57 mp, 2,69 % din părțile comune și 4,67 mp teren, în deplină proprietate, urmând a-l evacua, dat fiind că nu mai dețin un titlu valabil.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, față de dispozițiile art.274 Cod de procedură civilă și art.1169 Cod civil, instanța a constatat că reclamanta nu a probat efectuarea acestora, motiv pentru care a respins acest capăt, ca neîntemeiat.
Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de apelanții-pârâți Municipiul B, și au fost respinse, ca nefondate prin decizia civilă nr.406/A/19.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Astfel, instanța de apel a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.2006 încheiat în baza Legii 112/1995 pentru lipsa calității de proprietar a vânzătorului și pentru încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fiind dispozițiile art.966 cod civil și dispozițiile speciale ale Legii nr.112/1995 și Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995,
Tribunalul a reținut că reclamanții au indicat ca temei juridic și dispozițiile art.45 al.2 din Legea nr.10/2001, însă nu a avut în vedere aplicabilitatea acestei norme de drept întrucât, potrivit acestui text de lege sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în procesul de privatizare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, iar aceste dispoziții legale sunt aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001.
Potrivit dispozițiilor art.966 Cod civil obligația nelicită nu poate avea nici un efect, iar potrivit art. 968 Cod civil, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice, iar sancțiunea care intervine în ipoteza cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului juridic respectiv.
Argumentele instanței de fond cu privire la reaua credință atât a pârâților cumpărători, cât și a mandatarului vânzătoarei, respectiv Nord SA sunt corecte.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 13.01.2006, exista o hotărâre judecătorească - sentința civilă nr.392/25.04.2003 a Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, definitivă la 08.05.2006 - prin care a fost admisă acțiunea reclamanților și împotriva pârâților și SC NORD, obligându-i pe aceștia din urmă la restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în B, str.- -, sector 1, compus, printre altele și din garsoniera nr.10 (actual 8) ce face obiectul prezentului litigiu, precum și a cotei de 1/6 din terenul aferent, Așadar, fiind o hotărâre judecătorească pronunțată tocmai în contradictoriu cu pârâta Nord SA, prin admiterea acțiunii în revendicare reținându-se și nevalabilitatea titlului statului, această hotărâre este opozabilă, nu se poate reține decât că vânzătoarea a fost de rea credință la data înstrăinării imobilului, s-a înstrăinat un bun care nu era al statului și astfel vânzătoarea a îndeplinit un act ce contravine legii și este întocmit cu încălcarea dispozițiilor art.966 Cod civil, având o cauză ilicită. Prin aceste argumente s-a răspuns și criticii aduse sentinței de fond de către apelantul-pârât Municipiul B privind invocarea bunei credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Instanța a mai apreciat în mod corect că susținerea mandatarei SC SA, în sensul că nu a avut cunoștință de schimbarea numerotării garsonierei (din fost nr.10 în actual nr.8) nu poate fi primita, întrucât în Sentința Civila nr.392/25.04.2003 (dosar nr.8716/2002) s-a reținut că diferențele de numerotare au apărut în raport cu cea făcută de expert în dosarul nr.12368/1994 al Judecătoriei Sector 1, în care s-a pronunțat sentința de ieșire din indiviziune nr.6228/1999, dosare în care a fost parte și aceasta societate, astfel încât necunoașterea considerentelor celor doua hotărâri este imputabilă. In aceste condiții, practic mandatara a înstrăinat un bun care nu mai era în patrimoniul vânzătorului Municipiul B, aspect cunoscut, întrucât a fost parte in litigiul având ca obiect revendicarea, ceea ce dovedește pe deplin reaua credința a acesteia.
Tribunalul a reținut că pentru același imobil s-a depus conform Legii 10/2001, notificarea nr.2008/13.08.2001 ce face obiectul dosarului nr.13974/2001 prin care reclamanta a solicitat, de asemenea, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cauzei, dar până la data înstrăinării imobilului de către stat către pârâți notificarea nu a fost soluționată.
Legea nr.10/2001 cuprinde dispoziții speciale în ceea ce privește formularea notificărilor adresate de persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și cu privire la soluționarea acestora de către unitățile deținătoare sau de către entitățile investite cu soluționarea notificărilor.
Din modul de redactare al art.1 și art.9,rezultă instituirea unei dispoziții cu caracter imperativ conform căreia imobilele preluate în mod abuziv de către stat se restituie în natură în condițiile prezentei legi, iar totodată imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.
Așadar, Legea nr. 10/2001 instituie în favoarea unităților deținătoare obligația restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat și doar în situația în care această restituire în natură nu este posibilă prevede posibilitatea propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent. In acest sens, art. 18 lit. c prevede imperativ că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Or, pentru a se da posibilitatea foștilor proprietari de la care imobilelor au fost preluate în mod abuziv sau moștenitorilor acestora să obțină în temeiul Legii nr.10/2001 restituirea în natură a imobilului, Legea nr.10/2001 cuprinde dispoziții exprese ce dau posibilitatea acestora să obțină în instanță declararea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, prin dispozițiile art.45, așadar critica Municipiului B prin invocarea prevederilor Legii 10/2001 este nefondată.
Prin urmare, în favoarea vânzătoarei Primăria Municipiului B, nu poate fi vorba decât despre o rea - credință și de încălcarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, aceasta în loc să procedeze la soluționarea notificării reclamantului în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 25 prin emiterea unei dispoziții motivate de soluționare a notificării, a procedat la înstrăinarea imobilului cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr.10/2001.
In cazul în care se formulează notificări pentru imobilele deținute de unitățile administrativ teritoriale, notificarea se soluționează potrivit dispozițiilor art.21 din Legea nr.10/2001, republicată ( anterior art. 20 ), regula fiind restituirea în natură a imobilului în cazul în care la data formulării notificării acesta se găsește în deținerea unității administrativ-teritoriale, în speță a Municipiului B, care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în patrimoniul său.
Tocmai pentru a se lămuri situația ivită ca urmare a înstrăinării imobilelor pentru care se formulaseră notificări, către terțe persoane, legiuitorul prin art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 a prevăzut expres sancțiunea nulității absolute a înstrăinării până la soluționarea procedurilor administrative.
Cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare rezultă și din faptul că prevederea alin.1 al art. 21, fost 2, statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de Lega nr.10/2001, cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite, aceasta operează începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și are drept scop îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar, or, pornind de la scopul prevăzut de legiuitor. Legiuitorul a înțeles să prevadă expres sancțiunea nulității absolute prin dispozițiile art. 21 alin. 5.
Pe de altă parte dispozițiile art. 42 din Legea 10/2001 prevăd expres că pot fi înstrăinate doar imobilele ce nu se restituie în urma procedurilor prevăzute în cap.III, or, în speță, atâta vreme cât nu se soluționase notificarea, nu se poate considera că imobilul a rămas în deținerea primăriei și că aceasta îl poate înstrăina.
In concluzie, nu se poate reține decât că pârâții au încheiat o convenție invocând prevederile Legii nr.112/1995 prin materializarea căreia s-au încălcat și dispozițiile Legii nr.10/2001, ambii acționând (de conveniență, cu rea-credință, având reprezentarea faptului că prin încheierea contractului zădărniceau exercitarea drepturilor proprietarului de a redobândi în patrimoniul său bunul imobil preluat în mod abuziv de către stat.
Tocmai pentru că s-au folosit dispoziții legale prevăzute de Legea nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din anul 2006, în scopul de a se încălca dispozițiile imperative ale Legii nr.10/2001, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege.
Potrivit art.1 din Legea nr.112/1995, atât formele de restituire, cât și dreptul chiriașilor de a cumpăra, privesc exclusiv imobilele cu destinația de locuință preluată cu titlu de către stat. Dacă locuința vândută chiriașilor a fost preluată fără titlu, cum este cazul în speță, operează cauza de nulitate absolută a fraudei la lege. Argumentele instanței de fond privind nevalabilitatea titlului statului sunt corecte, având în vedere că întregul imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și, acest decret este contrar prevederilor art.8 si 10 din Constituția Populare Române de la 1948 (în vigoare la data adoptării actului), întrucât singura modalitate de trecere a unui bun în proprietatea statului se putea face numai pentru cauză de utilitate publică, cu prealabilă și justă despăgubire, ceea ce nu a avut loc, operând practic o confiscare a bunului, iar nu o expropriere, iar unul dintre coproprietarii imobilului era o persoana exceptată de naționalizare, fiind magistrat.
Prin critica formulată de către apelantul-pârât Municipiul B se arată că, contractul de vânzare-cumpărare întrunește toate condițiile de validitate prevăzute de art.948 Cod civil, iar la momentul vânzării a operat și principiul aparenței de drept, potrivit căruia imobilul a fost înstrăinat cu convingerea ambelor părți contractante că acesta este proprietatea statului în temeiul uni titlu legal constituit.
Așa cum s-a motivat anterior, s-a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cauza nu a fost una licită, că bunul vândut la data înstrăinării nu se afla în patrimoniul vânzătorului, așadar nu se poate considera că au fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 Cod civil.
Tribunalul a arătat că la data înstrăinării imobilului în temeiul Legii 112/1995 ambele părți au fost de rea credință.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art.1898 Cod civil, buna credință reprezintă credința posesorului că cel de la care a dobândit bunul imobil avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Având în vedere că imobilul s-a înstrăinat în anul 2006, fiind de notorietate că foști proprietari au la îndemână dispozițiile Legi 10/2001 pentru a redobândi imobilele trecute în proprietatea statului, că imobilul era supus vânzării potrivit dispozițiilor Legii 112/1995, de unde rezultă că trebuia să fie vorba de un imobil trecut în proprietatea statului prin vreunul din actele normative de preluare de către stat iar pentru a putea fi vândut, trecerea în proprietatea statului să fie una cu titlu valabil, cu diligențe rezonabile, pârâții ar fi putut să constate că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare statul nu era proprietarul imobilului.
Prin urmare, nu se poate reține buna credința a subdobânditorilor cu titlu particular, motivat de faptul că adevărații proprietari nu i-au notificat în sensul de a nu cumpăra imobilul, întrucât aceștia l-au revendicat și au formulat și notificare în temeiul Legii 10/2001.
Tribunalul a reținut ca și instanța de fond că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de Legea 112/1995 pentru a se achiziționa imobilul, deoarece nu erau titularii unui contract de închiriere la data intrării în vigoare a Legii 112/1995, contractul de închiriere nr. 25489 s-a încheiat la data de 03.10.2005. Or, potrivit art. 9 din Legea nr.112/1995, dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriașii care întrunesc cumulativ două condiții: au un contract de închiriere valabil încheiat și ocupau apartamentele respective la data în vigoare a legii. În conformitate cu dispozițiile art. 41din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 din. HG 11/1997, dreptul de a cumpăra apartamentul în care locuiesc, potrivit art.9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
Pentru a reține reaua-credință a subdobânditorilor cu titlu particular iar într-un astfel de caz intervine sancțiunea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, întrucât aceștia au fraudat în dauna legii și a drepturilor adevăratului proprietar, iar atitudinea subiectivă este dovedită prin formularea de către moștenitorul fostului proprietar a cererii de restituire în natură, situație în care atât vânzătorul, cât și cumpărătorii ar fi putut cunoaște și ar fi trebuit să o facă, devreme ce nu se pot apăra prin necunoașterea legii, lipsa dreptului de proprietate al statului și împrejurarea că imobilul nu cade sub incidența Legii nr.112/1995.
In condițiile în care, proprietarul a solicitat restituirea în natură a imobilului, formulând notificare în temeiul Legii nr.10/2001, chiriașii ar fi trebuit să se abțină de a cumpăra imobilul, iar vânzătorul de a înstrăina un imobil despre care nu știa cu certitudine că îi aparține și care urma să fie restituit în natură, în regimul juridic instituit de Legea nr.112/1995 și Legea nr.10/2001, implică în primul rând recunoașterea dreptului fostului proprietar și, în subsidiar, în măsura în care acest drept nu putea fi restituit în temeiul legii, nașterea în patrimoniul chiriașului a unui drept de creanță, acela de a cumpăra imobilul.
Prin urmare, nu se poate reține buna credință a subdobânditoriIor doar pentru că pârâții nu erau obligați să facă minime diligențe pentru a afla situația juridică deoarece nici o dispoziție legală nu prevedea aceasta, cum susține apelantul-pârât.
Intr-adevăr. o excepție de la efectele nulității absolute pentru fraudă la lege este principiul de drept comun al eficacității aparenței de drept pentru ipoteza vânzării bunului altuia. Cum locuința vândută chiriașilor fost preluată fără titlu, vânzarea este una a bunului altuia, nulă absolut, pentru cauză ilicită sau în considerarea regulii "fraus omnia corrumpit".
In această ipoteză, vânzarea este valabilă dacă la momentul încheierii contractului cumpărătorul a fost de bună-credință, or, așa cum s-a motivat anterior s-a reținut reaua-credință a subdobânditorilor. Aceasta este dedusă si din faptul că la momentul încheierii contractului, cumpărătorii pârâți au cunoscut sau putea cunoaște cu diligențe minime, nu faptul că locuința fost preluată abuziv de către stat, ci faptul că foștii proprietari, în speță moștenitoarea acestora contestă valabilitatea preluării imobilului de către stat prin cererea de restituire în natură a imobilului formulată în temeiul Legii nr.10/2001 și anterior obținuseră și o hotărâre judecătorească prin care revendicaseră imobilul de la stat.
In temeiul dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă s-au respins apelurile ca nefondate, iar în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă și față de principiul disponibilității s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs în termenul prevăzut de art.301 Cod de procedură civilă recurenții pârâți, și MUNICIPIUL B reprezentat de Primarul General.
Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, recurenții pârâți și au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor în vederea suplimentării și reanalizării probatoriului în ceea ce privește situația juridică a garsonierei nr.8 (fostă nr.10) situată la etajul 3 al imobilului din B,-, sector 1, întrucât există date contradictorii referitoare la modul în care acest spațiu a trecut în proprietatea statului și aceasta deoarece în sentința civilă nr.392/25.04.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.5716/2002, invocată cu putere de lucru judecat, se arată că întregul imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, iar acest aspect a fost esențial în aprecierea de către instanțele de fond a preluării bunului de către stat în mod abuziv, fără titlu, în vreme ce din adresa nr.13837/25.03.2008 eliberată de - se arată că imobilul situat în B,-, sector 1 trecut în proprietatea statului parțial, în baza Decretului nr.92/1950, făcându-se referire la pozițiile nr.1216 - proprietar și nr.6808 - proprietar.
Au susținut recurenții-pârâți că, raportând aceste nume la "titlul de proprietate" invocat de reclamantă - Actul de împărțeală voluntară autentificat sub nr.19.785/1946, se identifică cel de-al doilea "deposedat" ca fiind deținătorul Lotului I ; văzând și actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.7950/iunie 1949 prin care numitul cumpără.9 de la.3, se constată că acesta - - a dobândit apartamentul ce a revenit autorilor reclamantei, astfel cum este el identificat în Lotul II, pct. 2. lit.a) din cuprinsul actului mai sus-invocat.
Rezultă astfel, fără putință de tăgadă că bunul ce formează obiectul prezentei cauze, identificat în Lotul II, pct, 2. li.b) - garsoniera. nr.10, devenită ulterior nr.8 - se situează în acea "parte" rămasă după trecerea în proprietatea statului "în baza Decretului nr.92/1950, Anexa de B. ", expres și limitativ precizată în adresa cu pricina.
În acest sens este și mențiunea făcută pe "Matricola Nr.2. ", fila 195 verso Dosar fond: " conf. adresei. nr.5881/17.08.1951", fără nici o legătură cu precizările cuprinse în adresa nr.13837/25.03.2008 - (fila 173 dosar fond).
Aceștia au concluzionat că instanța de apel a dat dovadă de lipsă de rol activ, încălcând dispozițiile art.129 alin.5 Cod de procedură civilă, întrucât nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru lămurirea unui aspect determinant, respectiv actul real de preluare a imobilului în litigiu de către stat cu referire la garsoniera nr.10 devenită ulterior nr.8, deși din încheierea de ședință de la 19.03.2009 rezultă că apelanții au solicitat admiterea de probe pe acest aspect.
În subsidiar, recurenții pârâți au solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelurilor și respingerii cererii de chemare în judecată, susținând că dacă se va aprecia că garsoniera în litigiu nu a fost preluată de stat în temeiul Decretului nr.92/1950, cererea reclamantei este neîntemeiată, având în vedere principiile aparenței de drept și bunei-credințe.
Au arătat recurenții pârâți că în Actul de împărțeală voluntară autentificat sub nr.19785/1946 se face referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.30892/1936, care privește imobilul din- și că intimata reclamantă nu a depus un istoric al adresei poștale pentru a se aprecia cu privire la identitatea imobilului și că din actul depus la fila 195 verso în dosarul primei instanțe rezultă că imobilul în litigiu a fost naționalizat conform adresei nr.5881/17.08.1951, ceea ce conduce la concluzia că garsoniera în litigiu nu a fost preluată în temeiul Decretului nr.92/1950.
Au concluzionat recurenții-pârâți că prin raportare și la adresa nr.13837/25.03.2008 emisă de - rezultă că locuința pe care au dobândit-o prin contractul de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.2006 nu a făcut obiectul decretului de naționalizare sus-menționat, iar actul de vânzare-cumpărare nu este lovit de nulitate absolută, având în vedere apărările pe care le-au formulat, legate atât de aparența de drept, cât și buna credință de care au dat dovadă la încheierea lui, în baza aprobărilor legale venite din partea unei instituții de reprezentare a statului român cum a fost Municipiul B, reprezentat de societatea mandatată în vânzarea de locuințe - SC NORD SA; astfel, așa cum rezultă din actele produse chiar de către vânzătoare, prin mandatar - cu referire specială la adresa nr.2049/3.10.2008 - fila 173 dosar fond, "contractul de închiriere încheiat cu -, în baza repartiției Primăriei Sectorului l B, atestă că pentru. nr.8, etaj 3 din imobilul situat în- nu era solicitat la restituire în natură. nu exista notificare pentru restituirea. nr.8, etaj 3 de la adresa susmenționată. ", susținându-se logic că "dacă apartamentul era liber (a se înțelege nevândut, ), trebuia restituit foștilor proprietari la solicitarea acestora".
Recurentul-pârât Municipiul Baa rătat că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă), întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.1996 a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de validitate prevăzute de art.948 Cod civil.
A arătat acest recurent că din analiza acestor condiții, la momentul încheierii actului, părțile aveau capacitatea de a contracta, și și-au exprimat valabil consimțământul, obiectul era determinat și se afla în patrimoniul vânzătorului, iar cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege; mai mult, nu au fost încălcate dispozițiile art.9 și 14 din Legea nr.112/1995.
În consecință, recurentul pârât Municipiul Bas olicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelurilor iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursurile nu sunt fondate și urmează să le respingă, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.129 alin.5 Cod de procedură civilă formulată de recurenții pârâți este nefondată.
Astfel, în faza procesuală a apelului, apelanții pârâți și au fost asistați de d-na av., iar motivele de apel care determină limitele devoluțiunii în exercitarea controlului judiciar au fost redactate de acest avocat; apelanții pârâți nu au invocat lipsa de rol activ a primei instanțe.
Prin cererea de apel, apelanții pârâți nu au solicitat administrarea de probe, iar în ședința publică de la 19.03.2009 au solicitat administrarea probei cu înscrisuri pentru a dovedi "situația locativă a apartamentului" anterior anului 2006, probă care a fost respinsă de tribunal ca nefiind utilă față de probatoriul administrat la prima instanță.
Curtea reține, de asemenea, că recurenții pârâți aveau posibilitatea de a administra proba cu înscrisuri, inclusiv în faza procesuală a recursului; prin urmare, nu se poate aprecia că instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ.
În ceea ce privește pretinsele neconcordanțe referitoare la situația juridică a locuinței ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.2006, respectiv garsoniera nr.8 (fostă nr.10) situată la etajul 3 al imobilului din B,-, sector 1, Curtea reține că recurenții pârâți sunt succesori cu titlu particular ai vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.2006 ( Nord ).
Prin sentința civilă nr.6228/1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B s-a constatat în mod irevocabil, în contradictoriu cu și Nord nevalabilitatea preluării imobilului situat în B,-, sector 1, B, fost General nr.5, imobil care a fost înscris pe listele Decretului nr.92/1950.
Prin sentința civilă nr.392/25.04.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a fost admisă acțiunea precizată și restrânsă formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâții și Nord și au fost obligați aceștia să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților, între altele, fosta garsonieră nr.10 (în prezent nr.8) situată la etajul 3 din imobilul sus-menționat.
Prin aceste hotărâri judecătorești care sunt opozabile recurenților-pârâți, în calitate de subdobânditori ai bunului, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului în litigiu și identitatea imobilului.
Astfel, recurenții-pârâți, prin criticile referitoare la lipsa de rol activ a instanței de apel în lămurirea situației juridice a apartamentului, tind la rediscutarea acestui aspect dezlegat deja în mod irevocabil.
Pretinsa lipsă de rol activ a primei instanțe nu a făcut obiectul vreunei critici în apel, astfel că nu poate fi analizatăomisso medioîn recurs.
Prin urmare, Curtea apreciază că primul motiv de recurs, prin care s-a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, este vădit nefondat întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii fixate prin cererea de apel a dat eficiență dispozițiilor art.295 Cod de procedură civilă și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt reținută; respingerea probelor solicitate de apelanții a fost motivată procedural cu referire la teza probatorie, cât și la probatoriul existent la dosar.
În ceea ce privește criticile formulate în subsidiar de recurenții-pârâți, Curtea constată că sunt, de asemenea, nefondate, întrucât așa cum s-a arătat deja, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.2006 s-a statuat că întregul imobil situat în B,-, sector 1 fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.92/1950 care nu constituie un act valabil de preluare.
În procesele anterioare, și Nord, în măsura în care dețineau un act valabil de preluare a apartamentului în litigiu, aveau obligația de a produce probele necesare, întrucât acestea au procedat la înstrăinarea unui bun asupra căruia, intimații-reclamanți și-au dovedit dreptul de proprietate și au dovedit dreptul de proprietate; subdobânditorii susțin în mod eronat că garsoniera pe care au dobândit-o în proprietate a fost cumpărată legal pentru considerentul că aceasta nu făcea parte din partea de imobil preluată de stat în temeiul Decretului nr.92/1950, omițând un aspect esențial și anume că, și în ipoteza susținerile lor ar fi fost găsite întemeiate sub acest aspect nu s-a făcut dovada titlului în baza căruia proprietatea garsonierei a fost strămutată de la autorii intimaților-reclamanți la Nord, care a dispus de acest bun.
În ceea ce privește pretinsa bună-credință a recurenților-pârâți, Curtea apreciază că aceasta este exclusă de vreme ce, prin chiar motivele de apel aceștia au arătat că aveau cunoștință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare că alte apartamente din imobil au fost revendicate; prin urmare, nu ar fi putut invoca nici eroarea comună și invincibilă.
În plus, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare s-a dispus și în considerarea împrejurării că la încheierea acestuia nu a fost îndeplinită o condiție impusă de Legea nr.112/1995, respectiv aceea ca la momentul intrării în vigoare a acestei legi, cumpărătorii să aibă calitatea de chiriași.
Recursul formulat de recurentul-pârât Municipiul B reprezentat prin Primarul General este, de asemenea, nefondat, având în vedere că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.32124/13.01.1996 nu au fost îndeplinite condițiile privitoare la calitatea de proprietar a vânzătorului și existența unei cauze licite.
În acest sens, se reține că pentru garsoniera ce a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare, nici Nord și nici Municipiul B nu aveau un titlu de proprietate valabil, iar părțile au avut cunoștință de această împrejurare, încheind contractul în frauda intereselor intimaților-reclamanți și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 privitoare la calitatea de chiriaș al locuinței a cumpărătorului, la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții pârâți și, precum și de recurentul pârât MUNICIPIUL B prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr.406/A/19.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă și cu intimații pârâți NORD și CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/5.03.2010
---------------------------------------------
- Secția a IV-a -
-
Jud.Sector 1 -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
