Anulare act. Decizia 260/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1867/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 260
Ședința publică de la 9 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulate de contestatoarea A împotriva deciziei civile nr. 993 din 19.06.2008 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al contestatoarei a, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 27.10.2008, eliberate de Baroul București - Societate Civilă de Avocați, aflată la fila 30 dosar, avocat, în calitate de reprezentant al intimaților, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 08.12.2008, eliberate de Baroul București - Cabinet de avocat, pe care o depune la dosar, lipsind intimații MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul contestatoarei solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și depune la dosar un memoriu și copia deciziei civile nr. 1541/9.06.2003 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 852/2003 (fiind un proces dintre părțile de astăzi, având ca obiect - revendicare).
Avocatul intimaților, în combaterea probei solicitată de către avocatul contestatoarei dorește să depună un înscris, constând în Dispoziția nr. 294/23.04.2002 emisă de Primarul General al Municipiului B, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în B,-, sector 2.
Curtea încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de contestatoare prin avocat și de către avocatul intimaților, în temeiul art. 305 din Codul d e procedură civilă, înscrisuri care au fost depuse astăzi în ședință publică.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor contestației în anulare.
Avocatul contestatoarei, susținând oral motivele contestației în anulare, solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, în temeiul art. 318 din Codul d e procedură civilă, anularea hotărârii atacate și acordarea unui termen în vederea rejudecării recursului.
Consideră că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs ce vizează neîndeplinirea de către intimații-reclamanți a prevederilor dispozițiilor art. 1899 alin.2 din Codul civil, respectiv reaua credință la momentul încheierii actului juridic. Aceștia nu au demonstrat niciunul din aspectele invocate în cuprinsul acțiunii și prezentate ca argumente în stabilirea relei credințe la încheierea contractului, respectiv notificarea cu privire la existența unui dosar pe rol ce avea ca obiect revendicarea și cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 depusă la Comisia Locală a Sectorului 2; de asemenea, au susținut că au notificat-o pe pârâtă încă din anul 1995 de existența intenției de revendicare a imobilului în litigiu, deși din probele administrate nu reiese că această notificare a fost efectuată vreodată, chiar instanța de fond reține aceste aspecte, însă fără nicio motivare consideră că această împrejurare nu are niciun fel de relevanță, întrucât cu minime diligențe puteau să cunoască acest lucru.
De asemenea, instanța de recurs a omis să analizeze în cadrul motivelor de recurs și un alt aspect ce vizează atitudinea intimaților - reclamanți în fața instanțelor cu ocazia încercării de a demonstra că au efectuat demersuri în vederea anunțării chiriașilor din imobil de a nu cumpăra apartamentele deținute întrucât intenționau să le recupereze. Prin răspunsurile la interogatorii ce au avut loc între părți, pe parcursul a circa 11 ani, intimații-reclamanți au răspuns diferit la aceeași întrebare sau au evitat răspunsul la întrebarea referitoare la încunoștințarea sa asupra existenței vreunui proces.
Depune note scrise la dosar.
Avocatul intimaților, având cuvântul, solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.124/8.12.2008, pe care o depune la dosar.
Arată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului de recurs ce vizează neîndeplinirea de către intimații-reclamanți a prevederilor art. 1899 al.2 din Codul civil, privind reaua credință, arătând că din adresa emisă de, mandatarul Statului care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. /4.10.1996, rezultă că la data încheierii acestui contract pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 se afla dosarul de revendicare cu numărul 5993/1995, astfel încât a ar fi putut afla cu ușurință faptul că moștenitorii fostului proprietar contestau titlul statului.
Mai arată că acest document din care rezultă faptul că la data cumpărării apartamentului de către a intimații de astăzi se aflau în proces de revendicare a imobilului a fost depus de aceștia, astfel că este mai mult decât evident că au reușit să dovedească reaua credință de care a dat dovadă contestatoarea.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data 13.03.2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B sub nr. 4046/2002, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții a, și Municipiul B, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. încheiat la data de 04.10.1996 între, reprezentată prin și pârâta a, cu privire la apartamentul situat la ul imobilului situat în-, sector 2, pentru fraudă la lege și cauză ilicită.
La termenul de judecată din 01.10.2003, pârâta a, a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepție admisă prin sentința civilă nr. 5842Bis/03.10.2003 a Judecătoriei Sectorului 2 B, instanța apreciind că în cauză există autoritate de lucru judecat față de litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 2439/11.10.1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, rămasă definitivă și irevocabilă.
Împotriva acestei sentințe la data de 31.10.2003 au declarat apel reclamanții, apel respins prin decizia civilă nr. 988/14.05.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 3695/2003.
Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat recurs, înregistrat inițial pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție și înaintat ulterior Curții de Apel București în vederea soluționării.
Prin decizia civilă nr.47/31.01.2006 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală în dosarul nr- (nr. vechi 998/2005), recursul a fost admis cu consecința casării deciziei recurate, admiterii apelului și desființării sentinței apelate, precum și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, respectiv Judecătoria Sectorului 2
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 20.03.2006, sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 1941/14.03.2007 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. /04.10.1996, încheiat între și pârâta a și a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 25.05.2007 și, respectiv la 13.06.2007, a declarat apel pârâta a, iar la 15.06.2007 pârâta Primăria Municipiului
Prin decizia civilă nr. 1451A/23.11.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-pârâți, s-a respins cererea de acordare a cheltuieli de judecată formulată de apelanta-pârâtă a ca neîntemeiată și s-a luat act că intimații-reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, la data de 15.02.2008, a declarat recurs pârâta a, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu Minori și de Familie la 10.03.2008, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii.
În motivarea cererii sale, recurenta pârâtă, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7.pr.civ. a arătat că, prin motivele formulate, a criticat hotărârea instanței de fond cu privire la aspectele reținute, critici pe care instanța de apel le-a ignorat, consecința fiind că hotărârea nu este motivată.
De asemenea, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9.pr.civ. recurenta pârâtă a arătat că instanța de apel a susținut că în mod corect instanța de fond a apreciat asupra faptului că pârâta nu a făcut minime diligențe pentru a cunoaște situația juridică a imobilului.
Pe lângă faptul că nu se menționează în ce ar fi trebuit să constea aceste minime diligențe, atât instanța de fond, cât și cea de apel au omis un aspect esențial, și anume acela că potrivit art. 1899 alin. 2 "buna credință se presupune totdeauna și sarcina probei ca deasupra celui alege reaua-credință". Ca atare, reclamanții-intimați trebuia să demonstreze că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare recurenta-pârâtă a fost de rea-credință.
Aceștia nu au reușit să demonstreze niciunul din aspectele invocate în cuprinsul acțiunii și reținute de instanță ca argumente în stabilirea relei-credințe la încheierea contractului, respectiv notificarea cu privire la existența unui dosar pe rol ce avea ca obiect revendicarea și cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, depusă la Comisia Locală a Sectorului 2.
Astfel, au susținut intimații-reclamanți că au notificat-o încă din anul 1995 de existența intenției de revendicare a imobilului în litigiu, însă, din probele administrate a reieșit foarte clar că această notificare nu a fost efectuată niciodată. Chiar instanța de fond a reținut acest aspect, însă fără nicio motivare a stabilit că această împrejurare nu are nicio relevanță, întrucât cu minime diligențe putea să cunoască acest lucru.
Printr-un raționament lipsit de logică și care sfidează prevederile legale, instanțele au apreciat că recurenta era cea care trebuia să acționeze pentru a descoperi eventualele demersuri făcute de intimații-reclamanți pentru revendicarea imobilului.
Această susținere este cel puțin nerealistă, dacă nu absurdă, întrucât, nefiind încunoștințată niciodată despre eventuale demersuri efectuate de posibilii moștenitori, nu putea cunoaște existența unui litigiu pe rolul instanțelor, în condițiile în care nu știa nici măcar numele celor care ar fi putut pretinde drepturi asupra acestui imobil.
În ceea ce privește cel de-al doilea aspect reținut de instanțe, și anume existența unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenta-pârâtă a apreciat că aceasta nu poate duce la convingerea existenței relei-credințe, întrucât la momentul la care s-au formulat aceste cereri Legea nr. 112/1995 prevedea că solicitanții nu pot primi decât despăgubiri în ipoteza în care nu locuiesc în imobilul solicitat (cum era cazul în cauza de față).
Ca atare, existența acestei cereri nu se putea transforma într-un fine de neprimire a cererii de cumpărare a imobilului respectiv, mai ales că instituțiile abilitate să efectueze formalitățile de vânzare a imobilului respectiv au stabilit că aceasta poate avea loc în raport de prevederile la acel moment.
Mai mult decât atât, ambele instanța au ignorat probele administrate din care rezultă demersurile efectuate înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare și care cu siguranță depășesc "minimele diligențe".
Pe de altă parte, prin hotărârile pronunțate, instanțele ar fi trebuit să se limiteze la obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, reclamanții intimați și-au motivat cauza de nulitate prin faptul că i-ar fi adus la cunoștință încă din anul 1995 faptul revendicării imobilului. Acest lucru nu a fost probat, după cum reține chiar instanța de fond. Prin urmare, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada celor afirmate, nu se putea dispune admiterea acțiunii.
Mai mult decât atât, în cauze anterioare, instanțele de judecată au conchis în sensul recunoașterii bunei sale credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Chiar dacă nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, nu este de conceput ca prin hotărâri judecătorești irevocabile să se tranșeze în mod atât de diferit problema bunei sale credințe.
Totodată, a solicitat să se aibă în vedere atitudinea de totală rea credință a intimaților reclamanți care, în cadrul numeroaselor procese ce s-au desfășurat cu aceștia, pe parcursul a circa 11 ani, în răspunsurile la interogatoriu au răspuns diferit la aceeași întrebare. Astfel, în răspunsul la întrebarea referitoare la încunoștințarea sa asupra existenței vreunui proces, a răspuns că a anunțat-o verbal prin intermediul familiei; la aceeași întrebare formulată într-un alt dosar a răspuns în sensul că ea personal nu a notificat-o, demersurile fiind făcute de rudele sale; de asemenea, dl. a recunoscut că nu i-a adresat vreo notificare, iar dl. a răspuns că nu i-a adresat vreo notificare scrisă, dar persoane din familie i-au adus la cunoștință, respectiv d-na, cea care tocmai declarase că nu a notificat-
Prin decizia civilă nr. 993/19.06.2008, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă a împotriva deciziei civile nr. 1451A/23.11.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații, și cu intimații-pârâți Municipiul B prin Primarul General și
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs, a constatat că, prin motivele de apel, recurenta-apelantă a criticat sentința instanței de fond cu privire la faptul că a fost de bună-credință la încheierea contractul de vânzare-cumpărare (cap. II motive "buna-credință") și că nici prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998 prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată (cap. "constatarea valabilității titlului statului").
Aceste aspecte au fost analizate de instanța de apel, iar eventualele omisiuni ale considerentelor hotărârii pot fi completate de instanța de recurs, acestea neconducând prin ele însele la modificarea deciziei.
Și cel de-al doilea motiv de recurs a fost apreciat ca fiind neîntemeiat.
Raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod corect s-a reținut că titlul statului nu este valabil, Decretul nr. 92/1950 contravenind atât dispozițiilor legale în vigoare - Constituția din 1948 și art. 481 Cod civil, cât și tratatelor internaționale la care România era parte și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În consecință, întrucât imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, nu i se aplicau dispozițiile art. 1 din Legea nr.112/1995.
Curtea a mai reținut că buna-credință reprezintă, conform definiției date de art. 1898 alin.1 cod civil "credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
Potrivit art.1898 Cod civil, buna-credință trebuie să existe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar în cazul vânzării bunului altuia, cumpărătorul să fi avut credința, dincolo de orice dubiu, că vânzătorul era adevăratul proprietar al imobilului.
Conform art. 1898 alin.2 Cod civil, buna-credință se prezumă (prezumție legală relativă), iar sarcina probei relei-credințe incumbă reclamantului.
Obiectul probei îl constituie cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii cu minime diligențe de către cumpărătorii pârâți a demersurilor pe care reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, le-au făcut anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, sau exteriorizarea în orice mod a intenției acestora pentru a obține retrocedarea în natură a imobilului.
În speță, așa cum a reținut instanța de fond, recurenta-pârâtă avea posibilitatea să cunoască faptul că moștenitorii fostului proprietar solicitau restituirea în natură a imobilului prin cererea pe care au formulat-o în temeiul Legii nr.112/1995, prin demersurile pe care ar fi trebuit să le facă la Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995.
De asemenea, din adresa emisă de, mandatarul statului care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. /04.10.1996, rezultă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se afla pe rol dosarul de revendicare nr. 5953/1995, astfel încât, și în acest caz, cu minime diligențe, s-ar fi putut afla de faptul că moștenitorii fostului proprietar contestau titlul statului.
S-a mai statuat că neîntemeiată este și susținerea potrivit căreia în cauzele anterioare recurenta pârâtă a fost considerată de bună-credință, întrucât prin hotărârea nr. 2439/11.02.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr. 12799/1996 s-a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu, cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950; în acel ciclu procesual, nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost analizată din perspectiva art. 46 alin.1 din Legea nr. 10/2001 și nu a art. 46 alin.2.
În speța de față, s-a analizat titlul statului avându-se în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform deciziei de casare.
Împotriva acestei decizii, la data de 01.08.2008 a formulat contestație în anulare pârâta a, care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr-.
În motivare, contestatoarea a arătat că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs ce viza neîndeplinirea de către intimații-reclamanți a exigențelor prevăzute de art. 1899 alin.2, care menționează că: "buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credință".
Mai mult decât atât, instanța de recurs omite cu desăvârșire să analizeze în hotărârea atacată diligențele efectuate înainte de încheierea contractului, diligențe menite să demonstreze că s-a acționat cu totală bună-credință la achiziționarea bunului imobil în litigiu, după cum urmează: - nenumărate audiențe la Sector 2; - obținerea Normelor de Aplicare a Legii nr. 112/1995, publicate în Monitorul Oficial; - după depunerea cererii, o nouă audiență pentru a se stabili dacă dosarul a fost corect întocmit; - după confirmarea verificării, efectuarea de către un expert topograf a schițelor; - după finalizarea dosarului, acesta a fost supus verificării Comisiei; - noi audiențe la Directorul economic și oficiul Juridic al pentru a obține confirmarea legalității actelor în care i s-a comunicat că actele au fost verificate de o comisie de Cenzori, compusă din 10 persoane; - în final, neexistând nici un impediment, a fost semnat actul de vânzare-cumpărare, în data de 01.10.1996.
De asemenea, contestatoarea a apreciat că instanța de recurs a omis să analizeze, în cadrul motivelor de recurs formulate și un alt aspect extrem de important, aspect care vizează atitudinea intimaților-reclamanți în fața instanțelor cu ocazia încercării de a demonstra că au efectuat demersuri în vederea anunțării chiriașilor din imobil de a nu cumpăra apartamentele deținute, întrucât intenționau să le recupereze.
Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 și următoarele Cod de procedură civilă.
La data de 26.08.2008 au formulat întâmpinare intimații, și, prin care au solicitat respingerea contestației în anulare.
În motivare, au arătat că orice susținere a contestatoarei în sensul că nu au formulat notificare scrisă nu are relevanță juridică, întrucât a cunoaște faptul că pe rolul instanței se află un dosar de revendicare este dovada supremă a relei credințe, situație în care au solicitat respingerea și a susținerii din contestație care se referă la așa zise diligențele efectuate de contestatoare pentru a afla situația juridică a imobilului și care nu ar fi fost avute în vedere de instanță.
Examinând motivele de contestație, față de decizia atacată și în conformitate cu dispozițiile art. 318 Cod pr. civ. Curtea constată următoarele:
de atac sunt mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea unei hotărâri judecătorești. Ele apar ca un remediu contra eventualelor erori care se pot strecura într-o hotărâre.
În cadrul căilor de atac de reformare, cum este și recursul, se realizează controlul judiciar al hotărârilor judecătorești, de către o instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. a nu menține incertitudinea părților cu privire la raportul de drept substanțial dintre ele un timp prea îndelungat, pentru aceste mijloace procedurale sunt prevăzute termene care curg de la pronunțarea sau de la comunicarea hotărârii care se atacă, astfel ca după rămânerea irevocabilă să existe o relativă stabilitate a acestui raport, soluția dată nemaiputând fi pusă în discuție.
În schimb, prin căile de atac de retractare, în fapt prin contestația în anulare, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, în scopul desființării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale a căror respectare a fost considerată de către legiuitor de o importanță deosebită, iar nu și pentru netemeinicie.
În cadrul contestației în anulare nu se mai pune deci decât parțial problema realizării unui control judiciar, ci în principiu a unei noi judecăți, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecății finalizate cu pronunțarea hotărârii a cărei anulare se solicită.
De aceea, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 317 și 318.pr.civ. fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.
Instanța nu poate decât să verifice dacă motivele invocate se încadrează într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță cel prevăzut de art. 318 alin. 1 teza II, indicat de contestatoare, numai această situație putând conduce la rejudecarea cauzei. Potrivit art. 318 alin. 1 teza a II-a, numai această situație putând conduce la rejudecarea cauzei.
Conform art. 318 "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație - când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare".
În cauză însă, instanța de recurs a grupat toate criticile aduse hotărârii primei instanțe referitoare la buna credință, răspunzându-le printr-un considerent comun, în cadrul acestuia dând, pornind de la aceeași definiție legală a bunei credințe cuprinse în art. 1899 alin. 2 Cod civ. o apreciere diferită de cea a recurentei acestei atitudini psihologice a cumpărătorului la încheierea unui contract de vânzare cumpărare.
Astfel, spre deosebire de recurenta pârâtă, care a arătat că răsturnarea prezumției de bună credință ar fi presupus dovedirea de către intimații pârâți a încunoștințării sale asupra existenței pe rol a unui dosar de revendicare a imobilului în litigiu sau asupra depunerii unei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de recurs a apreciat că pentru răsturnarea prezumției în discuție este suficientă probarea demersurilor efectuate de către reclamanți în vederea redobândirii imobilului, care au deschis recurentei posibilitatea ca, efectuând diligențele necesare, să afle dacă proprietarii deposedați abuziv au contestat valabilitatea titlului statului și, pe cale de consecință, calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
În raport de considerațiile expuse anterior privind natura juridică și finalitatea căilor de atac de reformare și respectiv de retractare, împrejurarea dacă această afirmație din considerentele deciziei atacate este sau nu rezultatul unei greșeli de raționament nu poate forma obiectul analizei instanței învestite cu soluționarea contestației în anulare, întrucât vizează săvârșirea unei presupuse erori de interpretare a unei dispoziții legale.
Pe de altă parte, fiind vorba de o judecată de valoare asupra înțelesului unei noțiuni juridice, instanța de recurs nu putea folosi în susținerea punctului său de vedere un argument strict de logică, astfel că absența acestuia în înlăturarea susținerii recurentei pârâte nu echivalează cu nemotivarea deciziei.
În al doilea rând, deși este adevărat că instanța de recurs nu s-a referit în motivare la toate diligențele pe care recurenta pârâtă a arătat că le-a efectuat anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, acest argument a fost înlăturat implicit prin aceea că a indicat demersurile pe care aceasta ar fi trebuit să le facă, respectiv să se adreseze Comisie de aplicare a Legii nr. 112/1995, care i-ar fi permis să afle despre existența cererii de restituire și, respectiv, să se adreseze, mandatarul statului, care avea cunoștință despre existența dosarului de revendicare, de vreme ce tot societatea comercială în discuție a informat și instanța în legătură cu acest aspect, printr-o adresă depusă la dosar.
Nici cel de-al treilea motiv invocat în susținerea contestației în anulare nu este fondat. Raportat la accepțiunea dată de instanța de recurs bunei credințe la încheierea contractului de vânzare cumpărare, ca motiv de înlăturare a cauzei de nulitate prevăzute de art. 46 (45) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ce presupune verificarea exclusiv a atitudinii psihologice a cumpărătoarei la încheierea actului juridic respectiv, a rămas fără interes analizarea atitudinii intimaților reclamanți în cursul procesului, acest motiv de recurs fiind astfel înlăturat, de asemenea, implicit.
Față de aceste considerente, apreciind că niciunul din motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu poate fi reținut, Curtea urmează ca, în temeiul art. 318.pr.civ. să respingă contestația în anulare ca nefondată.
De asemenea, în temeiul art. 274.pr.civ. va obliga contestatoarea, care se află în culpă procesuală, să achite cheltuieli de judecată către intimatul, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea împotriva deciziei civile nr. 993 din 19.06.2008 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, ca nefondată.
Obligă contestatoarea să achite cheltuieli de judecată către intimatul, în cuantum de 1.000 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 februarie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
-ia
Red././
2ex./31.03.2009
-3.-;;
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
