Anulare act. Decizia 304/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 304
Ședința publică de la 01 Aprilie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Oana Ghiță
JUDECĂTOR 2: Maria Cumpănașu
JUDECĂTOR 3: Costinela Sălan
Grefier - -
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 585 din 22 noiembrie 2007, în contradictoriu cu reclamanții -, și pârâții PRIMARUL MUNCIPIULUI C, CONSILIUL LOCAL C, având ca obiect anulare act plângere la Legea 10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns intimații reclamanți - personal, personal, ambii asistați de avocat și consilier juridic pentru intimații pârâți CONSILIUL LOCAL C, PRIMARUL MUNCIPIULUI C lipsind recurenta pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Avocat, pentru intimații reclamanți, a depus o copie a notificării formulată de la data de 17.01.2008 pentru a face dovada că aceasta a recunoscut faptul că drepturile locative ale chiriașilor sunt valabile până la data de 20.02.2008, astfel susținând că reclamanții aveau calitate procesuală activă la promovarea acțiunii. A mai susținut că au și în prezent calitate procesuală activă, întrucât avut loc o prelungire de drept a contractului de închiriere anterior, potrivit art.22 lit. c din Ordinul Guvernului nr. 49/1999.
Instanța, constatând că părțile nu mai au cereri de formulat sau excepții de invocat, a acordat, cuvântul asupra recursului.
Avocat, pentru intimații reclamanți, a învederat instanței că reclamanți nu au formulat cerere pentru cumpărarea locuinței pentru care dețin contract de închiriere până la data emiterii dispoziției nr. 4166/20.02.2003. A solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Consilier juridic, pentru intimații pârâți, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru a se constata lipsacalității procesuale active.
CURTEA
Asupra cauzei de față;
La data de 24 aprilie 2005 reclamanții - și au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța,în contradictoriu cu pârâții,Consiliul Local și Primarul Municipiului C, să se constate nulitatea absolută dispoziției nr.4166 din 20 februarie 2003, emisă de Primarul Municipiului C, prin care s-a dispus, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în C,- ( fost nr. 11 ).
În motivare, reclamanții au susținut că au închiriat imobilul menționat, în baza unui contract de închiriere încheiat cu până în luna mai 2003. De la această dată au încheiat un contract de închiriere cu numiții și, pentru același apartament.
Reclamanții au susținut că dispoziția nr. 4166/2003 a fost admisă prin fraudarea legii, deoarece numita a făcut uz de acte false pentru a obține restituirea imobilului, întrucât prin sentința penală pronunțată la data de 29 noiembrie 1958, dosarul nr. 8252/1958 s- dispus confiscarea totală în favoarea Statului și a averii mobiliare și imobiliare ce aparținut numitului, pentru o infracțiune de drept comun, așa încât moștenitorii acestuia nu mai puteau dobândi bunurile care au aparținut autorului lor.
Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 1168 din 11 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2171/2005 a respins acțiunea formulată de reclamanții - și Pentru.
Pentru decide astfel, instanța de fond reținut că reclamanții nu justifică interes în promovarea prezentei acțiuni.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții - și, iar prin decizia civilă nr. 1168/ 11 iulie 200, Curtea de Apel Craiovaa admis apelul, a desființat sentința și trimis cauza spre rejudecare Judecătoria Craiova.
Cauza fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 4363 din 30 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr-, a fost admisă excepția lipsei de interes.
fost respinsă acțiunea pentru lipsa interesului, formulată de reclamanții - și împotriva pârâților, Primarul Municipiului și Consiliul local
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamanții nu mai justifică nici un folos practic privind promovarea acestei acțiuni, nemaiputând beneficia de prevederile OUG 40/1999, deoarece durata contractului de închiriere s-a prelungit de drept pe o perioadă de 5 ani, de la data intrării în vigoare a OUG 40/1999, respectiv până în luna aprilie 2005.
In termen legal, împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, invocând nelegalitatea și netemeinicia sentinței.
Au învederat că, termenul de 5 ani prevăzut de dispozițiile OUG 40/1999, la care fac trimitere dispoz. art. 13 si art. 15 din Lg.10/2001, curge de la data creării noii situații juridice, respectiv de la data deciziei de restituire în natură.
Prin urmare, apelanții au arătat că, reținerea instanței de fond că, din analiza considerentelor acestei hotărâri reiese că, durata contractului de închiriere s-a prelungit de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a OUG 40/1999, respectiv până în luna aprilie 2005, este eronată, deoarece aveau vocație la încheierea unui nou contract de închiriere, dispozițiile Legii 10/2001 si ale OUG 40/1999 fiind încălcate prin sentința Judecătoriei.
Prin decizia nr.585 din 22 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, s-a admis apelul formulat de apelanții reclamanți și, ambii cu domiciliul în C, str. - -, 8, 2, jud. D,împotriva sentinței civile nr. 4363 din - pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr- (nr. vechi 15009/2006), în contradictoriu cu intimații pârâți, cu domiciliul în C, Nouă, 15,. 3,. 2, jud. D, PRIMARUL MUNICIPIULUI C, CONSILIUL LOCAL
S-a desființat sentința și s-a trimis cauza în rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut că reclamanții au vocație la prelungirea contractului de închiriere, în condițiile art. 14 din OUG nr. 40/1999, care se consideră a fi reînnoit, întrucât proprietarul nu a notificat un eventual refuz de reînnoire, justificat prin prisma incidenței vreuneia dintre situațiile prevăzute de alin.2 al aceluiași articol.
În consecință, s-a apreciat că reclamanții au interes în promovarea acțiunii, fiind chiriași ai pârâtei, și au vocație la cumpărarea imobilului, dacă acesta ar reintra în patrimoniul statului, conform art. 42, alin.3 din Legea 10/2001.
Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate.
A susținut că la data formulării acțiunii, reclamanții nu mai aveau calitatea de chiriași, pe care au pierdut-o la data de 8 aprilie 2004, iar OUG nr. 40/1999 conferă anumite drepturi chiriașilor, și nu foștilor chiriași. În acest context, nu există un drept și un interes propriu al acestora de a contesta dispoziția de restituire în natură, hotărârea instanței de apel fiind rezultatul unei aplicări greșite a dispozițiilor legale în materie.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile pronunțate în apel, în sensul respingerii apelului, și a menținerii ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe, prin care a fost respinsă acțiunea ca lipsită de interes.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304, pct. 7- 9. Cod pr. civ.
La dosarul cauzei a fost depusă copia notificării nr. 12/N/17.01.2008.
Recursul este fondat, și se va admite, pentru următoarele considerente:
persoane pot contesta dispozițiile emise în favoarea persoanelor îndreptățite, conform Legii 10/2001, în măsura în care justifică un interes și un drept propriu.
În speță, reclamanții au susținut că au drepturi locative față de pârâta proprietară, derivate din vocația la prelungirea contractului de închiriere expirat la împlinirea termenului de 5 ani, calculat de la data emiterii dispoziției, în condițiile art. 14, alin.2, din OUG nr. 40/1999, iar în recurs au depus copia notificării nr. 12/N/17.01.2008, adresată de proprietara pârâtă chiriașilor, act din care reiese că aceasta a înțeles să le recunoască calitatea de locatari până la data de 20.03.2008.
Potrivit dispozițiilor Legii 10/2001, chiriașii reclamanți au avut drepturi locative, ca efect al prorogării legale a contractului inițial de locațiune care a făcut parte din sfera de reglementare a OUG nr. 40/1999, până la data de 8 aprilie 2004.
Acest aspect a fost tranșat irevocabil în considerentele deciziei civile nr. 546/21.02.2005, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr.7150/2004 (filele 32-34), prin care, deși s-a menținut nr. 6907/16.06.2004 a Judecătoriei Craiova, a fost substituită motivarea primei instanțe, la fila 4 arătându-se în mod expres că termenul de 5 ani, pentru care s-a prelungit contractul de închiriere al reclamanților, nu curge de la data creării noii situații juridice a imobilului, adică de la data emiterii dispoziției de restituire - 20.02.2003 -, ci de la data intrării în vigoare a OUG nr. 40/1999.
Potrivit acestei interpretări, în concordanță cu art. 7 din OUG nr. 40/1999, așa cum a fost completată prin Legea 241/2001, coroborat cu art. 1 din aceeași lege, contractul de închiriere nr. 1519/29.05.2003 s-a prelungit de drept până la data de 8 aprilie 2004.
Reclamanții au susținut că potrivit art. 14, din acest act normativ, în calitate de chiriași, au dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeași perioadă, iar proprietarul nu poate refuza reînnoirea decât în condițiile prevăzute de alin.2 al aceluiași articol.
Această vocație trebuia însă valorificată la inițiativa chiriașilor, ei fiind cei care erau obligați, conform legii, să ceară prelungirea contractului, înainte de expirarea lui, și nu proprietarul era cel obligat să îl prelungească de drept. Refuzul acestuia trebuia manifestat în raport de cererea chiriașilor de prelungire a contractului, deoarece acesta nu se prelungește de drept, ci ca urmare a unei manifestări de voință, care însă nu a existat în speță. Prin urmare, dispozițiile art.22, alin.3 din OUG nr. 40/1999 nu pot produce efecte juridice în absența unei cereri de reînnoire a contractului din partea chiriașului.
Pe de altă parte, se apreciază că dispozițiile art. 14, alin.2 din OUG nr. 40/1999 sunt neconforme cu prevederile art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene a drepturilor omului, ratificată prin Legea 30/1994, astfel că urmează să rămână fără aplicare.
În jurisprudența CEDO, exprimată în cuprinsul considerentelor hotărârilor pronunțate în cauzele și Stănescu contra României, Robitu contra României, Spanoche contra României, - și Toader contra României, s-a statuat că deși prelungirea contractelor de închiriere în baza OUG nr. 40/1999 urmărește un scop de interes general, și anume protejarea chiriașilor într-o situație cauzată de penuria de locuințe ieftine, iar din această perspectivă este justificată limitarea dreptului de proprietate reglementat de art.1 din Protocolul nr. 1, totuși sancționarea proprietarilor prin impunerea obligației dificile de a păstra chiriașii în imobil, timp de peste 8 ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa chiria, face să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă, de natură să rupă justul echilibru dintre interesele aflate în joc, cel general, și cel al proprietarului, și atrage astfel încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 din Convenție.
În consecință, contractul de închiriere al reclamanților nu s-a prelungit potrivit art. 14 alin.2 din OUG 40/1999 pentru încă o perioadă de 5 ani, așa cum au susținut aceștia.
Actul nou depus în recurs evidențiază însă că, ulterior datei de 8 aprilie 2004, între părți a avut loc o prelungire contractuală, întemeiată pe tacita relocațiune, potrivit art. 1436-1438, Cod civil, până la data de 20.03.2008, notificarea nr. 12/N/2008 având valoarea juridică a anunțării concediului.
În consecință, la data introducerii acțiunii - 22.04.2005 - reclamanții aveau calitatea de chiriași, pe care au pierdut-o însă la 20.03.2008, astfel că deși justificau interesul și dreptul propriu la data promovării cererii de chemare în judecată, nu se mai pot prevala de existența acestor elemente ale acțiunii civile la data soluționării recursului, când ocupațiunea exercitată asupra imobilului nu se mai grefează pe un titlul locativ.
Interesul, definit ca fiind folosul direct, practic, imediat și personal, urmărit de titularul acțiunii, trebuie să existe atât la data introducerii acesteia, cât și ulterior, pe întreg parcursul soluționării cauzei, iar absența sa în orice stadiu al pricinii atrage respingerea cererii în temeiul acestei excepții.
Interesul reclamanților nu este justificat nici din perspectiva vocației de a accede la cumpărarea bunului imobil, în ipoteza în care, ca efect al constatării nulității dispoziției de restituire în natură, acesta ar reveni în administrarea unității administrativ teritoriale.
Ca element al acțiunii civile, interesul trebuie să fie actual, deci născut.
Art. 42, alin. 1 și 3 din Legea 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea 247/2005, prevede că imobilele cu destinația de locuință care nu sunt supuse restituirii către persoanele îndreptățite, și care rămân astfel în administrarea deținătorilor de la data intrării în vigoare a legii, pot fi înstrăinate în condițiile legii, chiriașii având un drept de preemțiune.
Textul de lege arătat nu instituie o obligație a unității deținătoare de a proceda la vânzarea unor astfel de imobile, reglementând doar posibilitatea înstrăinării, oportunitatea unei astfel de măsuri rămânând la latitudinea unității administrativ teritoriale, astfel că dreptul de a cumpăra cu prioritate este doar unul eventual, virtual, nefiind deci născut la data cererii de chemare în judecată, și nici ulterior, pe parcursul soluționării litigiului.
În egală măsură, este de reținut că, deși în perioada în care au avut calitatea de chiriași, reclamanții puteau să-și valorifice această posibilitate legală, atât în temeiul Legii 112/1995, cât și ulterior, până la data restituirii în natură a imobilului potrivit Legii 10/2001, nu s-a formulat nici o solicitare în acest sens, nefiind depusă la dosarul cauzei vreo cerere de cumpărare a imobilului. În plus, apărătorul acestora a arătat, în ședința publică din 1.04.2008, la interpelarea instanței, că o astfel de cerere nu a fost formulată.
În aceste condiții, argumentația instanței de apel este greșită, neexistând un interes actual al reclamanților în formularea acțiunii introductive, așa cum corect a apreciat prima instanță, respingând cererea în constatarea nulității absolute în temeiul acestei excepții peremptorii, ce a împiedicat antamarea fondului, în condițiile art. 137, Cod pr. civ.
Apreciind că sunt fondate criticile aduse de recurenta pârâtă, Curtea reține că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor OUG nr. 40/1999 și a Legii 10/2001 republicată, aspect ce determină aplicarea dispozițiilor art. 304, pct.9, Cod pr. civ.
În temeiul acestora, coroborate cu art. 312, Cod pr. civ. se va admite recursul, se va modifica decizia Tribunalului, în sensul respingerii apelului, cu consecința menținerii dispozițiilor sentinței civile pronunțată de Judecătorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 585 din 22 noiembrie 2007, în contradictoriu cu reclamanții -, și pârâții PRIMARUL MUNCIPIULUI C, CONSILIUL LOCAL
Modifică decizia și respinge apelul declarat de apelanții reclamanți - și, împotriva sentinței civile nr.4363 din 3.03.2007 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr-.
Menține dispozițiile sentinței civile.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Aprilie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.-
Tehn.2 ex
4.04.2008
Președinte:Oana GhițăJudecători:Oana Ghiță, Maria Cumpănașu, Costinela Sălan
