Anulare act. Decizia 336/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.336/2010-R
Ședința publică din 18 februarie 2010
PREȘEDINTE: Moșincat Eugenia JUDECĂTOR 2: Stan Aurelia Lenuța
- - - - - JUDECĂTOR 3: Trif
- - - judecător
- - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursurilor civile declarate de reclamanta EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ CU - cu sediul în O, strada -.-,nr.4, județul și de pârâtul MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR B-ARHIVELE NAȚIONALE,cu sediul în B,-, sector 5, împotriva deciziei civile nr.303/A din 5 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, prin care a fost schimbată în parte sentința civilă nr.1422 din 25 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria Oradea, în dosar nr-, având ca obiect: anulare act.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă recurenta reclamantă EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ CU - O-prin reprezentantul său, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.130/4.01.2010, eliberată de Baroul Bihor -Cabinet Individual și recurentul pârât MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR B-ARHIVELE NAȚIONALE-, prin consilier juridic, în baza delegației nr.1132/17.02.2010, emisă de către partea recurentă.
Procedura de citare a părților este completă.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursurile sunt scutite de la plata taxei de timbru, precum și faptul că, intimata pârâtă, prin registratura instanței, la data de 30.10.2009 a depus întâmpinare, iar recurentul pârât, în 15.02.2010, prin registratura instanței a depus întâmpinare, după care:
Reprezentantul recurentei reclamante învederează instanței că a preluat un exemplar din întâmpinarea formulată de către recurentul pârât, nu solicită acordarea unui termen, deoarece are același conținut ca și motivele de recurs, nu mai are alte probe și solicită cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta recurentului pârât, nu mai are alte probe și solicită acordarea cuvântului asupra recursurilor.
Nemaifiind excepții de invocat și probe de solicitat, instanța consideră cauza lămurită, închide faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul recurentei reclamante, susține recursul și solicită admiterea lui așa cum a fost formulat și motivat în scris, desființarea hotărârii atacate și menținerea în consecință, ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond, cu cheltuieli de judecată justificate cu delegația de la dosar și copia chitanței din 9.02.2010, azi depuse. În esență, solicită a se constata că, hotărârea pronunțată în apel este nelegală și netemeinică, motiv pentru care se impune a fi desființată, astfel, în speță, referitor la bunurile solicitate de către reclamantă, instanțele de judecată au stabilit că nu se află sub incidența OUG nr.94/2000, datorită faptului că nu s-a solicitat în principal retrocedarea unui imobil în care ele să se găsească, aceste bunuri fiind în păstrarea Arhivelor Statului, motiv pentru care demersurile reclamantei prin care a solicitat obligarea Comisiei Speciale de constituită în temeiul acestui act normativ la solicitarea Arhivei recurentei reclamante, au fost respinse, tribunalul invocând în motivarea deciziei ce face obiectul recursului, prevederile Decretului nr.472/1971 și ale Legii nr.16/1996, ce au impus depunerea anumitor documente la Arhivele Naționale, luându-se astfel în considerare susținerile pârâtului, care se prevala de prevederile art.19 din legea anterior menționată, ori, aceste susțineri ar putea fi luate în considerare, după cum a reținut și instanța de fond, doar în situația unor bunuri intrate în Fondul Național, în speță însă este vorba despre bunuri confiscate în mod abuziv de către Statul Comunist Român, prin procesul verbal din 21.01.1949, întocmit în temeiul Decretului nr.358/1948, prin care a fost desființată. În aceste condiții, reprezentantul recurentei reclamante apreciază că, soluția instanței de apel nu este o soluție justă, situație în care s-ar impune identificarea acestor bunuri, astfel că, consideră că trebuiesc restituite toate bunurile care au constituit Arhiva Episcopiei, fiind documente de o importanță deosebită pentru recurenta reclamantă. În ceea ce privește recursul formulat de către recurentul pârât, solicită respingerea lui.
Reprezentanta recurentului pârât susține recursul său și solicită admiterea lui așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate și pe cale de consecință, respingerea acțiunii introductive de instanță, pe toate capetele ei, ca nefondată, pentru considerentele din concluziile scrise azi depuse la dosar. În esență, solicită a se constata că, prin Decretul nr.358/2.12.1948, Episcopia Unită cu a fost desființată, iar bunurile acesteia au trecut în proprietatea Statului, destinația acestor bunuri fiind hotărâtă de Comisia prevăzută la art.2 alin.2 din același act normativ, comisie ce a atribuit o parte din aceste averi Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente, ceea ce s-a și realizat, astfel, bunurile care au aparținut fostului cult greco-catolic au intrat în proprietatea statului ca efect al Decretului nr.358/1948, iar Arhivele Naționale au preluat în administrare, spre păstrare permanentă o parte din bunurile ce au aparținut acestuia, documente ce au fost ordonate, inventariate și au fost puse la dispoziția cercetătorilor, de către recurenta pârâtă, fapt demonstrabil prin cărțile publicate pe baza acestor documente, au fost eliberate zeci de copii și extrase privind proprietățile și structurile cultului greco-catolic din B; protecția legală a fondurilor și colecțiilor de documente create de-a lungul timpului de instituțiile publice, de persoanele juridice sau de persoanele fizice, constituie o preocupare majoră a Statului Român și a tuturor statelor lumii, iar pentru păstrarea, conservarea, gestionarea și administrarea arhivelor, în România a fost înființată instituția Arhivelor Naționale, ca instituție centrală de specialitate, care funcționează fără întrerupere din anul 1831; în calitate de depozitar al memoriei poporului român, Arhivele Naționale au rolul de a asigura condițiile propice conservării și păstrării documentelor și răspund potrivit legii, de administrarea, conservarea și protecția specială a documentelor care fac parte din Fondul Național al României. Art.14 din Legea nr.16/1996 prevede cazurile, condițiile și sfera persoanelor care pot deține documente care fac parte din Fondul Național al României, ori recurenta reclamantă nu se încadrează situațiilor de excepție prevăzute de textul de lege indicat. De asemenea mai arată că, în ipoteza în care, în mod netemeinic și nelegal, s-ar admite cererea recurentei reclamante, Arhivele Naționale au dreptul și obligația de a solicita predarea-preluarea acestora și de a acționa în vederea angajării răspunderii recurentei reclamante, în caz de refuz, situație ce ar periclita starea fizică a acestor bunuri arhivistice de valoare, de altfel, recurenta reclamantă a beneficiat și beneficiază de garanțiile conferite, în sensul că i s-a asigurat accesul la cercetarea documentelor care au fost solicitate. Reprezentanta recurentului pârât mai arată că, nu pot fi reținute susținerile recurentei reclamante, în sensul că documentele revendicate ar fi intrat în păstrarea Arhivelor Naționale în mod abuziv, ce nu au de fapt nici un suport în fapt și în drept; din punct de vedere juridic, solicită a se constata că nici bunurile imobile nu sunt retrocedate în totalitate, în natură, Statul Român asumându-și și obligația de plată a unor despăgubiri, prin urmare apreciază că ar fi nefiresc să se restituie în natură bunuri ce au o valoare patrimonială deosebită și al căror risc de deteriorare este crescut, în plus o astfel de abordare ar duce la scoaterea acestor bunuri de sub regimul juridic stabilit de Legea Arhivelor Naționale și trecerea lor sub un alt regim juridic, neclar, întrucât situația arhivelor private nu este reglementată în România; Fondul Național al României este un important tezaur scris care face parte din patrimoniul cultural național al unui popor, o sursă istorică de importanță deosebită, iar grija față de arhivare arată grija pe care o societate o are față de trecutul său, arhivele constituie un patrimoniu arhivistic ce conservă și valorifică documentele, iar activitatea arhivistică s-a întemeiat întotdeauna pe legi și regulamente. Sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, reprezentanta recurentului pârât precizează că, instanța de apel trebuia să țină seama de o serie de reguli, și anume, dacă pretențiile au fost admise doar în parte, instanța va acorda celui care a câștigat procesul, numai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor admise, dacă cererea reclamantului are mai multe capete de cerere și este admis numai unul sau unele dintre acestea, pârâtul va fi obligat la cheltuieli de judecată, potrivit art.274 Cod procedură civilă, proporțional culpei sale procesuale, or, admițând în parte cererea de chemare în judecată și obligat pârâtul la plata integrală a cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă în primul ciclu procesual, astfel cum au fost solicitate, instanța de apel trebuia să acorde numai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor admise. Referitor la recursul formulat de către reclamantă, solicită respingerea acestuia, pentru considerentele din întâmpinarea depusă la dosar.
CURTEA D APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, instanța constată următoarele:
Constată că, prin Sentința civilă nr. 1422 din data de 25.02.2009 pronunțată de Judecătoria Oradeas -a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Ministerul Internelor Si Reformei Administrative-Directia Arhivelor Naționale B și s-a admis cererea formulată de reclamanta EPISCOPIA ROMANO UNITA CU - împotriva pârâtului MINISTERUL INTERNELOR SI REFORMEI ADMINISTRATIVE-DIRECTIA ARHIVELOR NATIONALE fiind obligat paratul să procedeze la restituirea in natura a bunurilor care au existat in Arhiva Episcopiei la momentul preluării abuzive a Palatului -.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
După cum rezulta din Procesul verbal nr. 12 încheiat la data de 21.01.1949 de Ministerul cultelor - Comisia instituită prin Consiliului de Miniștri nr. 1719/1948, potrivit Decretului nr. 358/1948, reclamantul i-a fost confiscat întreg patrimoniul, acesta fiind, in parte, atribuit unor organe ale statului, iar in parte, Episcopiei Ortodoxe.
Odată cu preluarea Palatului Oaf ost preluata si întreaga arhiva a Episcopiei, conținând documente cu un pronunțat caracter istoric, cum ar fi: bule papale, diplome împărătești, denumire a episcopilor și alte documente de o importanță deosebită pentru reclamantă.
Respectivele documente sunt păstrate in prezent in Arhivele Statului -Filiala
Prin Decretul nr. 358/1948 a fost desființat cultul greco-catolic fiind considerat un dușman al regimului comunist instalat in Romania după cel de-al II-lea război mondial.
Așadar, confiscarea întregii averi a acestuia s-a dispus o data cu măsura desființării cultului la care s-a facut referire.
Statul R, după Revolutia din 1989, a reparat această nedreptate, desființând Decretul invocat anterior ca abuziv, in conformitate cu Decretul -Lege nr. 9/1989.
In perioada post-revoluționara, este de notorietate faptul ca au aparut legile de retrocedare, la baza carora stă principiul restitutio in integrum.
Potrivit acestui principiu restituirea bunurilor se face, in principal, in natură, in masura in care este posibil acest lucru și doar dacă nu mai este posibil, se vor acorda despagubiri pentru bunul preluat in mod abuziv.
Conform hotărârilor invocate in partea introductiva a prezentei, instanțele de judecată au stabilit că, in speță, nu sunt incidente prevederile OUG nr. 94/2000, întrucât nu s-a solicitat in principal retrocedarea unui imobil in care bunurile să se găsească, acestea aflându-se in păstrarea Arhivelor Statului, motiv pentru care a fost respinsa cererea formulată de reclamantă privitor la obligarea Comisiei Speciale de retrocedare constituita in temeiul actului normativ precizat, la retrocedarea arhivei reclamantei.
Apărările paratei expuse prin întâmpinarea aflată la filele 15-18 ale dosarului, nu pot fi reținute de instanță, ele neproducând efecte juridice, deoarece textul de lege invocat, respectiv prevederile art. 19 din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naționale, se referă la situația unor bunuri intrate " potrivit legii" in Fondul Național.
In speță, este vorba de bunuri confiscate abuziv, de către Statul Comunist R, prin procesul-verbal la care s-a făcut anterior referire.
In temeiul considerentelor expuse, ținând cont de art. 480, 481 cod civil, instanța a admis cererea reclamantei, considerând-o întemeiata.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 15.04.2009, în termen legal, a declarat apel pârâtul MINISTERUL INTERNELOR SI REFORMEI ADMINISTRATIVE-DIRECTIA ARHIVELOR NATIONALE B, solicitând schimbarea în totalitate a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă, iar în subsidiar desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia civilă nr.303/A din 5 noiembrie 2009, Tribunalul Bihora admis ca fondat apelul civil formulat de apelantul MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE - ARHIVELE NAȚIONALE, în contradictoriu cu intimata EPISCOPIA ROMÂNĂ- UNITĂ CU O, împotriva sentinței civile nr.1422 din 25.02.2009 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A admis în parte cererea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu -, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL INTERNELOR SI REFORMEI ADMINISTRATIVE DIRECTIA ARHIVELOR NATIONALE B.
A obligat pârâta să restituie reclamantei bunurile existente în Arhivele Naționale dintre cele ridicate din Palatul - Oac ăror deținere de către pârâtă excede prevederilor Lg.16/1996.
A respins restul pretențiilor reclamantei.
A menținut dispoziția privind obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
Este adevărat că la momentul desființării cultului greco-catolic, preluarea tuturor bunurilor sale, inclusiv a arhivei a avut un caracter abuziv.
Însă, ulterior, a fost adoptat Decretul 472/1971 și apoi Legea nr. 16/1996, care au impus depunerea anumitor documente la Arhivele Naționale, arhiva intimatei fiind predată de Ortodoxă Română, întrucât se afla în posesia acesteia la momentul intervenirii Decretului.
Față de apariția ulterioară a acestor acte normative,instanța de apel a reținut că nu se poate considera că arhiva intimatei a ajuns abuziv în posesia apelantei, întrucât își are izvorul în lege și chiar dacă cultul greco-catolic nu ar fi fost desființat ar fi avut obligația predării documentelor.
Așa fiind, apelanta nu are obligația de restituire decât cu privire la acele bunuri ce au aparținut intimatei a căror deținere de către apelanta pârâtă excede prevederilor Legii nr.16/1996, respectiv cele pentru care nu există obligativitatea depunerii la Arhivele Naționale potrivit art. 13 din Lege sau cele prevăzute de art. 16 din Lege.
Față de admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamantă, în raport de disp. art. 276 Cod procedură civilă, tribunalul a apreciat că se justifică obligarea pârâtei la plata onorariului avocațial de 500 lei în întregime, acesta având un cuantum modic raportat la obiectul cauzei, acesta nefiind mai redus nici dacă obiectul cauzei ar fi fost doar partea admisă din pretenții.
Față de cele reținute, tribunalul, în baza art, 295 Cod procedură civilă, a admis ca fondat apelul civil introdus de apelantul MINISTERUL INTERNELOR SI REFORMEI ADMINISTRATIVE-DIRECTIA ARHIVELOR NATIONALE în contradictoriu cu intimata EPISCOPIA ROMANO-UNITA CU O, împotriva sentinței civile nr. 1422 din data de 25.02.2009 a Judecătoriei Oradea, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă, pârâta fiind obligată să restituie reclamantei numai bunurile existente în arhivele naționale dintre cele ridicate din Palatul - Oac ăror deținere de către pârâtă excede prevederilor Legii nr. 16/1996, fiind respinse restul pretențiilor reclamantei.
S-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către apelantă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.
Recurenta reclamantă EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ CU - Oas olicitat admiterea recursului, desființarea deciziei și menținerea sentinței, invocând următoarele:
-odată cu preluarea Palatului O, a fost preluată și întreaga arhivă a Episcopiei, documente cu caracter istoric și alte documente importante, care se află în prezent în păstrarea Arhivelor Statului;
-locul documentelor care au constituit proprietatea recurentei este înapoi în Arhivele Episcopiei, iar decizia instanței de apel nu este o decizie justă, în speță fiind vorba despre bunuri confiscate în mod abuziv de către Statul Comunist prin procesul verbal din 21 ianuarie 1949 întocmit în temeiul Decretului nr.358/1948, prin care - era desființată;
În drept sunt invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurentul pârât MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR B-ARHIVELE NAȚIONALE, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii, invocând următoarele motive:
-nici unul din bunurile ce alcătuiau averea reclamantei nu au fost predate Arhivelor Statului, în momentul desființării ei;
-preluarea de către recurenta pârâtă a arhivei fostei Episcopii -e O, de la Ortodoxă Română, s-a realizat în temeiul art.1, art.2, lit.a și art.22 din Decretul nr.472/1971;
-bunurile care au aparținut fostului cult greco-catolic au intrat în proprietatea Statului ca efect al Decretului nr.358/1948, iar Arhivele Naționale au preluat în administrare o parte din bunurile ce au aparținut acesteia în temeiul Decretului nr.472/1971;
-în cauză, este vorba de bunuri care fac parte din Fondul Național al României, iar reclamanta a beneficiat și beneficiază de garanțiile conferite de art.20 și 21 din Legea Arhivelor Naționale nr.16/1996, în sensul asigurării accesului la cercetarea documentelor;
-recurenta pârâtă nu are în păstrare documente care au aparținut intimatei reclamante, a căror deținere ar excede prevederilor Legii nr.16/1996, respectiv documente pentru care nu există obligativitatea depunerii la Arhivele Naționale;
-tribunalul a aplicat eronat prevederile art.274 Cod procedură civilă, astfel dacă cererea reclamantului este admisă în parte, pârâtul trebuie obligat la cheltuieli de judecată proporțional culpei sale procesuale.
Prin întâmpinare, pârâta Arhivele Naționale a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă, ca nefondat, cu motivarea că afirmațiile, argumentele de fapt și de drept expuse în cererea de recurs nu pot constitui motive de casare a hotărârii atacate, după cum nu pot constitui motive de modificare a acesteia, astfel, în cauză nu este incidentă ipoteza prevăzută de art.312 alin.3 fraza I teza finală cod procedură civilă, de asemenea, nefiind adusă nici o critică care ar putea fi încadrată în disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în cauză nu este incidentă ipoteza prev. în art.312 alin.3, fraza a II.a Cod procedură civilă. În cadrul întâmpinării se mai susține că nici unul din bunurile ce alcătuiau averea recurentei reclamante, la momentul desființării acesteia, nu au fost predate Arhivelor Statului, preluarea de către aceasta făcându-se de la Ortodoxă Română, în temeiul art.1, art.2, art.5 partea introductivă lit.a și art.22 din Decretul nr.472/1971, învederându-se totodată că Arhivele Naționale nu au în păstrare documente care au aparținut recurentei reclamante a căror deținere de către instituția aceasta ar excede prevederilor Legii nr.16/1996, respectiv documente pentru care nu există obligativitatea depunerii la Arhivele Naționale, conform aceluiași act normativ.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța constată următoarele:
Criticile aduse hotărârii atacate de către recurenta reclamantă sunt găsite de instanța de recurs ca fiind întemeiate, constatându-se că soluția tribunalului, de schimbare în parte a sentinței pronunțate de judecătorie este nelegală.
Astfel, în pofida faptului că, în considerentele deciziei sale, instanța de apel reține că, la momentul desființării cultului greco-catolic, preluarea tuturor bunurilor acestuia, a avut un caracter abuziv, totuși concluzionează că pârâta din cauză nu ar avea obligația de restituire decât cu privire la acele bunuri a căror deținere de către aceasta ar excede prevederilor Legii nr.16/1996.
Conform înscrisurilor existente la dosar, obiectele și documentele ce au constituit arhiva recurentei reclamante până în anul 1948 -bunuri depozitate în Palatul la momentul desființării Bisericii reclamante-, se află în prezent în deținerea intimatei pârâte, la filele -64-283 din dosarul de fond regăsindu-se copii ale inventarelor arhivistice referitoare la Episcopia - O vizând perioada cuprinsă între anii 1718-1948.
În speță, nu se contestă că bunurile pretinse prin cererea dedusă judecății au constituit arhiva recurentei reclamante, argumentele aduse în apărarea sa de către Arhivele Naționale axându-se pe susținerea că respectivele bunuri au fost preluate de la Ortodoxă Română în baza și în executarea Decretului nr.472/1971. Se omite însă a se face vorbire despre faptul că bunurile respective au fost predate pârâtei de o persoană juridică care nu avea nici un drept de dispoziție asupra lor, context în care este de precizat că argumentele pârâtei ar fi fost de acceptat în ipoteza în care Episcopia -, în calitatea sa de proprietar al arhivei, ar fost cea care le-a predat către Arhivele Naționale.
Împrejurarea că bunurile ce-au constituit arhiva Episcopiei -e au fost preluate și păstrate de pârâta din cauză în temeiul prevederilor art.5 lit.a din Decretul nr.472/1971 nu este de natură a conduce la concluzia că această situație are și astăzi un caracter legal. Dacă o atare concluzie putea fi acceptată până în momentul reânființării cultului greco-catolic, odată cu repunerea acestuia în drepturi, Episcopia -, redobândește în patrimoniul său ansamblul bunurilor ce-au constituit arhiva sa la momentul desființării acestei biserici, iar în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor respective și în temeiul art.480 din Codul civil, este în drept a pretinde și obține întregirea patrimoniului său cu bunurile ce constituie obiect al disputei, fiind evident că exercitarea dreptului acesteia în plenitudinea atributelor sale nu se poate realiza doar prin asigurarea accesului la cercetarea propriilor documente, astfel cum pretinde recurenta pârâtă.
De altfel, examinarea litigiului și din perspectiva prevederilor art.44 din Constituția Românei și a prevederilor art.1 din Protocolul nr.I al Convenției Europene a Drepturilor Omului, converge spre aceeași soluție, fiind inadmisibil a se conferi un caracter perpetuu unei situații care, la nașterea sa, s-a întemeiat pe un abuz, chiar dacă în timp aceasta a îmbrăcat o formă de aparentă legalitate.
Nu subzistă nici un temei în considerarea căruia titulara de acțiune, în calitatea sa de proprietar, să nu-și poată recupera bunuri ajunse prin forța împrejurărilor în posesia unui depozitar, bunuri ce-au ieșit din patrimoniul său fără voia sa, în mod abuziv, în temeiul puterii fostului stat comunist. că nu se poate nega că bunurile disputate au fost preluate de Arhivele Naționale în temeiul unui act normativ, a cărui efecte s-au produs însă într-o perioadă în care proprietarul bunurilor nu ființa ca entitate juridică, fiind lipsit de posibilitatea exercitării drepturilor sale legitime, fiind evident că o soluție dată în consonanță cu poziția exprimată de pârâta din cauză, ar conduce la privarea în continuare a reclamantei de bunurile ce-i aparțin de drept, prin urmare s-ar perpetua abuzul săvârșit de fostul regim comunist, negându-i-se și pe viitor dreptul de a dispune cu privire la propriile bunuri. Este neîndoios că nu aceasta a fost intenția legiuitorului atunci când a edictat norma înscrisă în art.19 din Legea nr.16/1996, de care se prevalează recurentă pârâtă, text de lege care are în vedere intrarea în depozitele Arhivelor Naționale a unor documente predate de proprietarul acestora și nicidecum de o terță persoană, cum este cazul în speță, la care bunurile respective au ajuns în mod abuziv.
Se poate concluziona așadar că soluția primei instanțe este cea legală, în speță găsindu-și astfel incidența motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, pe cale de consecință, susținerile recurentei reclamante dovedindu-și pe deplin justețea, se impune modificarea deciziei pronunțate în apel, considerentele reliefate în alineatele precedente punând în evidență totodată netemeinicia susținerilor recurentei pârâte, al cărei recurs se dovedește a fi nefondat.
Față de considerentele ce preced, instanța de recurs, va admite recursul reclamantei în temeiul prevederilor art.312 alin.1 și 3 din Codul d e procedură civilă, va modifica în totalitate decizia atacată în sensul respingerii ca nefondat a apelului, sentința judecătoriei urmând a fi păstrată în totul. Totodată va fi respins ca nefondat recursul părții pârâte, față de care se va face aplicarea prevederilor art.274 din Codul d e procedură civilă, sens în care va fi obligată la plata sumei de 1800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea onorariului avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.312 alin.1, combinat cu art.296 și 316 Cod procedură civilă,
ADMITE ca fondat recursul civil introdus de recurenta EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ CU - cu sediul în O, strada -.-,nr.4, județul în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR B-ARHIVELE NAȚIONALE,cu sediul în B,-, sector 5, împotriva deciziei civile nr.303/A din 5 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o modifică în totalitate și în consecință:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR B-ARHIVELE NAȚIONALE,cu sediul în B,-, sector 5, în contradictoriu cu intimata EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ CU - cu sediul în O, strada -.-,nr.4, județul, împotriva sentinței civile nr.1422 din 25 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o păstrează în întregime.
Obligă partea intimată MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR B-ARHIVELE NAȚIONALE să plătească părții recurente EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ CU - O suma de 1800 RON cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red.concept decizie -
Data:17.03.2010
Jud.fond
Jud.apel Fl./
Dact./Data:17.03.2010.03.2010/4 ex./2 com./Data:
Președinte:Moșincat EugeniaJudecători:Moșincat Eugenia, Stan Aurelia Lenuța, Trif
