Anulare act. Decizia 544/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 544
Ședința publică de la 16 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Stela Popa
JUDECĂTOR 2: Paraschiva Belulescu
JUDECĂTOR 3: Sorin Drăguț
Grefier - -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică de la data de 09 iunie 2008, privind judecarea recursurilor formulate de pârâții, G, împotriva deciziei civile nr. 623 din 07 decembrie 2007 și a încheierii de îndreptare eroare materială din 26 martie 2008 pronunțate de Tribunalul Dolj, în dosarul nr- pronunțată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și și intimata pârâtă DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ ȘI SERVICII,având ca obiect anulare act.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de la 09 iunie 2008 au fost consemnate într-o încheiere separată ce face parte integrantă din prezenta.
CURTEA
Asupra cauzei de față;
La data de 16 octombrie 2001, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Statul Român, Consiliul Local al Municipiului C, -, G și pentru ca instanța, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în C,- (fostă, nr. 51), compus din construcții și teren, imobil preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii reclamanților, G și; au mai solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 409/1997 încheiat între Statul Român și G, nr. 524/1998 încheiat între Statul Român și și, respectiv, nr. 593/1999 încheiat între Statul Român și, intabularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu, evacuarea pârâților persoane fizice din imobil pentru lipsa titlului și obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
La cererea reclamanților, la termenul din 28 martie 2002, cauza a fost suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Tot la cererea reclamanților, dosarul a fost repus pe rol la data de 18 aprilie 2003 după emiterea deciziei la notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
La 16 mai 2003, reclamanții au formulat o precizare la acțiune, arătând că solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 409/21.08.1997, privind suprafața de 54,31. deținută de G și -, nr. 524/01.09.1998 privind suprafața de 99,117. deținută de G și și, respectiv, nr. 593/28.09.1999 privind suprafața de 55,05. deținută de și -, contracte încheiate ]n baza Legii nr. 112/1995.
Au invocat, drept cauză de nulitate absolută, fraudarea legii și dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, precizând că acțiunea în revendicare privește construcția rămasă neretrocedată prin decizia administrativă și, în subsidiar, solicită acordarea despăgubirilor bănești, ca măsură reparatorie, pentru imobilul nerestituit în natură.
Pârâții și - au formulat întâmpinare, invocând excepția de necompetență materială a tribunalului în soluționarea acțiunii în revendicare și, respectiv, în constatarea nulității unor contracte de vânzare-cumpărare, precum și excepția autorității de lucru judecat cu privire la regimul juridic al imobilului, în raport de sentința civilă nr. 10128/1996 pronunțată de Judecătoria Craiova într-o revendicare anterioară.
La data de 05.09.2003, reclamanții au arătat că nu înțeleg să conteste dispoziția nr. 8919/2002 a Primăriei C, astfel că Tribunalul nefiind învestit cu soluționarea unei contestații formulate în temeiul art. 24 alin. 8 din Legea nr. 10/2001 prin sentința civilă nr. 445 din 17 octombrie 2003, Tribunalul Dolja declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.
Prin aceeași sentință, instanța a luat act că reclamanții renunță la judecata cererii privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, formulată împotriva pârâților Consiliul Local C, D și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 210/2004.
La data de 27.07.2004, reclamanții au precizat acțiunea, arătând că înțeleg să restrângă obiectul cererii inițiale la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare menționate în cereri.
În motivarea cererii precizatoare, reclamanții au arătat că, la momentul înstrăinării apartamentelor către pârâți, statul nu deținea un titlu valabil asupra imobilului, acesta fiind preluat fără a se respecta prevederile legale la data naționalizării; astfel, Decretul nr. 92/1950 - prin care imobilul a trecut în proprietatea statului - a fost afectat în întregime de neconstituționalitate, încălcând prevederile Constituției în vigoare la data adoptării, iar proprietarul naționalizat nu s-a încadrat în criteriile de naționalizare enunțate limitativ la art. 1 din acest act normativ, fiind, în fapt, asociat într-o societate comercială în nume colectiv, obiectul de activitate fiind comerțul și nu producția, activitatea bancară sau asigurările.
Reclamanții au mai arătat că imobilul a fost vândut de către stat pârâților, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării - Legea nr. 112/1995 și nr.HG 11/1997 - întrucât, la momentul înstrăinării, pe rolul instanțelor judecătorești se afla acțiunea în revendicare privind acest imobil, decizia definitivă și irevocabilă fiind pronunțată la data de 19.10.1999 de către Curtea de APEL CRAIOVA.
Reclamanții au arătat, de asemenea, că pârâții au fost dobânditori de rea-credință, în sensul că nu au depus minime diligențe pentru a cunoaște titlul prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, cu precizarea că aceștia au cunoscut despre derularea procesului având ca obiect acțiunea în revendicare, fiind de față la efectuarea expertizei tehnice dispuse în dosarul de fond.
Prin sentința civilă nr. 10863 din 5 octombrie 2004, Judecătoria Craiovaa admis acțiunea formulată de reclamanții, și, împotriva pârâților, G, Consiliul Județean D - Sector Servicii Publice, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 409/21.08.1997 încheiat între G și în calitate de cumpărători și Consiliul Județean D - Sector Servicii Publice în calitate de vânzător, contractul nr. 524/01.09.1998 încheiat între și și Consiliul Județean D - Sector Servicii Publice și contractul nr. 593/28.09.1999 încheiat între și - și Consiliul Județean D - Sector Servicii Publice.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, -, G și, arătând că au fost cumpărători de bună-credință și că etajul clădirii - unde se află apartamentul deținut de ei - a fost construit de C și nu a aparținut autorilor reclamanților.
Prin decizia civilă nr. 210/15.09.2005, Curtea de APEL CRAIOVAa declinat competența de soluționare a apelurilor în favoarea Tribunalului Dolj, avându-se în vedere dispozițiile art. 2 pct. 2.pr. civ. modificat prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea nr.OUG 138/2000.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - Secția Civilă la nr. 5285/CIV/2005.
Intimatele-reclamante și au formulat întâmpinare, arătând că sentința apelată este temeinică și legală, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, actele de înstrăinare au fost încheiate cu încălcarea legii, iar susținerile apelanților privind edificarea unei părți din construcție de către C sunt neîntemeiate.
Prin decizia civilă nr. 918/31.05.2006, Tribunalul Dolja admis apelurile declarate de pârâți, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că toți apelanții au invocat buna-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar analizarea acestei împrejurări de fapt și de drept era hotărâtoare pentru rezolvarea juridică a speței.
S-a reținut, de asemenea, că prima instanță s-a raportat în mod greșit la dispozițiile art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. 1, în reglementarea actuală) și că temeiul juridic în funcție de care ar fi trebuit soluționată acțiunea în constatarea nulității este, reprezentat de dispozițiile art. 46 alin. 2 (art. 50 alin. 2 în reglementarea actuală), conform cărora "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".
Instanța de control judiciar a conchis că problema care trebuie soluționată în speță este existența sau inexistența bunei-credințe a apelanților-pârâți la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fiind de netăgăduit că, prin art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să-i protejeze pe subdobânditorii cu titlu particular, ocrotind buna-credință a acestora, dând eficiență juridică aparenței în drept și preocupându-se de stabilitatea circuitului juridic civil.
Tribunalul a trimis cauza spre rejudecare, cu indicația de a se avea în vedere și susținerile apelanților G și privind edificarea etajului imobilului în litigiu de către stat, după preluarea abuzivă de la autorul intimaților - reclamanți, corelativ cu justificarea unui interes legitim și a calității procesuale active în promovarea cererii.
Prin sentința civilă nr. 3718 din 23 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr-, s-a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanții, și, împotriva pârâților, -, G și ( și Direcția Județeană de Pază și Servicii D -
Pronunțându-se cu prioritate asupra excepțiilor, prima instanță a apreciat neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, reținând că imobilul situat în C,-, a fost construit în întregime, parter și etaj de autorii reclamanților, fiind preluat de către stat în anul 1952, nefinisat, conform certificatului eliberat de Arhivele Statului și procesului verbal de predare-primire din 27 februarie 1960.
S-a acordat relevanță în acest sens și Dispoziției Primarului nr. 8919/02.12.2002 prin care reclamanților li s-a restituit în natură partea de imobil liberă iar pentru apartamentele înstrăinate chiriașilor, li s- recunoscut dreptul la despăgubiri.
Și excepția lipsei de interes a reclamanților a fost respinsă apreciindu-se că se justifică un interes personal, actual și legitim, ce se circumscrie dorinței reclamanților de readucere a bunului în patrimoniul lor.
Pe fond, prima instanță, în aprecierea bunei sau relei-credințe a pârâților-cumpărători la momentul încheierii contractelor, a reținut că reclamanții nu au întreprins demersuri administrative în baza Legii 112/1995, iar susținerea reclamanților că pârâții ar fi cunoscut demersurile juridice ale celor dintâi nu au suport faptic.
Împotriva sentinței civile nr. 3718/23 martie 2007 au formulat apel atât reclamanții, cât și pârâții și, criticând- pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin apelul reclamanților s-a criticat sentința pentru că nu a avut în vedere că imobilul a fost preluat fără titlu, astfel că nu era posibilă vânzarea apartamentelor din imobil către pârâții - cumpărători - pentru că dispozițiile Legii 112/1995 privesc doar imobilele luate cu titlu.
A criticat și reținerea bunei - credințe a cumpărătorilor - apreciind reclamanții că au fost înlăturate nejustificat declarațiile martorilor, inclusiv declarația expertului (care a efectuat expertiza în procesul anterior de revendicare a imobilului ), declarații potrivit cărora pârâții cumpărători au avut cunoștință de existența litigiului pentru revendicarea imobilului.
În același sens au susținut că nu s-a avut în vedere obligația de diligență ce le revenea acestora de a se informa asupra situației juridice a imobilului.
Apelanții pârâți G și au criticat sentința sub aspectul soluționării excepțiilor.
Prin decizia nr.623 din 07 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr- s-a respins apelul pârâților, s-a admis apelul formulat de reclamanți, s-a schimbat sentința, în sensul că s-a admis acțiunea și s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr.524/01.09.1998, 593 din 28.09.1999 și 409/21.08.1997.
Instanța de apel analizând excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes în raport de caracterul definitiv al Deciziei emisă de Primarul Mun. C în soluționarea notificării întemeiată pe Lg.10/2001, le-a considerat neîntemeiate, motivând că dispozițiile art.16-18 din Titlul VII al Legii 247/2005 permit Secretariatului Comisiei Centrale să verifice legalitatea respingerii cererilor de restituire în natură a imobilelor.
Raportarea aceleiași excepții de către pârâți la inexistența dreptului de proprietate al reclamanților asupra etajului imobilului, s-a considerat de asemenea neîntemeiată instanța reținând, prin analiza probatoriilor administrate în cauză, că întregul imobil a fost edificat de autorii reclamanților până la stadiul nefinisat.
Instanța a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, precum și împrejurarea că pârâții nu au depus dovezi din care să rezulte alocarea de către stat de fonduri pentru investiții în perioada de după naționalizare pentru edificarea etajului.
În privința titlului de preluare a imobilului, instanța a constatat că prin decizia nr.918/2006 a Tribunalului s-a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, astfel că nu se mai poate repune în discuție acest aspect.
S-au apreciat ca întemeiate criticile din apelul reclamanților, privind reaua-credință a pârâților la data cumpărării apartamentelor.
S-a reținut ca relevantă sub aspect probator, expertiza efectuată în dosarul nr.8075/1994 de către expertul B, cu ocazia identificării apartamentelor din imobil acesta, identificând și persoanele care le ocupă și descriind în expertiză apartamentele în litigiu. Instanța a concluzionat că pârâții au avut cunoștință de acțiunea în revendicare formulată la data de 06.04.1994 de către autorii reclamanților și au încheiat contractele în timpul litigiului, cunoscând natura litigioasă imobilului.
A argumentat instanța că principiul validității aparenței de drept, invocat de pârâți este subsecvent întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului (care trebuie să fie comună și invincibilă) și cea privind buna credință a subdobânditorului ( care trebuie să fie perfectă - lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia).
Cu referire la speță, instanța a constatat că pârâții cumpărători nu au întreprins nici un demers pentru a se convinge asupra calității de proprietar a vânzătoarei și că prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate s-au obligat să suporte o eventuală majorare a cuantumului despăgubirilor datorate adevăratului proprietar - comportament ce răstoarnă prezumția bunei-credințe și înlătură aparența de drept.
A concluzionat instanța că pârâții au încheiat contractele în absența oricăror măsuri normale de precauție conforme uneiprudențe ori diligențe minime pentru determinarea calității de adevărat proprietar a vânzătorului - reținând că această îndoială imputabilă cumpărătorilor și fondată pe culpă distruge ideea de conduită legitimă de bună-credință și că nu aparența dreptului de proprietate în privința vânzătorului i-a determinat să încheie actele, ci în nereușita autorilor reclamanților de a-și redobândi imobilul.
Prin încheierea de la 26.03.2008, dată în același dosar, Tribunalul Dolja admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de apelanții reclamanți și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr.623 din 07 decembrie 2007, în sensul că se va menționa respingerea apelului formulat de apelanții pârâți și în contradictoriu cu apelanții reclamanți, și.
A dispus îndreptarea erorii strecurată în alinatul 2 al dispozitivului, în sensul că se va menționa admiterea apelului formulat de reclamanți și în contradictoriu cu pârâții apelanți G și ().
Împotriva deciziei au formulat recurs pârâții, G, și, invocând următoarele motive și argumente:
Art.304 pct.7 și 9:
Nepronunțarea instanței asupra apelurilor pârâților, în condiții de contradictorialitate conform raporturilor procesuale ale speței, instanța anulând contractul încheiat de pârâții G și, cu toate că apelul reclamanților s-a admis în contradictoriu doar cu intimații pârâți, și D, nu și în contradictoriu cu acești pârâți, anulând și un contract din 1993 care nu a făcut obiectul cauzei.
Este nelegală soluția dată de instanță excepțiilor promovate privind lipsa de calitate procesuală activă și interesului legitim al reclamanților -, excepții justificate de respingere irevocabilă de către unitatea deținătoare a cererii de restituire în natură a părții de imobil ocupată de recurenții pârâți și de construirea în totalitate a etajului imobilului, de către stat.
Motivarea dată excepțiilor este străină de problematica speței. Reclamanții nu au contestat dispoziția nr.8919/2002 a Primăriei C - prin care au primit restituirea în natură doar pentru o parte din imobil și măsuri reparatorii pentru partea de imobil ocupată de pârâți, astfel că pot beneficia pentru această parte imobilului doar de despăgubiri.
Textele art. 16-18 din capitolul V al titlului VII din Legea 247/2005 - avute în vedere de instanță se referă la o altă modalitate de reparație și privesc doar verificare a condițiilor de formă impuse de lege - singura cale de atac împotriva dispoziției de respingere a restituirii fiind cea prevăzută de art.26 alin.3 din Lg.10/2001 (neutilizată de reclamanți), neexistând o altă modalitate procedurală de care să uzeze reclamanții pentru obținerea restituirii.
Instanța a refuzat să se pronunțe asupra excepției lipsei de interes raportat la susținerea privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
Respingerea nelegală a acestor excepții pe coordonata edificării etajului de către Stat, instanța refuzând clarificarea acestui aspect prin efectuarea unei expertize - considerând proba inutilă - înlăturând o expertiză extrajudiciară, recurgând la considerații de natură pur tehnică asupra întinderii suprafeței imobilului la diverse momente - aspecte ce impuneau părerea unui specialist.
Motivarea deciziei este contradictorie, întrucât afirmă că apare o diferență de suprafață construită pe care o explică prin nefinisarea imobilului la data naționalizării, iar în paragraful 5 al filei 7 se consemnează că din coroborarea autorizației de construcție cu adresele depuse se creează prezumția simplă, în sensul edificării etajului de către autorii reclamanților - pentru ca în paragraful 7 să se afirme că singura concluzie ce se desprinde este a începerii construcției în anul 1947.
Instanța a aplicat greșit art.45 alin.2 din Legea 10/2001 când a conchis asupra relei-credințe a cumpărătorilor, cu încălcarea prezumției instituită de art.1899 alin.2 din Codul civil, cu nesocotirea principiului validității aparenței de drept și cu încălcarea art.129, 186, 201 pr.civ. ale art.1204, 1203 civ. și ale art.6 CEDO și instituirea prezumției de rea credință în prejudiciul pârâților.
Instanța nu a ținut cont de principiul juridic al adevărului lucrului judecat, respectiv că la data cumpărării apartamentelor, litigiul anterior era irevocabil soluționat prin respingerea revendicării întărind convingerea pârâților asupra valabilității titlului statului.
S-a ignorat principiul bunei credințe și prevederile Legii 112/1995, dosarul vânzării respectând exigențele acestei legi, iar cumpărătorii făcând diligențele normale de verificare a proprietății.
Cum buna credință este prezumată potrivit art.1899 alin.2 civ. - revenea reclamanților sarcina de dovedi reaua-credință a cumpărătorilor - iar instanței de a verifica respectarea dispozițiilor Legii 112/1995 de către chiriași.
Exigențele Legii s-au respectat atâta timp cât reclamanții nu au formulat cereri în temeiul Legii 112/1995 și documentația întocmită de vânzător atestă posibilitatea vânzării imobilului existând toate avizele necesare comunicate și cumpărătorilor și întrunite condițiile aparenței de drept; chiriașii neavând competențe în analizarea sub aspect juridic a titlului statului.
Art.304 pct.8 pr.civ
Instanța s-a referit la clauza din contracte prin care se obligau cumpărătorii să suporte o eventuală majorare a cuantumului despăgubirilor datorate adevăratului proprietar - fără a avea în vedere că astfel de clauze erau prestabilite, contractele fiind de adeziune, interpretând greșit actul și schimbând înțelesul clauzei.
Ulterior pronunțării încheierii de îndreptare eroare materială, pârâții au formulat recursuri și împotriva acestei încheieri, susținând că reprezintă o veritabilă completare de dispozitiv care nu se putea face decât în condițiile art.2812pr.civ. iar nu în temeiul art.281 p,
Recursurile sunt nefondate.
Criticile formulate prin recursurile declarate de către pârâți împotriva încheierii de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul deciziei sunt în sensul că aspectele completate prin încheiere nu ar fi erori materiale în înțelesul art.281 pr.civ, ci veritabile completări ale dispozitivului hotărârii care nu s-a realizat în condițiile art.2812pr.civ.
Art.2812pr.civ. se referă la ipoteza în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere și permite completarea hotărârii cu citarea părților.
Prin încheierea atacată cu recurs nu s-a completat decizia în acest sens, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri omise de la judecată.
Din minuta deciziei rezultă cu claritate că Tribunalul Dolja soluționat atât apelul declarat de reclamanți, cât și apelul pârâților cu judecarea cărora a afost investit.
Ceea ce a omis instanța de apel să treacă în dispozitivul deciziei a fost enumerarea numelor tuturor părților în contradictoriu cu care s-a admis sau s-a respins fiecare cerere de apel.
Or, este de la sine înțeles că apelul reclamanților s-a admis nu numai în contradictoriu cu intimații pârâți (care nu au declarat apel), ci și față de apelanții pârâți G și () iar respingerea apelului declarat de acești pârâți s-a făcut în contradictoriu și cu apelanții reclamanți.
O astfel de omisiune a instanței în enumerarea tuturor numelor părților se poate completa pe calea îndreptării erorii materiale în deplină concordanță cu textul art.281 pr.civ. dacă aceasta corespunde minutei deciziei - ceea ce în speță se confirmă.
Tot eroare materială reprezintă și înscrierea în dispozitivul deciziei anului 1993 ca an al încheierii contractului nr.593 - în minută figurând anul corect - 1999.
Cum prin încheierea din 26.03.2008 dată cu respectarea art.281 pr.civ. Tribunalul Dolja îndreptat erorile materiale constând în omisiunea enumerării numelor tuturor părților, în contradictoriu cu care s-au soluționat apelurile, rămâne fără obiect prima critică de nelegalitate a recursului formulat împotriva deciziei.
Celelalte critici aduse deciziei prin recursul pârâților, ce se constituie în argumentele pentru motivele de recurs invocate - art.304 pct.7 și 9 pr.civ. sunt nefondate.
Instanța de apel s-a pronunțat în mod expres,asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes reclamanților de a obține restituirea în natură a apartamentelor vândute recurenților pârâți, iar motivarea dată respingerii acestor excepții nu este străină de problematica speței și nici contradictorie.
Pe de altă parte, motivarea răspunde tuturor aspectelor invocate de apelanții pârâți, referindu-se atât la existența interesului în condițiile neatacării dispoziției Primarului emisă în temeiul Legii 10/2001, cât și la cele referitoare la pretinsa inexistență dreptului de proprietate al reclamanților asupra etajului imobilului.
Interpretarea dată de instanță dispozițiilor art.16-18 din Titlul VII al Legii 247/2005, în sensul că revin Comisiei Centrale competențe în verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilelor solicitate prin notificări este corectă. A,4 al art.16 din acest titlu se referă la o analizare a dosarelor (înaintate acestei comisii) în privința verificării legalității respingerii cererilor de restituire în natură, ori o analiză nu se reduce la o examinare a aparenței de legalitate cum susțin recurenții.Cât privește admisibilitatea acțiunii în revendicare ce s-ar promova după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, instanța a arătat că nu se impune a se pronunța întrucât nu a mai rămas investită cu acest capăt al acțiunii - motivare ce se justifică în raport de cadrul procesual fixat în urma precizării acțiunii și al cererilor soluționate în primă instanță.
Doar cu ocazia dezbaterilor din recurs pârâții prin apărător au susținut că se impunea clarificarea acestui aspect tot în contextul examinării excepției lipsei interesului. Asupra admisibilității acestei acțiuni a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite pronunțându-se asupra recursului în interesul legii prin hotărârea din 9 iunie 2008 - în dosarul nr.60/2007.
Prin urmare, reclamanții au posibilitatea pe această cale de a obține revendicarea părții din imobil ce nu le-a fost restituită prin dispoziția dată de Primar în soluționarea notificării și chiar în cadrul procedurii reglementate de Lg.10/2001, dar abia după constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor pe care pârâții le dețin cu proprietarii astfel că este pe deplin justificat interesul acestora în promovarea acțiunii de față.
Instanța de apel a examinat în detaliu probatoriilor administrate în cauză spre a clarifica regimul proprietății asupra etajului imobilului, ajungând la concluzia că acesta a fost edificat de către autorii reclamanților până la stadiul de finisaj, anterior naționalizării ce a operat în baza Decr.92/1950.Modul de interpretare al probatoriilor și stabilirea situației de fapt nu se mai pot cenzura în calea extraordinară de atac a recursului după abrogarea pct.11 al art.304 pr.civ. astfel că sub acest aspect decizia nu este cenzurabilă.
Instanța de apel a motivat respingerea cererii de administrare a probei expertizei tehnice cu obiectivele cerute de pârâți ca fiind inutilă cauzei față de momentul edificării imobilului și reținând că acest aspect se poate clarifica pe baza înscrisurilor și al prezumțiilor legale.
Corect instanța a pornit de la prezumția de proprietate asupra construcțiilor de pe teren instituită în favoarea proprietarului terenului prin instituția accesiunii (art.492 civ.).
În raport de această prezumție, revenea pârâților sarcina de a proba contrar și anume că etajul construcției nu este proprietatea reclamanților, pentru că s-a realizat din fondurile statului, ceea ce în speță nu s-a demonstrat iar autoritățile locale au recunoscut calitatea reclamanților de proprietari ai întregului imobil.
Astfel prin Dispoziția nr.8919 din 02 decembrie 2002 Primăriei Municipiului C - s-a soluționat notificarea reclamanților întemeiată pe Legea 10/2001 în considerarea calității acestora de proprietari ai întregului imobil, dispunându-se restituirea în natură a părții de imobil închiriată pentru care Primăria C este unitate deținătoare și propunându-se acordarea de despăgubiri pentru apartamentele vândute, parte din acestea fiind situate la etajul imobilului, întrucât în privința acestora Primăria nu mai era unitate deținătoare în sensul legii.
Considerentele deciziei ce duc la concluzia existenței etajului imobilului în proprietatea autorilor reclamanților la data naționalizării nu conțin contradicții și din subsumarea lor decurge concluzia logică la care a ajuns instanța.
Instanța a rezolvat corect și problema bunei sau relei credințe a subdobânditorilor imobilului printr-o corectă aplicare a dispozițiilor incidente în speță, cuprinse în codul civil, Lg.10/2001.Lg.112/1995.
În speță, nu se poate reține nici autoritatea și nici puterea de lucru judecat a sentinței Judecătoriei Craiova, pronunțată în litigiul anterior pentru revendicarea imobilului, întrucât chiar Legea 10/2001 prin art.47 prevede posibilitatea formulării de cerere noi pentru obținerea restituirii imobilelor chiar în situația respingerii unor acțiuni anterioare.
Asupra nevalabilității titlului de preluare a imobilului prin actul naționalizării s-a statuat în mod irevocabil prin decizia nr.918/31.05.2006 dată de Tribunalul Dolj (neatacată cu recurs) - instanța stabilind că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat, astfel că în speță este aplicabil art.46 alin.2 (devenit art.50) din legea 10/2001. Acest text prevede expres nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare preluate fără titlu - cu excepția situației în care cumpărătorii au fost de bună-credință.
Cum imobilul a fost preluat fără titlu, nu a făcut obiect de reglementare al Legii 112/1995 (care privește doar imobilele preluate cu titlu), astfel că nici nu putea fi înstrăinat în baza art.9 din această lege nefiind satisfăcute exigențele legii cum eronat susțin pârâții.
Dispozițiile Legii 112/1995 care se referă la obligația vânzătorului de verifica în prealabil situația juridică a imobilului, nu sunt de natură a-l exonera pe cumpărător de orice responsabilitate.
Obiecțiunile pârâților referitoare la omisiunea reclamanților de a face cunoscută situația imobilului pentru a paraliza efectele Legii 112/1995 sunt contrazise de existența pe rolul instanțelor - în perioada încheierii contractelor de vânzare-cumpărare( toate contractele încheindu-se anterior rămânerii irevocabile a sentinței prin care s-a soluționat acel litigiu) a acțiunii în revendicare.
Instanța de apel - pe baza raportului de expertiză întocmit în acel litigiu de către expertul, prin care s-au efectuat măsurători inclusiv în apartamentele pârâților și a declarației dată de expert în cauză, coroborată cu declarațiile altor martori a reținut că pârâții au avut cunoștință de existența litigiului având ca obiect revendicarea imobilului - raportând situația bunei credințe la această stare de fapt reținută.
Pe de altă parte dacă la data încheierii contractelor, pe rolul instanțelor se afla pendinte acțiunea în revendicare a imobilului în contradictoriu cu vânzătorul, reiese cu evidență și reaua-credință a cumpărătorilor, care aveau cunoștință de demersul foștilor proprietari pentru recuperarea proprietății.
B credință a cumpărătorilor poate fi reținută numai raportat la demersurile pe care le-au efectuat prealabil încheierii contractului pentru a afla situația juridică a imobilului și a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligența pe care au depus-o în materializarea posibilității de a afla dacă imobilul este revendicat în cadrul unei acțiuni în justiție sau în cadrul unei alte proceduri legal instituită.
În acest sens, pârâții trebuiau să depună înscrisuri care să ateste că urmare a unor astfel de demersuri, li s-a răspuns de către unitatea vânzătoare că situația juridică a imobilului este clar stabilită, că nu face obiectul nici unei acțiuni de revendicare sau proceduri de restituire.
În speță nu s-au depus asemenea dovezi.
Dimpotrivă, în contractele încheiate de pârâți s-a prevăzut o clauză (art.13) prin care aceștia au fost de acord să suporte o eventuală majorare a cuantumului despăgubirilor datorate adevăratului proprietar.
O astfel de clauză denotă că pârâții și-au asumat riscul evicțiunii și chiar au luat asupra lor consecințele acestuia. Un asemenea comportament răstoarnă prezumția de bună credință și inevitabil înlătura aparența de drept.
Așa cum corect a reținut instanța de apel, doar eroarea comună și invincibilă - imposibil de prevăzut și de înlăturat cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului și buna credință a subdobânditorilor care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă face să fie incident principiul valabilității aparenței de drept.
Câtă vreme în cauză pârâții nu au făcut dovada întrunirii cumulative acestor condiții nu este incident acest principiu și corect s-a reținut reaua -credință a cumpărătorilor.
Nu eroarea generată de aparența calității de proprietar a vânzătorului, ci în nereușita fostului proprietar de a-și revendica imobilul i-a determinat pe pârâții recurenți să încheie contractele de vânzare-cumpărare, ceea ce pe plan psihologic exclude ideea de credință legitimă și corelativ de bună -credință.
Instanța nu a ignorat prezumția bunei-credințe a pârâților prevăzută de art.1899 alin.2 din codul civil pentru operarea uzucapiunii și extinsă de jurisprudență și în alte situații.
Această prezumție este relativă și a fost răsturnat în cauză după cum s-a arătat.
Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art.129, 186, 201 din cordul de procedură civil și a dispoz.art.1203, 1204 din codul civil atâta timp cât instanța a motivat măsurile dispuse în privința administrării probatoriilor și a examinat probatoriilor la care se referă pârâții, iar modul de interpretare al acestora nu este cenzurabil în recurs.
Recurenții pârâți nu explică în ce constă încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu se poate reține că în speță li s-a oprit sau că li s-a limitat accesul la justiție și la un proces echitabil.
Dimpotrivă, în speță, trebuie avut în vedere că nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu sunt de natură a da validitate unui act juridic fraudulos - și a-l considera bun în sensul textului Convenției.
Conform jurisprudenței CEDO, constituie ingerință înstrăinarea bunului revendicat de proprietar, bun ce trebuia garantat de stat - chiar și în situația în care o asemenea ingerință ar fi prevăzută de lege. Dar, în speță, după cum am arătat, Legea 112/1995 în baza căreia s-au încheiat contractele pârâților nu a prevăzut vânzarea imobilelor preluate fără titlu - astfel că ingerința nu este prevăzută de lege.
Pe de altă parte, instanța națională este chemată să verifice dacă dispozițiile dreptului intern privitoare la asemenea ingerințe are efecte conforme cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv dacă acestea garantează respectarea bunurilor la nivelul acestor principii, având în vedere și interpretarea și aplicarea Convenției în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului iar în speță o respingere a acțiunii în anularea contractelor de vânzare a imobilului reclamanților ( ce constituie o ingerință în proprietatea lor ) fără ca aceștia să fi fost efectiv despăgubiți nu ar reprezenta o garantare a proprietății la nivelul Convenției.
Este nefondat și motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 pr.civ. invocat de pârâți.
Acest motiv vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul act juridic sau conținut.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenții pârâții nu sunt contracte de adeziune impuse cu clauze prestabilite, cum eronat susțin recurenții, ci reprezintă acordul de voință al părților contractante asupra tuturor clauzelor pe care le conțin, recurenții confundând contractele tipizate cu cele de adeziune astfel că instanța nu a schimbat natura lor iar clauza de la art. 13 a fost interpretată în sensul ce rezultă evident din cuprinsul ei.
Față de toate aceste considerente, nu se constată temeiuri de casare și nici de modificare a deciziei în baza art.304 pct.7, 8 și 9 pr.civ. urmând ca în baza art.312 pr.civ. să se respingă, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți.
În baza art.274 pr.civ. se obligă recurenții pârâți către intimații reclamanți la 1190 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător - achitat conform chitanței nr.99437 din 06.03.2008 depusă la dosar.
ENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții, G, împotriva deciziei civile nr. 623 din 07 decembrie 2007 și a încheierii de îndreptare eroare materială din 26 martie 2008 pronunțate de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și și intimata pârâtă DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ ȘI SERVICII D, având ca obiect anulare act.
Obligă recurenții pârâți, la 1190 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamantă, și
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Iunie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
27.06.2008
Red.jud.-
Tehn.MC/2 ex.
Președinte:Stela PopaJudecători:Stela Popa, Paraschiva Belulescu, Sorin Drăguț
