Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 160/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 160/R/2010
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 2: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 3: Dana Cristina
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, precum și recursul pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 375/F din 26.10.2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosarul nr-, privind și pe reclamanții intimați, - și, precum și pe pârâtul intimat TRIBUNALUL BISTRIȚA -N, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța constatând cauza în stare de judecată o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 375/F din 26.10.2009 a Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, s-a espins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis acțiunea formulată de reclamantele, și împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Bistrița -N și Ministerul Finanțelor Publice B-N și în consecință:
Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Bistrița -N să calculeze și să plătească reclamantelor sumele de bani ce reprezintă sporul de confidențialitate în procent de 15% lunar, calculat la salariul de bază brut lunar începând cu data de 01.01.2007- la zi și în continuare pentru reclamantele și, iar pentru reclamanta începând cu data cu data de 20.11.2008 - la zi și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective;
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în proces de Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N, să aloce fondurile necesare pentru plata drepturilor bănești solicitate de reclamante.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Bistrița -N să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a figurat inițial în proces sub denumirea Ministerul Economiei și Finanțelor, însă ca urmare a adoptării nr.OUG 221/2008 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, denumirea și atribuțiile acestuia a revenit Ministerului Finanțelor Publice,
Cu toate că nu sunt raporturi de muncă între acest pârât și reclamanți, s-a constatat că prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea acestui pârât doar la alocarea unor fonduri necesare plății drepturilor salariale, situație în care, văzând art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ce arată că acest minister pregătește proiectele legilor bugetare anuale, inclusiv a bugetului de stat, precum și ale legilor de rectificare, dar și atribuțiile ce revin acestui minister, prevăzute de nr.HG34/2007 privind organizarea și funcționarea acestuia, potrivit căreia elaborează proiectul legii bugetului de stat, precum și proiectele de rectificare a bugetelor de stat, atribuții prevăzute anterior și de HG nr.386/2007, ce a fost abrogată prin cealaltă hotărâre de guvern evocată, precum și faptul că reclamanții sunt plătiți pentru activitatea desfășurată din fonduri de la bugetul de stat, întrucât potrivit art.131 din Legea nr.304/2004 activitatea instanțelor de judecată, deci inclusiv cheltuielile de personal, este finanțată de la bugetul de stat, instanța a statuat că în mod evident acest pârât are legitimitate procesuală pasivă în cauză.
În ce privește fondul acțiunii formulate, tribunalul a reținut că reclamantele, și funcționează la Judecătoria Bistrița ca agenți procedurali, făcând parte din categoria personalului conex de specialitate.
Reclamanții, atât la data sesizării instanței, cât și în prezent, observând nr.OUG8/2007 referitoare la salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cât și Legea nr.567/2004, nu au beneficiat și nu beneficiază de acordarea vreunui spor de confidențialitate.
Potrivit art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, personalul auxiliar de specialitate ale instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care au cunoștință în exercitarea funcției și cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care au fost sesizați. De asemenea, trebuie reliefat faptul că potrivit art.90/1 din Legea nr.567/2004, introdus prin nr.OUG 100/2007, prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător și personalului conex al instanțelor judecătorești, cu excepția disp.art.68, 68/2, 68/3 și 68/4. S-a mai reliefat că și potrivit art. 9 și 10 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.145/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate are obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile obținute pe parcursul desfășurării activității profesionale și trebuie să se abțină de la orice încercare de a obține date sau informații pe care nu e îndreptățit să le cunoască.
Întrucât la nivel național, instanțele sesizate au adoptat soluții contradictorii în legătură cu acțiuni similare cu cea formulată de reclamanți în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, în ședința din 15 decembrie 2008, prin Decizia nr.46/2008 din dosarul nr.27/2008, a admis recursul în interesul legii declarat și a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1 și 2 din Codul deontologic al magistraților și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, raportat la art.9 din Codul deontologic al acestora, și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la îndemnizația brută lunară, respectiv salarul de bază brut lunar.
Potrivit art.329 Cod procedură civilă, deciziile prin care se soluționează recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată în ceea ce privește dezlegarea problemelor de drept.
Este cert că prin Decizia nr.838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea Curții Constituționale în legătură cu existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României pe de altă parte s-a constatat existența acestuia, însă instanța nu este ținută în soluționarea pricinii de această decizie, întrucât aceasta nu vizează în mod direct obiectul pricinii, cu atât mai mult cu cât cronologic cea dintâi este anterioară.
Ținând cont de Decizia nr.46/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție anterior evocată, de caracterul obligatoriu al acesteia referitoare la modul de dezlegare al problemei de drept, în vederea asigurării interpretării și aplicării unitare a legii la nivel național, instanța, având în vedere și dispozițiile legale anterior menționate, a admis acțiunea formulată de către reclamante. Pârâții au fost obligați să acorde și în continuare sporul de confidențialitate de 15% fiecărei reclamante întrucât obligațiile acestora de a păstra confidențialitatea lucrărilor și a păstra secretul profesional se mențin și în continuare, fiind în consecință aplicabilă și pentru viitor Decizia nr.46/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție anterior evocată.
Tribunalul a apreciat că de acest spor beneficiază și personalul conex chiar dacă nu sunt evidențiați în decizia în interesul legii întrucât urmare intrării în vigoare a Legii nr. 17/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, începând cu 1 ianuarie 2005, și a nr.OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, agenții procedurali și aprozii devin personal conex la cel auxiliar de specialitate, în consecință își păstrează această calitate instituită de actul normativ enunțat, de la acel moment.
Acțiunea a fost admisă și raportat la refuzul evident al pârâților de a achita aceste drepturi bănești, rezultând și din faptul că deși din data de 15 decembrie 2008 s-a statuat în sensul că au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, pârâții au continuat să se opună admiterii acțiunii. Apare astfel justificată cererea reclamantelor de a solicita plata unor drepturi bănești care încă nu au ajuns la scadență.
În baza art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul munciis -a dispus actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație, începând cu data scadenței și până la plata efectivă a acestora, pentru a se realiza o despăgubire integrală a reclamantelor, ca urmare a neexecutării lor de bună voie, la scadență.
Întrucât finanțarea instanțelor de judecată, deci inclusiv a cheltuielilor de personal, se asigură potrivit art.131 din Legea nr.304/2004 de la bugetul de stat, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile bănești necesare plății drepturilor anterior arătate, acesta având obligația legală în acest sens, ținând cont de art.19 din Legea nr.500/2002 și de art. 3 din nr.HG 34/2009 ce prevăd că acest pârât are atribuții atât în materia elaborării proiectului legii bugetului de stat, cât și a rectificării unor asemenea legi.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Bistrița -N, fiind cel care deține carnetele de muncă ale reclamantelor, în baza art.7 alin.2 din Decretul nr.92/1976, să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale acestora.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N în numele Ministerul Finanțelor Publice în baza mandatului nr.76011/25.06.2009, solicitând modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii intimatelor - reclamante față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea recursului, pârâtul arată că Ministerul Finanțelor Publice nu a avut raporturi juridice cu intimatele - reclamante, astfel că acestea să fie îndreptățite să formuleze cererea direct împotriva Ministerului Finanțelor Publice.
Acest minister nu se confundă cu bugetul de stat. Potrivit dispozițiilor Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice este răspunzător de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare ale acestor bugete.
Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite.
Admiterea cererii formulate împotriva Ministerul Finanțelor Publice ar echivala cu obligarea acestuia la plata din buget propriu a unor sume cu titlu de drepturi salariale unor persoane care nu sunt angajați ai acestuia, încălcându-se art.14 din Legea nr.500/2002.
Pe de altă parte, potrivit art.20 și 21 din legea menționată, Ministerul Finanțelor nu are nici calitatea de ordonator de credite față de intimatele-reclamante, această calitate având-o pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.
Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile ce sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, pregătirea proiectelor bugetare anuale, a legilor de rectificare bugetară, de aprobare a contului general de execuție bugetară, dar cu toate acestea nu poate fi ținut garant pentru plata unor drepturi bănești ale unor salariați dintr-o altă instituție publică, care are calitatea de ordonator principal de credite.
În drept își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041pr.civ.
Împotriva aceleiași hotărâri a mai declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței atacate, iar pe fond să se respingă cererea de chemare în judecată ca nefondată.
În motivare, pârâtul își întemeiază recursul în primul rând pe dispozițiile art. 304 pct.4 din pr.civ.
Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Curtea Constituțională, prin decizia nr.838/27.05.2009, a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că decizia nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de reclamanți și de prima instanță în motivarea soluției pronunțate, nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față, prin care s-a solicitat în fapt modificarea și completarea unor acte normative. Instanțele nu vor mai putea continua să procedeze la completarea legii prin acordarea sporului de confidențialitate personalului din sistemul justiției, ignorând cele statuate în mod expres de instanța de control constituțională.
Asemenea altor categorii profesionale, intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar.
Instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare.
Obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Dovadă o reprezintă și decizia nr.819/3.07.2008 a Curții Constituționale care, "constată că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Un alt motiv de recurs este cel prevăzut la punctul 9 al art.304 din pr.civ.
La data de 12.11.2009 a intrat în vigoare Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, unde la art.4 alin.1 din anexa VI, se arată că personalul auxiliar de specialitate beneficiază de următorul spor de confidențialitate: 5% din salariul de bază, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară.
De asemenea, potrivit alin.2 și 3 lit.a din același art.4 "dispozițiile alin.1 intră în vigoare la 3 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporurile aplicându-se în procentele prevăzute la alin.1 lit.a și b până la data de 31 decembrie 2009; de la 1 ianuarie 2010, personalul prevăzut la alin.1, beneficiază, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, de următoarele drepturi salariale: a). un adaos de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru păstrarea confidențialității".
Prin urmare, recurentul solicită să se constate admiterea eronată de către instanța de fond a capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare (respectiv după data de 12.11.2009).
Teza ridicată la de principiu al dreptului muncii de către instanța de fond, potrivit căreia fiecărei îndatoriri privită analitic în mod separat, îi corespunde un spor, nu are nici un temei legal sau doctrinar.
În speță nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.
Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate, definite de Legea nr.182/2002 ca fiind "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță consecințelor care s-ar produse ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora ar exista o stare de discriminare, pentru că așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin decizii, "diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă". De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că " în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări".
În sprijinul apărării se invocă și practica judecătorească a Curții de Apel Craiova, a Curții de Apel Suceava, a Curții de Apel Brașov, a Curții de Apel București, a Curții de Apel Cluj, a Curții de Apel Alba Iulia, a Curții de Apel Iași, a Tribunalului Satu Mare și Tribunalului Constanța.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
Potrivit deciziei nr.46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție care a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin. 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cum, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3.proc.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că este de prisos a mai face referire și la alte aspecte legate de temeinicia sentinței aduse în discuție de pârâți cu privire la problema dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Și otivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. este nefondat.
Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata sporului de confidențialitate în favoarea reclamanților.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii. Temeiul juridic reținut de tribunal pentru admiterea acțiunii a fost art. 329 Cod proc.civ. raportat la Decizia nr. 46 din 2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, Curtea apreciază că decizia în interesul legii pronunțată asupra acestei probleme acoperă și chestiunea competenței instanțelor de a se pronunța în litigii similare celui de față. Altfel spus, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe nu doar sub raportul dezlegării asupra problemei de drept, deci a caracterului datorat al sporului de confidențialitate, ci în egală măsură în ce privește competența instanțelor de a dezlega astfel de litigii, deci de a statua asupra acestui spor ce într-adevăr, nu era prevăzut de un text din dreptul pozitiv în favoarea reclamantelor, la data promovării acțiunii.
În acest context, trebuie menționat că statuarea dreptului la sporul de confidențialitate s-a făcut de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu în considerarea existenței unui text legal care să instituie în favoarea magistraților și a personalului auxiliar de specialitate dreptul la sporul de confidențialitate, ci ca urmare a constatării discriminării la care această categorie a fost supusă, dispunându-se în consecință repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței. Instanța, tocmai exercitând atribuțiile proprii, a constat în temeiul legislației în vigoare calificarea neacordării acestui spor drept o discriminare pasibilă a fi îndreptată prin acordarea de despăgubiri, conform art. 27 din nr.OG 137/2000 și prin raportare și la Protocolul 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la Directivele Consiliului nr. 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
S-a mai arătat în cererile de recurs că dacă prima instanță s-ar fi raportat la deciziile nr.818, 819, 820/03.2008, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, soluția pronunțată nu ar fi putut fi decât de respingere a acțiunii.
Și sub acest aspect, trebuie constatat că prin pronunțarea Deciziei nr. 46 din 15 decembrie 2008, deci ulterior pronunțării menționatelor decizii ale Curții Constituționale a României, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat într-un mod favorabil reclamantelor chestiunea, astfel încât singura concluzie este aceea că înaltul for a avut în vedere inclusiv statuările Curții Constituționale a României, datorită ulteriorității deciziei pronunțate de acesta.
Pe de altă parte, trebuie subliniat încă o dată că la baza pronunțării Decizie nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a stat doar nr.OUG 137/2000, ci totodată normele internaționale menționate mai sus și în cuprinsul deciziei în interesul legii.
Curții Constituționale a României trebuie considerate în contextul dat de prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, care stipulează că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Or, conform prevederilor Protocolului 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează "Interzicerea generală a discriminării", "1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1".
Se observă astfel că, deși alineatul 1 al articolului statuează garanția cetățeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alineatul 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situațiile în care cetățeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităților publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relațiile cu cetățenii, nu doar în punerea în executare a drepturilor acestora. Consecința este că trebuie interpretată garanția menționată ca extinzându-se și asupra situațiilor în care cetățeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparține, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege și în favoarea acestei din urmă categorii. Altfel, ar fi să se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiție nenecesară, stipulațiile alin. 2 al art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute în lege.
Or, în lumina acestei interpretări, acțiunea reclamantelor apare ca întemeiată chiar în contextul declarării ca neconstituționale a dispozițiilor relevante din nr.OUG 137/2000.
Ca o concluzie, nu se poate considera că prin constatarea existenței dreptului la sporul de confidențialitate, ca o consecință a existenței discriminării, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi încălcat atribuțiile puterii judecătorești, având în vedere că este de datoria instanțelor interne de a aplica nu doar dreptul intern, ci și prevederile din tratatele la care România este parte.
În același context trebuie privită și critica de nelegalitate trasă din decizia Curții Constituționale nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial nr.461/2009, prin care s-a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, arătându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție, evident că nici celelalte instanțe judecătorești, nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Sentința pronunțată a fost criticată și sub aspectul acordării pentru viitor a drepturilor solicitate. Critica este nefondată, întrucât obligarea pârâților la plata sporului până la ziși în continuarenu reprezintă o legiferare a sporului, ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert, legat de neplata acestui spor în viitor. În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert, chiar dacă se va produce în viitor, în măsura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident, sintagma "și în continuare" vizează doar perioada în care se vor menține condițiile avute în vedere la pronunțarea sentinței, anume, caracterul datorat al sporului în raport de dispozițiile legale avute în vedere de către instanță și refuzul acordării lui de către angajator.
Astfel, raportat la invocata lege unică de salarizare, trebuie reținut că sentința atacată a fost pronunțată la data de 26 octombrie 2009, astfel încât în mod evident prima instanță nu a avut în vedere această lege, care nici nu a putut constitui cauza juridică a acțiunii. Prin urmare, sintagma "și în continuare" ce stabilește dreptul reclamantelor la plata sporului și pentru viitor (în raport de data pronunțării sentinței) acoperă doar perioada de până la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, care modifică situația juridică premisă prin aceea că include sporul de confidențialitate în drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul sistemului judiciar. Or, după această dată nu mai sunt aplicabile considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul Deciziei nr. 46/2008, datorită tocmai schimbării legislative survenite.
Cât privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că ste nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamantelor, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamante și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamantelor din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Justiției și Libertăților, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât privește necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea și modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că Ministerul Justiției și Libertăților este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâți sunt obligați la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea drepturilor salariale în discuție este subsecventă celei de a se plăti aceste drepturi de către instanța la care reclamantele își desfășoară activitatea.
Nici lipsa suportului legal pentru includerea sumelor în discuție într-o rectificare a bugetului nu poate fi reținută, având în vedere că hotărârile judecătorești irevocabile au putere de lege, astfel încât hotărârea în sine reprezintă o suficientă întemeiere legală pentru o astfel de rectificare, potrivit nr.OG 22/2002.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14, 19 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, nr.HG 34/2009, art. 17.proc.civ.
Față de cele mai sus reținute văzând și dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 312 alin. 1.proc.civ. Curtea va respinge ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N și Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 375/F din 26.10.2009 a Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, - - - - - -
GREFIER,
Red.T/.
5 ex./17.02.2010
Jud.fond: și
Președinte:Cristina MănăstireanuJudecători:Cristina Mănăstireanu, Ioana Tripon, Dana Cristina
