Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1606/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1606/R/2009
Ședința publică din 23 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Eugenia Pușcașiu
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DGFP împotriva sentinței civile nr. 18 din 15 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, privind și pe reclamantul, precum și pe pârâții TRIBUNALUL MARAMUREȘ și CURTEA DE APEL CLUJ, vând ca obiect calcul drepturi salariale
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 27 mai 2009, prin serviciul de registratură al instanței, Ministerul Justiției și Libertăților a depus la dosarul cauzei note scrise.
De asemenea, se constată că la data de 18 iunie 2009, prin serviciul de registratură al instanței, Tribunalul Maramureșa răspuns solicitării instanței și a comunicat relațiile solicitate prin adresa dispusă la termenul anterior.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 18/15.01.2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr-, s-a respins excepția de necompetență materială invocată de pârâta Curtea de APEL CLUJ.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CLUJ, Tribunalul Maramureș, Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, pârâții 1-3 au fost obligați să acorde reclamantului creșterile salariale prevăzute de nr.OG 10/2007 art. 1 alin. 1, astfel: cu 5%, începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2 % începând cu luna martie 2007 față de nivelul din luna februarie 2007; cu 11 % începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007 și să le plătească suma datorată cu titlu de creșteri salariale, la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la data plății.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sumei datorate reclamantului.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acest sens, sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art. 295 alin. 1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a nr.HG 208/2005 și a nr.HG 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța a cercetat situația în care se află reclamantul în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamantul, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003.)
Deci, reclamantul se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o serie de acte normative (de exemplu: nr.OG 10/2007; nr.OG 11/2007; nr.OG 16/2007; nr.OG 27/2007; Legea nr. 232/2007; OG nr. 8/2007; nr.OG 20/2007; nr.OG 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din nr.OG 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din nr.OG 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din nr.OG 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din nr.OG 10/2007); personalul Curții de Conturi (art. 2 din nr.OG 27/2007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din nr.OG 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din nr.OG8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din nr.OG 11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din nr.OG 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din nr.OG 23/2007); funcționarii publici au statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din nr.OG 20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29-32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
În concluzie, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei, în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art. 1 din nr.OG 10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța de fond a apreciat-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
1. Prin recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant.
În motivarea recursului, sentința instanței de fond este criticată ca fiind nelegală, întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită instanței să-i fie plătite salarii mai mari decât cele de care beneficiază în prezent, în temeiul OUG nr. 27/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 45/2007, prin recunoașterea de către instanță a dreptului lor de a beneficia și de majorări salariale acordate în anul 2007 categoriilor profesionale nominalizate în cuprinsul nr.OG 10/2007.
Reclamantul este salarizat în temeiul unei legi speciale, acesta neputând beneficia de alte drepturi neprevăzute în favoarea sa, astfel cum nici alte categorii profesionale nu beneficiază de drepturile reglementate de legea specială de salarizare a magistraților.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori de nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei alte categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat de nr.OG 137/2000.
2. Prin recursul formulat de Ministerul Justiției s-a solicitat casareasentinței și respingerea acțiunii.
Primul motiv de recurs invocat este C prevăzut de art. 304 pct. 4. proc. civ. întrucât soluția dată în cauză de către prima instanță, prin care s-au acordat intimatului creșterile salariale prevăzute doar pentru alte categorii de salariați, nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept pe care legiuitorul a înțeles să nu îl mai acorde pentru anul 2007.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare.
Al doilea motiv de recurs invocat este C prevăzut la punctul 9 al art. 304. proc. civ. potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane exced cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
unor categorii profesionale în mod diferit fa!ă de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
n măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
În acest sens, nu poate fi reținută discriminarea intimatului în raport cu alte categorii profesionale, întrucât nu se află într-o situație similară sau comparabilă cu a acestora. Chiar dacă, toate aceste categorii aparțin de sectorul bugetar, fiecare se bucură de un statut aparte, reglementat de legi de organizare diferite și având legii proprii de salarizare, astfel cum au fost adoptate de către legiuitor, astfel că este exclusă ideea unei situații similare sau comparabile, iar aplicarea unui tratament nediscriminatoriu nu înseamnă uniformizare în materie salarială.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
Întrucât motivul de recurs invocat de Ministerul Economiei și Finanțelor este similar cu al doilea motiv din recursul Ministerul Justiției, cele două recursuri nu vor fi analizate separat.
Referitor la motivul de recurs invocat de Ministerul Justiției întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.4 Cod procedură civilă se reține că tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că primul motiv de recurs invocat de Ministerul Justiției este neîntemeiat.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă (invocat de ambii recurenți) referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr.137/2000, se reține că așa cum în mod corect a reținut și prima instanță reclamanții, care sunt asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Sălaj sunt discriminați în raport de beneficiari OG 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat potrivit OUG 24/2000 și persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea de Apel apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. (2) pct.a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin OG 10/2007 a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții sunt discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamanți.
De asemenea, se mai reține că în temeiul OUG 75/2008 s-a dispus, fără a se proceda la executarea silită, plata parțială a acestor drepturi salariale.
Drept urmare se apreciază că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
Și ultimul motiv din recursul Ministerului Justiției întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este apreciat ca nefondat întrucât tribunalul s-a pronunțat în limitele în care a fost investit, reclamanții întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile OG 10/2007, astfel încât nu se poate reține că hotărârea de fond nu conține considerentele pentru care reclamanții sunt mai îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile OG 10/2007 și nu de dispozițiile altui act normativ care prevede indexări.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se vor respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 18 din 15.01.2008 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
PT.- - - - PT.- - - -
În semnează În semnează
Vicepreședintele instanței Vicepreședintele instanței
JUDECĂTOR JUDECĂTOR 2: Laura Dima Eugenia Pușcașiu
Red.LD/dact.MS
2 ex./03.08.2009
Jud.fond: /
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Eugenia Pușcașiu
