Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1805/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1805/R/2009
Ședința publică din 05 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Sergiu Diaconescu Eugenia Pușcașiu
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BNî mpotriva sentinței civile nr.245/F din 15.05.2008 pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosarul civil nr-, privind și pe reclamanții, și, precum și pe pârâții TRIBUNALUL BISTRIȚA -N și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII vând ca obiect calcul drepturi salariale - 2%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin memoriile de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2.pr.civ.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.245/F din 15.05.2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosarul nr-, a fost espinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor.
A fost admisă, ca fiind întemeiată, acțiunea formulată de reclamanții, Cordovan, Zăpîrțan, împotriva pârâților Ministerul Justiției și TRIBUNALUL BISTRIȚA -N, Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentat în proces de DGFP B N în contradictoriu și cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și în consecință au fost obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL -N ca, începând cu data de 1 aprilie 2008,să calculezeșisă plătească, fiecărui reclamant, drepturile salariale prin aplicarea majorării de 2% a valorii de referință sectorială ( majorare prevăzută de OG nr.13/2008) la valoarea de referință sectorială din luna decembrie 2007-caresă includă și indexarea cuvenită pentru anul 2007(5% începând cu data de 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007);
- obligați pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Bistrița N să plătească reclamanților, pentru perioada 01.02.2008-31.03.2008, diferențele salariale rezultate din aplicarea majorării indemnizației de încadrare brute lunare, astfel: 5% începând cu data de 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora.
- obligat pârâtul Tribunalul Bistrița -N să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
- obligat pârâtul Ministerul Finanțelor și Economiei să aloce fondurile necesare pentru plata drepturilor bănești solicitate de reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că rin p. neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003.
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr. 10/2007, G nr. 11/2007, G nr. 16/2007, G nr. 27/2007, Legea nr. 232/2007, G nr. 8/2007, G nr. 20/2007, G nr. 23/2007, personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din G nr. 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din G nr. 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din G nr. 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din G nr. 10/2007); personalul Curții de Conturi (art. 2 din G nr. 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din G nr. 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din G nr. 13/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din G nr. 11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din G nr. 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din Legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din G nr. 23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din G nr. 20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum șitratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar,în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților ( personal salarizat prin G nr. 27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Nu corespunde adevărului faptul că prin Legea nr. 45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reglementeze dreptul reclamanților la acordarea sporului de vechime, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanților.
Instanța a constatat că este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Pentru aprecierea existenței discriminării, în realitate, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.
Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare.
În mod eronat pârâtul MJ invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000) și aceasta atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă, respectiv procentele de majorare se vor aplica la indemnizația de încadrare brută lunară(legiuitorul folosind, în OG nr.10/2007 noțiunea de salariu de bază, specific celorlalte categorii de personal bugetar).
Cum indemnizația de încadrare brută lunară este stabilită potrivit art.3 din OUG nr.27/2006 adică este produsul dintre valoarea de referință sectorială și coeficientul de multiplicare prevăzut pentru fiecare reclamant și cum un factor al înmulțirii, coeficientul de multiplicare, este constant, în realitate, prin indexarea indemnizației de încadrare brută lunară( care este produsul)se realizează o indexare, în aceleași procente, a valorii de referință sectorială(noțiune folosită de legiuitor în cazul personalului din administrația centrală, etc, în OG nr.16/2007, a controlorilor financiari și implicit în cazul personalului auxiliar de specialitate din justiție, OG nr.8/2007).
În consecință, la indemnizația de încadrare brută lunară a reclamanților(și la valoarea de referință sectorială în funcție de care se determină indemnizația de încadrare brută lunară) se va aplica o majorare astfel: 5% începând cu data de 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007.
Așa fiind, având în vedere că valoarea de referință sectorială aplicabilă judecătorilor și asistenților judiciari, în luna decembrie 2006, conform art.38 din OUG nr.27/2006, era de 280,64 lei, prin indexarea acesteia, conform procentelor anterior arătate rezultă că valoarea de referință sectorială aplicabilă judecătorilor, cum sunt și reclamanții, era în lunadecembrie 2007de aproximativ333,63 leiși această valoare de referință sectorială este valabilă și pentru lunile ianuarie-martie 2008, până la noua indexare a acesteia prevăzută pentru 1 aprilie 2008.
Prin OG nr.13/2008,începând cu data de 1 aprilie 2008s-a prevăzut indexarea valorii de referință sectorială aplicabilă magistraților, în procent de 2% față de valoarea de referință sectorialădin luna decembrie 2007(valoarea de referință sectorială deaproximativ 333,63 lei),însă pârâții MJ și Tribunalul BN au aplicat această indexare la valoarea de referință sectorială din luna decembrie 2006, și nu la cea corectă, din luna decembrie 2007.
Prin sentința civilă nr. 87/F/18.02.2008, sentința civilă nr. 88/F/18.02.2008 și sentința civilă nr.104/F/18.02.2008 ale Tribunalului BN s-a stabilit dreptul judecătorilor și asistenților judiciari de a beneficia de majorarea valorii de referință sectorială pentru anul 2007 și au fost obligați cei doi pârâți să le plătească diferențele salariale rezultate și neachitate, până la nivelul lunii ianuarie 2008.
Pârâții refuză să recunoască valoarea de referință sectorială corectă, valabilă pentru luna decembrie 2007 și să calculeze și să le plătească reclamanților drepturile aferente pentru lunile februarie și martie 2008 prin determinarea lor conform valorii de referință sectorială corectă aferentă lunii decembrie 2007, rezultată în urma indexărilor anterior arătate, drepturile salariale fiindu-le calculate în funcție de valoarea de referință sectorială din luna decembrie 2006.
Reclamanții au solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii, potrivit căruia debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate, eliminarea acestor discriminări.
Actualizarea se va efectua începând cu data nașterii dreptului de a cere plata drepturilor salariale și până la data plății efective.
În consecință pârâții MJ și Tribunalul BN au fost obligați ca, începând cu data de 1 aprilie 2008, să calculeze și să plătească, fiecărui reclamant, drepturile salarialeprin aplicarea majorării de 2%a valorii de referință sectorială ( majorare prevăzută de OG nr.13/2008) la valoarea de referință sectorială din luna decembrie 2007-caresă includă și indexarea cuvenită pentru anul 2007(5% începând cu data de 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007); să plătească reclamanților, pentru perioada 01.02.2008-31.03.2008, diferențele salariale rezultate din aplicarea majorării indemnizației de încadrare brute lunare, astfel: 5% începând cu data de 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora.
Totodată, Tribunalul Bistrița N fiind cel care deține carnetele de muncă ale reclamanților, în baza art.7 alin.2 din Decretul nr.92/1976, a fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale acestora.
Pârâtul MEF a fost obligatsă alocefondurile necesare efectuării plăților către reclamanți, inclusiv cele necesare angajatorului pentru plata contribuțiilor către diversele fonduri și impozitului, în temeiul art.3 alin.1 lit.a pct.2 din nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea MEF ce stipulează că acest pârât elaborează proiectul bugetului de stat, a legii bugetului de stat și raportul asupra bugetului de stat precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat îndeplinind obligația de fundamentare și prin cuprinderea cheltuielilor privind despăgubirile stabilite ca fiind datorate în nume propriu sau în reprezentarea interesului statului pe baza hotărârii definitive a instanței judecătorești din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pe anul 2008.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4, 7 și 9.pr.civ.
În sprijinul motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.4 pr.civ. s-a susținut că, în raport de salarizarea reclamanților printr-o lege specială (OG nr.27/2006) și de necuprinderea lor în categoriile profesionale beneficiare ale indexării, prima instanță, prin admiterea acțiunii a adăugat la textul de lege și și-a arogat atribuții de legiferare.
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. se întemeiază pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților, invocată în baza art.1 din HG nr.83/2005.
În acest sens, s-a susținut că pârâtul nu este în culpă pentru majorările salariale pretinse și nu are atribuții de legiferare.
De asemenea interpretarea instanței de fond din care rezultă faptul că judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, Procurorul General și adjuncții acestuia ar fi beneficiari ai majorărilor prevăzute de OG 10/2007, este eronată având în vedere că așa cum statuează dispozițiile art.1. alin.(1) din OUG27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, acesta este singurul act normativ care "reglementează salarizarea și alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale și judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, ale magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și salarizarea și unele drepturi ale asistenților judiciari".
Or, din pozițiile privind salarizarea președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuprinse în Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare au fost abrogate prin nr.OUG27/2006 astfel încât susținerile reclamanților sunt total nefondate.
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativa unor drepturi, în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, și nu intră în sfera competenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Din această ordonanță, rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ, precum și cel exercitat de către instanțe, pentru că potrivit legii, cel care se consideră discriminat se poate adresa direct instanței de judecată, nu privesc modul de reglementare cuprins în acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi" - art. 1 alin. (2),exercitarea drepturilor enunțate" - art. 1 alin. (3), "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" - art. 2 alin. (1), "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", etc. În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi. Nici un criteriu dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000 nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.
Fiind singurele categorii profesionale care au beneficiat de creșteri substanțiale atât în anul 2006, cât și în anul 2007, decizia luată de a nu acorda indexări sau majorări în cursul anului 2007 decât altor categorii din sectorul bugetar cu venituri mai scăzute, în scopul acoperirii creșterii inflației pe o perioadă determinată, nu reprezintă o situație care să fi avut drept rezultat plasarea magistraților într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Câtă vreme magistrații și alte categorii de personal nu se află în situații similare și nici comparabile, atât din punctul de vedere al răspunderii, complexității și interdicții lor specifice, cât și al salarizării, trebuie admis că și suportarea creșterii inflației se răsfrânge în mod diferit asupra acestor categorii din sectorul bugetar.
În acest sens, "dreptul la indexare" nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României, și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării judecătorilor și procurorilor, și în mod greșit prima instanță a reținut că acest drept este inclus în dreptul la salariu, ocrotit prin art. 41 din constituția României și de art. 154 din Codul muncii.
În anul 2006, potrivit art. 38 din nr.OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, valoarea de referință sectorială a majorat cu 4% începând cu data de 1 aprilie 2006 și cu 5% începând cu data de 1 septembrie 2006 față de nivelul din luna august 2006.
Prin Legea nr. 45/2007 de aprobare a nr.OUG 27/2006, legiuitorul a înțeles să nu mai acorde indexarea pentru anul 2007, și nici nu a instituit obligativitatea majorării periodice a valorii de referință sectoriale care stă la baza calculării indemnizației de încadrare cuvenite judecătorilor și procurorilor.
este utilizată, în condițiile creșterii prețurilor și tarifelor și ale existenței inflației, în scopul de a acoperi, de regulă, o parte din rata inflației (65-70%) pe o perioadă determinată. În caz contrar, acoperirea integrală prin indexare ar putea antrena ea însăși efecte inflaționiste. Or, creșterile salariale acordate intimaților-reclamanți în 2006 prin mărirea coeficienți lor de salarizare (prin efectul nr.OUG 17/2006), cât și în anul 2007 prin acordarea unor noi drepturi salariale (sporul de vechime, prima de vacanță etc. potrivit Legii nr. 45/2007 pentru aprobarea nr.OUG 27/2006) depășesc nu doar rata inflației ci și media creșteri lor salariale care s-au acordat în sectorul bugetar. În aceste condiții, nu se mai impun alte creșteri salariale iar decizia legiuitorului nu apare ca neconstituțională.
În fine, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 pr.civ. este invocat ca urmare a pretinsei nemotivări a considerentelor pentru care intimații reclamanți sunt îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile OG nr.10/2007 și nu de prevederile altui act normativ.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, invocându-se lipsa calității sale procesuale pasive datorită inexistenței raporturilor juridice de muncă între reclamanți și recurent.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate Curtea de Apel va respinge recursurile pentru următoarele considerente:
otivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. este nefondat deoarece tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
De asemenea, legitimarea procesuală a pârâtului Ministerul Justiției este conferită nu de calitatea de autor al discriminării, ci de calitatea sa de ordonator principal de credite care îi revine conform art.131 alin.2 din Legea nr.304/2004.
Curtea observă că nu subzistă critica recurentului Ministerul Justiției referitoare la compararea situației reclamanților cu cea a judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, a procurorului general și a adjuncților acestuia deoarece hotărârea atacată nu cuprinde un asemenea considerent.
În privința fondului, Curtea reține că existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea de Apel apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin OG 10/2007 a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții sunt discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamanți.
Drept urmare se apreciază că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
Și ultimul motiv din recursul Ministerului Justiției întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este apreciat ca nefondat întrucât tribunalul s-a pronunțat în limitele în care a fost investit, reclamanții întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile OG 10/2007, astfel încât nu se poate reține că hotărârea de fond nu conține considerentele pentru care reclamanții sunt mai îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile OG 10/2007 și nu de dispozițiile altui act normativ care prevede indexări.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat având în vedere următoarele argumente:
Potrivit art.15 din HG nr.83/03.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I din 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
De asemenea, art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel va respinge, conform art.312 alin.1 pr.civ. ca nefondate recursurile pârâților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Justiției și Libertăților și Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N în numele Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 245/F din 15.05.2008 a Tribunalului Bistrița N pronunțate în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 05.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Daniela Griga, Sergiu Diaconescu Eugenia Pușcașiu
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./
11 ex./29.10.2009
Jud.fond./
Președinte:Daniela GrigaJudecători:Daniela Griga, Sergiu Diaconescu Eugenia Pușcașiu
