Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 464/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 464/
Ședința publică din 15 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 2862 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței la data de 15 aprilie 2008 din partea Tribunalului Harghitao adresă prin care comunică instanței împrejurarea că sumele aflate în litigiu (inclusiv inflația) au fost achitate ca atare recursul formulat de Ministerul Justiției a rămas fără obiect, atașând copia adreselor nr. 1013/C din 25 februarie 2008 respectiv nr. 21685 din 21 februarie 2008 ale Ministerului Justiției.
Văzând lipsa părților la termenul de astăzi și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.2862 din 14 noiembrie 2007, Tribunalul Harghitaa respins excepțiile lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, și prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin H; a admis acțiunea reclamanților, și, formulată împotriva pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și H; a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamanților a sumelor reprezentând diferențele de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din îndemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 11.04.2002-31.12.2002, după cum urmează: - 4.813 lei, - 4.948 lei, - 4.779 lei, - 3.682 lei și - 4.260 lei. Prin aceiași hotărâre pârâții au fost obligați să actualizeze aceste sume cu rata inflației calculată la data plății efective; pârâtul Tribunalul Harghitaa fost obligat să înscrie în carnetul de muncă al reclamanților aceste drepturi iar Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat de asemenea prin hotărâre să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăților solicitate de către reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune:
Instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată această excepție având în vedere că pretențiile solicitate, mai exact plata muncii umane, se materializează prin forme distincte de salarizare denumite diferit având în esență aceleași consecințe juridice. Caracterizate ca fiind o valoare economică aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu judiciar deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul reclamantei de a nu fi lipsită de ele în mod justificat din perspectiva art.44 din Constituția României coroborat cu art.1 Protocolul nr.1 al CEDO.
Se mai arată în argumentația instanței de fond că ratificarea de către România a Cartei Sociale Europene prin Legea 193/1999 împiedică legiuitorul român să acorde drepturi de natură salarială diferită, mai exact să priveze sau să limiteze aceste drepturi pentru anumite categorii de magistrați. Prin prisma art.G al Cartei limitarea acestor drepturi nu era necesară într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertățile altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Aceste acte internaționale nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale astfel că devin aplicabile dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României.
Cu referire la excepția prescripției instanța de fond a mai reținut că intervenirea acestei sancțiuni echivalează cu nesocotirea prevederilor constituționale și cele ale reglementărilor internaționale astfel că aplicarea prevederilor art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 alin.2 din Codul muncii nu mai este posibil.
În altă ordine de idei se arată că prin decizia nr.VI din 15 ianuarie 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite, s-a statuat că drepturile salariale prevăzute pentru anumite categorii de magistrați se cuvin tuturor magistraților.
Cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor instanța de fond a reținut în esență că acest pârât este responsabil de elaborarea proiectelor bugetului de stat potrivit Legii nr.500/2002 și, potrivit OG nr.22/2002 executarea obligațiilor de plată a instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli și care se încadrează în obligația de plată respectivă. Cu alte cuvinte aceste sume nu pot fi plătite de către ordonatul principal și respectiv secundar de credite decât după aprobarea lor de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu referire la fondul cauzei instanța a reținut că, pentru perioada în litigiu erau în vigoare prevederile art.28 alin.4 din OUG 43/2002 aprobată prin Legea nr.503/2002 precum și Legea nr.78/2000 art.29 alin.2.
Potrivit acestor dispoziții legale magistrații care participau la soluționarea infracțiunilor de corupție erau remunerați cu o indemnizație superioară, respectiv, prin adăugarea unui spor de 30% din indemnizația de încadrare lunară.
Legislația internă nu cuprinde dispoziții discriminatorii în ceea ce privește cetățenii României, astfel art.11 alin.1 și 2 din Constituție prevede că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit dispozițiilor OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențele, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație nu sunt considerate discriminatorii. În speță s-a analizat dacă reglementările în baza cărora s-au acordat sporurile solicitate de reclamantă respectă aceste dispoziții.
Instanța de fond a apreciat că această problemă a fost clarificată prin Hotărârea nr.185/22.07.2005 a Colegiului Director al CNCD care a constatat existența stării de discriminare directă și a recomandat Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ.
Instanța de fond a mai avut în vedere considerentele cuprinse în decizia nr.VI din 15.01.2007 a ICCJ potrivit căreia drepturile salariale prevăzute de lege se cuvin a fi aplicate nediscriminatoriu tuturor magistraților.
Instanța de fond a reținut că decizia pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanță și aceasta a statuat că sporul de 30% se cuvine începând cu 01.04.2002 dată la care a început starea de discriminare, respectiv dată la care a fost publicată în OUG 43/2002. În opinia instanței de fond a da o altă interpretare acestei decizii înseamnă a pune în discuție dispozitivul acesteia.
În fine, cu privire la actualizarea prejudiciului instanța de fond a reținut ca fiind incidente în cauză prevederile art.1082, 1084 Cod civil, și art.161 alin.4 Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de DGFP
Recurentul Ministerul Justiției a invocat dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ.
În esență recurentul a susținut excepția prescripției dreptului material la acțiune care în opinia sa, a fost greșit soluționată de instanța de fond prin prisma prevederilor Decretului-lege nr.167/1958. Nu în ultimul rând se arată că instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1, prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul în care, pe cale jurisprudențială s-a statuat că un interes patrimonial care aparține categoriei judiciare de "creanță" poate fi considerat ca "valoare patrimonială" numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și coordonată a instanțelor naționale.
Recurentul a mai criticat hotărârea atacată prin prisma soluției vizând reclamanții ce au statut de magistrați asistenți.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune precum și pe fond netemeinicia acțiunii promovate.
Cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive recurentul a arătat că între reclamanți și pârât nu există nici un raport juridic obligațional pe cale de consecință între prejudiciul cauzat și fapta culpabilă nu există un raport clar de cauzalitate în ceea ce privește acest pârât. Cu alte cuvinte nu s-a dovedit ca pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, cu încălcarea legii, ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamanților.
Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune recurentul a arătat că în cauză sunt incidente prevederile Decretului 167/1958 astfel că instanța de fond a respins în mod greșit această excepție.
Cu referire la fondul cauzei recurentul a învederat instanței de recurs că în lipsa unei prevederi legale solicitările reclamanților sunt neîntemeiate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu dispozițiile art.304 ind.1 pr.civ. curtea apreciază că recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Reclamanții au solicitat prin acțiune, obligarea pârâților în solidar la plata diferențelor de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, diferențe neachitate pentru perioada 11.04.2002-31.12.2002, sume actualizate cu rata inflației la momentul plății.
În motivele cuprinse în cererea de chemare în judecată reclamanții au susținut că prin decizia nr.VI din 15.01.2007 pronunțată de ICCJ s-a urmărit înlăturarea stării de discriminare create prin art.11 alin.1 din OUG 177/2002 și art.28 alin.4 din OUG 43/2002 modificată prin OUG 24/2004 și aprobată prin Legea 601/2004. Astfel fiind, în opinia reclamanților dreptul la acțiune s-a născut în momentul publicării acestei decizii în Monitorul Oficial iar forța obligatorie a acesteia statuată de art.329 pr.civ. fundamentează pretențiile solicitate.
Argumentația reclamanților a fost preluată și în conținutul hotărârii atacate cu precizarea că aceasta din urmă se fundamentează pe incidența art.1 din protocolul nr.1 al CEDO precum și pe dispozițiile art.G a Cartei Sociale Europene ratificată prin Legea 193/1999.
Din această perspectivă instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor constituționale și a reglementărilor internaționale enunțate prevederile art.1 și 3 din Decretul 167/1958 sunt inaplicabile. Acest raționament se impune, a apreciat instanța de fond, întrucât potrivit art.20 alin.2 din Constituția României reglementările internaționale nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale, condiții ce nu sunt întrunite în speță, și pe cale de consecință acestea, reglementările internaționale, se aplică cu prioritate nefiind în situația în care legea internă conține dispoziții mai favorabile.
În opinia curții raționamentul instanței de fond este cât se poate de greșit.
Decizia nr.VI din 15.01.2007 a ICCJ, decizie pronunțată în interesul legii, a avut în vedere dezlegarea, cu caracter obligatoriu, a problematicii privind aplicabilitatea în mod nediscriminatoriu, a dispozițiilor art.11 alin.1 din OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților precum și ale dispozițiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002 modificată prin OUG 24/2004, modificată și aprobată prin Legea 601/2004.
Altfel spus, obiectul recursului în interesul legii și al deciziei pronunțată în acest sens a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune reglementate de Decretul 167/1958.
Pe de altă parte nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Decizia pronunțată în interesul legii este considerată unanim în doctrină și practica judiciară ca fiind un izvor secundar de drept prin prisma caracterului obligatoriu instituit de prevederile art.329 alin.3 pr.civ. Caracterul obligatoriu privind problemele de drept dezlegate nu poate fi extrapolat și la alte aspecte incidentale ci trebuie rezumat și legat strict de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale ce au constituitobiectulrecursului în interesul legii.
Pronunțarea și publicarea în a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul 167/1958 cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Drepturile solicitate de reclamanți vizează pe de o parte aplicarea discriminatorie a unor dispoziții legale și pe de altă parte vizează prestații cu caracter periodic privind drepturile salariale.
La momentul acordării în mod discriminatoriu pentru anumite categorii de magistrați a acestor drepturi salariale majorate cu un procent de 30% reclamanții au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască împrejurarea că se află în una din situațiile reglementate de OG 137/2000. Nimeni și nimic nu-i împiedica pe reclamanți să formuleze pretenții înlăuntrul termenului de prescripție așa cum au făcut-o prin acțiunea prin care, conform propriilor susțineri, a beneficiat de repararea acestui prejudiciu însă pentru o perioadă situată înlăuntrul acestui termen.
A admite raționamentul reclamanților preluat de instanță prin hotărârea atacată înseamnă a admite că atât reclamanții cât și instanța se prevalează de necunoașterea dispozițiilor privind salarizarea magistraților, respectiv salarizarea discriminatorie, precum și a dispozițiilor cuprinse în OG 137/2000.
În altă ordine de idei aserțiunile instanței privitoare la calitatea de bun a acestei creanțe în senul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO și art.G al Cartei Social Europene ratificată prin Legea nr.193/1999 și pe cale de consecință inaplicabilitatea prevederilor art.1 și 3 din Decretul-lege 167/1958 nu pot fi primite.
Instanța nu contestă calitatea de bun în sensul art.1 Protocolul nr.1 al CEDO însă subliniază că dreptul la acțiune privind valorificarea acestui bun este și trebuie supus dispozițiilor speciale cuprinse în legea națională. Valorificarea unei creanțe este protejată de dispozițiile internaționale invocate de instanță însă, nu în mod absolut așa cum apreciază aceasta și protejând sine die pasivitatea creditorului care așa cum arătam anterior, avea deschisă calea acțiunii încă din anul 2002. Reclamanții nu au invocat și instanța nu a reținut ce măsură a legiuitorului intern a împiedicat-o să-și exercitedreptul material laacțiune înlăuntrul termenuluidefipt de lege respectiv înlăuntrul celor 3 ani de la data nașterii acestui drept.
A accepta raționamentul instanței de fond înseamnă pe de o parte a adăuga la legea internă sau a ignora norme imperative aplicabile în speță. Pe de altă parte acceptând acest raționament ar însemna a se extinde nepermis aplicabilitatea art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO în sensul în care oricând și oricum pot fi formulate pretenții ignorând reguli imperative ale dreptului intern care nu vin în contradicție cu prevederile internaționale cuprinse în pacte sau tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României problema priorității între reglementările internaționale și legile interne se pune doar acolo unde există neconcordanțe între acestea. Așa cum am arătat în speță nu există o astfel de situație valorificarea acestui "bun" putând fi făcută în condițiile și cu respectarea normelor de drept intern ce reglementează prescripția dreptului la acțiune.
Obligația debitorului după împlinirea termenului de prescripție devine una naturală, creditorul ne mai putând beneficia de existența unui titlu executoriu valid.
Având în vedere cele de mai sus, curtea va admite excepția invocată de recurenți privind prescripția dreptului material la acțiune, va modifica în parte sentința atacată, va respinge acțiunea formulată de reclamanți, menținând celelalte dispoziții din hotărârea atacată.
Față de cele expuse anterior curtea apreciază că analizarea celorlalte critici formulate prin memoriile de recurs nu se mai impune a fi făcută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției cu sediul în B-, sector 5, și Ministerul Economiei și Finanțelor prin H, cu sediul în M C-, împotriva sentinței civile nr.2862 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea atacată și, drept consecință, respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților.
Menține dispoziția privitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 aprilie 2008.
PRESEDINTE JUDECĂTORI
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
17.07.2008.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
