Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 797/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 797/R-CM
Ședința publică din 21 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florinița Ciorăscu judecător
JUDECĂTOR 2: Nicoleta Simona Păștin
JUDECĂTOR 3: Paulina
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-PRIN, împotriva sentinței civile nr.119/F-CM din 22 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenții-pârâți, intimații-reclamanți, intimata-pârâtă Curtea de APEL PITEȘTI și intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă în conformitate cu prevederile art.242 alin. 2 Cod procedură civilă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea acestora.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 6 martie 2008, reclamantele, C, G (), (), G, -, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 1 decembrie 2007 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii și în viitor, drepturi actualizate cu indicele de inflație, ca urmare a devalorizării monedei naționale, începând cu data nașterii drepturilor până la data plății efective, să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor și să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce celorlalți pârâți fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamantele susțin că sporul de confidențialitate a fost prevăzut în Legea nr.444/1996 referitoare la personalul militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, nr.OG6/2007 referitoare la funcționarii publici, Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și alte acte normative speciale.
Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume, aparatul de lucru al Guvernului din cadrul administrației președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Reclamantele mai arată că prin art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, s-a prevăzut că sporul de confidențialitate de 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute de Legea nr.444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici.
În aceeași ordine de idei, prin art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, s-a acordat acest spor de confidențialitate de 15% și membrilor plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că pentru a avea calitate de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că între părțile în litigiu și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, iar pârâtul Ministerul Justiției are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamante.
Același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, pe considerentul că reclamantele nu urmăresc aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să extindă dispozițiile legale ale actelor normative criticate.
În urma probelor administrate în cauză, Curtea de APEL PITEȘTI, prin sentința civilă nr.119/F-CM din 22 octombrie 2008, a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL PITEȘTI să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu data de 1 decembrie 2007 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii și în viitor, drepturi actualizate cu indicele de inflație până la plata efectivă.
A fost obligată pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamantelor.
A fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi, pârâților.
S-a reținut de instanța de fond, la pronunțarea acestei sentințe, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, că acesta are calitate procesuală pasivă, fiind ordonator principal de credite.
De asemenea, s-a reținut că are calitate procesuală pasivă și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, s-a constatat că reclamantele fac parte din categoria personalului auxiliar, personal ale căror raporturi juridice de muncă sunt guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 din acest cod.
Acestora le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare ale acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În concluzie, instanța de fond a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților.
În recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților se critică sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică față de motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
1. În mod greșit cererea de chemare în judecată, cât și motivarea instanței sunt întemeiate pe dispozițiile nr.OG137/2000, fără a se avea în vedere că prin decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale, pronunțată la 03 iulie 2008, s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din această ordonanță sunt neconstituționale.
2. Instanța a reținut în mod greșit că reclamantele sunt supuse unui tratament discriminatoriu.
Nu s-a avut în vedere că dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar nu este recunoscut de lege, nefiind reglementat prin niciun act normativ în vigoare, iar actele la care se referă reclamantele în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar și nu pentru personalul auxiliar de specialitate.
Admițând acțiunea, instanța de judecată a adăugat implicit la lege, ceea ce nu poate fi permis, având în vedere atribuțiile, competențele conferite de legea fundamentală celor trei puteri în actualul stat de drept.
Pe de altă parte, dreptul solicitat de reclamante nu poate fi acordat nici în virtutea dispozițiilor Codului muncii, nici prevalându-se de dispozițiile nr.OG137/2000 care se referă la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.
3. În mod greșit instanța de judecată a dispus acordarea sporului solicitat pentru viitor.
Având în vedere că salariul presupune prestații periodice succesive și că dreptul la fiecare prestație se naște distinct, trebuia verificat pentru fiecare prestație lunară în parte în ce măsură dreptul s-a născut, deci este actual.
Față de motivele arătate se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.
În recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice se critică sentința instanței de fond ca nelegală față de motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Se arată astfel că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, fără a se avea în vedere că între acesta și Ministerul Justiției nu există niciun fel de obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a calculat și acordat reclamantelor în mod corect drepturile bănești, nu-i conferă vreo garanție din partea recurentului la alocarea fondurilor necesare.
De asemenea, ministrul finanțelor publice este ordonator principal de credite, ca și ministrul justiției, primul neputând fi obligat la plată pentru salariații altor instituții cu care nu are raporturi de muncă, atribuții privind angajarea și salarizarea reclamantelor având ceilalți pârâți.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților este nefondat.
Toate cele trei motive invocate vizează nelegalitatea sentinței instanței de fond, sub aspectul aplicării greșite a legii, motiv pentru care urmează a fi analizate împreună.
Referitor la faptul că prin admiterea acțiunii reclamantelor instanța de fond a adăugat la lege, atribuind personalului auxiliar de specialitate un spor de confidențialitate pentru care nu este temei legal, se constată că instanța de fond nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea de drepturi salariale doar pentru anumite categorii de salariați bugetari s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
De altfel, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară doar anumitor magistrați și personal auxiliar de specialitate (sporul acordat numai judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, și cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâtului, în sensul că instanța ar fi depășit atribuțiile judecătorești, intrând în sfera legislativului.
Referitor la aplicarea greșită a legii, se constată că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantele fac parte din categoria personalului auxiliar, personal ale căror raporturi juridice de muncă sunt guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.295 alin.1 din acest cod.
Potrivit art.99 lit.d și art.4 din Legea nr.303/2004, precum și art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea CSM nr.328 din 24 august 2005, au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile obținute în această calitate, deci să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile ce le parvin în exercițiul funcției.
Mai mult, nerespectarea secretului deliberării sau al confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară - pentru care este posibilă aplicarea unei sancțiuni disciplinare - inclusiv excluderea din magistratură, cea mai gravă pe scara ierarhică a sancțiunilor prevăzute de legea specială pentru aceștia.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiunilor conferite de lege, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15 % din salariul (indemnizația) de încadrare.
În acest sens instanța a făcut referire la funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract, funcționarii publici care constituie aparatul de lucru al Guvernului, cei din Administrația Președințială, din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
În această situație se pune problema de a aprecia dacă judecătorii și personalul auxiliar de specialitate se află în situație comparabilă cu persoanele amintite, pentru a concluziona dacă neacordarea acestui spor în beneficiul lor constituie o discriminare sub acest aspect, prima instanță făcând corect trimitere la Directiva 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile angajării care constituie aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării.
Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
Față de aceste considerații, este cert că reclamantele se află nu doar într-o situație comparabilă, dar chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.
Sub acest ultim aspect, instanța de fond a observat corect că sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamantelor.
Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate care se acordă exclusiv funcție de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.
Dacă diferențierea salariilor se face în raport de nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, aceasta nu privește și sporurile salariale care se acordă în considerarea unor criterii specifice, în cauză, păstrarea confidențialității asupra datelor și informațiilor obținute în executarea obligațiilor de muncă.
Existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Față de cele expuse este inexact că acordarea sporului de confidențialitate nu are suport legal pentru judecători și personalul auxiliar de specialitate și că aceștia nu se află în situații comparabile cu alte categorii de personal pentru care este prevăzut, dimpotrivă prin hotărârea pronunțată tribunalul dând o aplicare corectă dispozițiilor legale evocate și asigurând posibilitatea reclamanților la un proces echitabil.
C de-al treilea motiv de recurs privind acordarea pentru viitor a sporului respectiv este nefondat.
În mod corect instanța de fond a apreciat că salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat.
În mod greșit instanța de fond a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia și a fost obligat la alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor salariale respective.
Curtea constată că, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită să fie obligat la alocarea sumelor necesare efectuării plății datorate cu acest titlu de către instituția la care sunt angajați reclamanții. Aceasta, întrucât, potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 privind finanțelor publice, nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea și Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acest minister are atribuții în ce privește elaborarea proiectului bugetului de stat, iar nu alocarea sumelor respective, anterior adoptării Legii bugetului de stat.
Pe de altă parte, acesta nu poate avea calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite și nu repartizează sume de la buget acestora, aceste sume fiind alocate conform destinațiilor bugetare în conformitate cu Legea bugetului de stat.
Împrejurarea că ordonatorul principal de credite, nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților, neacordându-le sporul solicitat, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, Guvernul fiind cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorul principal de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Cum legea bugetară este adoptată de Parlamentul României, iar ordonanțele sunt emise de Guvernul României, nu poate fi obligat la plata drepturilor bănești solicitate de reclamante, întrucât nu are în atribuțiile sale obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci numai atribuții în derularea unui proces legislativ prin întocmirea proiectului de buget.
Așa fiind, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în alocarea sumelor de la bugetul de stat, acțiunea formulată împotriva acestuia era nefondată și trebuia respinsă.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este astfel întemeiat și, în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, urmează a fi admis, a se modifica în parte sentința atacată, în sensul că se va înlătura obligarea acestui pârât la alocarea fondurilor necesare plății. Se va menține în rest sentința civilă atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.119/F-CM din 22 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, pe care o modifică în parte în sensul că înlătură obligarea acestui pârât la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale către reclamante.
Menține în rest sentința de mai sus.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
4 ex./23.04.2009
Jud.fond: /
OPINIE SEPARATĂ,
de noi, judecător - -, asupra recursului civil declarat de Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.119/F-CM din 22 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr- în sensul respingerii acestuia ca nefondat, pentru cele ce se vor arăta:
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, a art.3041Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că și recursul Ministerului Finanțelor Publice este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Critica potrivit cu care acest pârât nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, este nefondată.
În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al Legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul rectificării bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea și virarea fondurilor necesare ce urmează a fi plătite reclamantelor, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Soluția se impune chiar dacă în cauză este vorba de solicitarea reclamantelor de a fi obligat angajatorul să le plătească sume de bani în directă legătură cu executarea contractului individual de muncă încheiat cu părțile în litigiu și mai ales cu referire la unul din elementele esențiale ale acestui contract, salariul/indemnizația datorată de angajator, premisa acțiunii reclamantelor fiind încălcarea de către angajator a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest context, Ministerul Finanțelor Publice, având calitatea de ordonator principal de credite, are obligația de a dispune toate măsurile ce se impun, inclusiv virarea de credite bugetare pentru asigurarea în bugetele proprii sau ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, impunându-se respingerea și a recursului declarat de acest pârât-chemat în garanție.
Judecător,
- -
Red.
Tehnored.
4 ex./05.05.2009
Președinte:Florinița CiorăscuJudecători:Florinița Ciorăscu, Nicoleta Simona Păștin, Paulina
