Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 897/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.897/R-CM
Ședința publică din 07 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 3: Paula Andrada
Grefier:
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor civile declarate de reclamanții -, domiciliat în Pitești,-, -.A,.6,.21, județul A, R, (fosta ), cu domiciliul procesual ales în Pitești,-, -.A,.6,.21, județul A, domiciliată în Pitești,-, -.32,.F,.4,.15, județul A și -, domiciliat în, str.-, - și, nr.6, județul V, și de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.109/F-CM din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B, Bulevardul, nr.37, sector 3, TRIBUNALUL CLUJ, cu sediul în C-N,--4, județul C și TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în Pitești,--5, județul
Recursurile sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.
Dezbaterile asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din data de 27 aprilie 2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie, iar în urma deliberării a fost pronunțată următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursurilor de față, constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 25.09.2008, reclamanții, R, au chemat în judecată Ministerul Justiției, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL CLUJ, TRIBUNALUL ARGEȘ solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții la plata diferențelor de salarii, actualizată în raport de indicele de inflație, calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică.
În motivarea acțiunii s-a arătat că, reclamanții îndeplinesc funcția de judecători, însă salarizarea acestora se face într-un mod discriminatoriu față de persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică din cadrul celorlalte organe ale puterii de stat.
Prin sentința civilă nr.109 pronunțată la 21.10.2008 a fost respinsă acțiunea reclamanților ca nefondată, cu argumentul că prin stabilirea indemnizațiilor celor două categorii de salariați nu s-a creat o discriminare, deși modul de stabilire este diferit.
Împotriva hotărârii au formulat recurs Ministerul Justiției și reclamanții.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea legii, prin modul diferit de salarizare al celor două categorii, încălcându-se principiul separației puterilor în stat deoarece în favoarea magistraților se prevede o valoare de referință sectorială mai mică decât aceea pentru persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică, creându-se astfel un regim discriminatoriu.
Ministerul Justiției a criticat hotărârea pentru motivul prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă, potrivit căruia instanța și-a depășit limitele puterii judecătorești.
Analizând recursurile în limita motivelor invocate se apreciază că este nefondat cel al reclamanților și lipsit de interes acela formulat de către Ministerul Justiției.
magistraților au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege ca și pentru funcțiile de demnitate publică din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Regula stabilirii indemnizației magistraților pe baza acestui criteriu a fost modificată prin Legea nr.347/2003, potrivit căreia indemnizațiile se stabilesc în raport de valori de referință sectorială expres prevăzute în Anexa nr.1 la OUG nr.177/2002 aprobată prin această lege.
De asemenea, și indemnizația personalului care ocupă funcție de demnitate publică a suferit modificări în ceea ce privește criteriul de calcul, reglementându-se o sumă fixă ce nu se mai calculează în baza unei valori de referință sectorială.
Modul diferit de stabilire a indemnizațiilor celor două categorii de personal a fost apreciat de către reclamanții recurenți ca având un caracter discriminatoriu, urmând să fie înlăturat prin plata drepturilor salariale potrivit valorii de referință a funcțiilor de demnitate publică.
Pentru a se reține existența unui tratament discriminatoriu între cele două categorii de personal ar trebui să se constate că în urma modificărilor legislative privitoare la stabilirea indemnizației magistraților în raport de cei ce îndeplinesc funcții de demnitate publică din cadrul autorității executive și legislative le-a fost înrăutățită situația prin scăderea cuantumului acesteia într-un mod nejustificat, contrar principiului reglementat de art.74 alin.2, teza I din Legea nr.303/2004 privind drepturile salariale ale judecătorilor.
Prin Legea specială de salarizare nu au fost diminuate indemnizațiile judecătorilor și procurorilor ci dimpotrivă majorate, neputându-se astfel reține crearea unei situații dezavantajoase în raport de cealaltă categorie, contrară principiului fundamental al nediscriminării.
Nereținându-se crearea unui tratament diferențiat între categoria magistraților și cea a funcțiilor de demnitate publică din cadrul celorlalte autorități publice, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea pentru acest argument, astfel că în baza art.312 Cod procedură civilă, se va respinge și recursul.
În ceea ce privește recursul Ministerului Justiției față de soluția respingerii acțiunii reclamanților se apreciază că acesta nu justifică nici un interes ca o condiție a promovării cererii prevăzută de art.111 Cod procedură civilă, urmând să fie respins pe această excepție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții -, domiciliat în Pitești,-, -.A,.6,.21, județul A, R, (fosta ), cu domiciliul procesual ales în Pitești,-, -.A,.6,.21, județul A, domiciliată în Pitești,-, -.32,.F,.4,.15, județul A și -, domiciliat în, str. -, - și, nr.6, județul V, ca nefondat, iar recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, ca lipsit de interes, împotriva sentinței civile nr.109/F-CM din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B, Bulevardul, nr.37, sector 3, TRIBUNALUL CLUJ, cu sediul în C-N,--4, județul C și TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în Pitești,--5, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red.
/2ex/05.06.2009
Jud.fond;
Opinie separată,
Opiniem în sensul admiterii recursului declarat de reclamanți, a modificării sentinței și, pe fond, a admiterii acțiunii, pentru următoarele considerente:
Acțiunea în discriminare este admisibilă, prin prisma rt.4 și art.16 din Constituția României care consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, a art.20 din legea fundamentală a statului care stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punctul(i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 al aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Aceasta înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pe de altă parte, se reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
Instanța internațională a concluzionat că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, considerăm că acțiunea este admisibilă.
Asupra fondului acțiunii:
Salarizarea magistraților a fost reglementată prin dispozițiile art.11din Legea nr.50/1996.
În baza art.2 din 154/1998, dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și celor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar.
Prin art.28 al aceleiași legi, au fost exceptate, de la aplicarea acesteia, categorii de personal prin acte ulterioare, pe cale de ordonanțe simple, puterea executivă inducând diferențierea între salarizarea corpului magistraților instanțelor inferioare, față de cea a corpului salariaților celorlalte puteri, dar și față de corpul magistraților Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca această diferențiere să fie fundamentată pe vreun argument.
Se ajunge, astfel, la concluzia că acest corp al magistraților s-ar constitui într-unul de inferior celor sus-arătați, contrar dispozițiilor art.1, pct.4 al Constituției României, care consacră, principiului separației și echilibrului puterilor-legislativă, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale.
A aprecia că funcția de demnitate publică, în sensul Regulamentului de organizare si funcționare a ICCJ este cea care atrage salarizarea comparabilă celei aplicate tuturor salariaților ai celorlalte puteri, ar conduce la ideea că inclusiv personalul contractual al curții întrunește această cerință, situându-se în rândul puterilor statului, în vreme ce, magistrații, din rândul cărora fac parte și reclamanții, nu îndeplinesc calitatea de persoane ce exercită puterea jurisdicțională în stat.
O asemenea concluzie este, însă, contrară întregului fundament al organizării statului român, ca republică de drept, democratică și socială, așa cum este el declarat în art.1 alin.3.
Acesta este motivul pentru care, la art.1, pct.4 din Constituția României se consacră separația și echilibrul puterilor în stat, iar potrivit art.125 alin.1, judecătorii sunt numiți de către Președintele României, care exercită, cf.art.80, alin 1 din Constituție, puterea reprezentativă.
Totodată, prin intermediul instanțelor judecătorești se realizează justiția în stat (Capitolul.IV) ca parte a autorității publice (Titlul III), așa cum, prin intermediul parlamentului, se exercită autoritatea reprezentativă și legislativă (Capitolul I), prin cel al președintelui, puterea reprezentativă (Capitolul II), iar prin Guvern, cea executivă (Capitolul III).
De aceea, nu se poate concluziona că magistrații nu ar îndeplini o funcție de demnitate publică, funcție caracterizată prin numirea, în temei constituțional, de către Președintele țării și care are, de esența ei, rolul exercitării, în deplină independență, supunându-se numai legii, puterea jurisdicțională în stat, indiferent de nivelul instanței.
De aceea, se constată întemeiată acțiunea, urmând ca ea să fie admisă, în parte, în sensul recunoașterii valorii de referință sectorială pentru stabilirea indemnizațiilor cuvenite reclamanților, potrivit cererii, începând din data de 25 septembrie 2005.
Potrivit art.1/1 din Legea nr.50/1996 modificată, indemnizațiile pentru magistrați si salariile de baza pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referința sectoriala prevăzuta de lege pentru funcții de demnitate publica alese si numite din cadrul autorităților legislativa si executiva, valoarea corectata periodic in raport cu evoluția preturilor de consum in condițiile stabilite de prevederile legale.
In baza art.2 din 154/1998, dispozițiile acestei legi se aplica persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și celor angajate pe baza de contract individual de muncă în sectorul bugetar.
În același timp, prin art.1(1) al nr.OUG134 din 17 septembrie 1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, începând cu luna sept.1999, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
Ordonanța a fost, fără modificări, aprobată prin Legea nr.714/3 decembrie 2001 în vigoare și în prezent.
Prin întâmpinarea sa, Ministerul Justiției invocă abrogarea disp.art.art.1/1 din Legea nr.50/1996, prin puterea art.50 din nr.OUG177/2002.
Fără a lua în discuție chestiunile legate de legalitatea reglementării în materia legilor organice, avute, de altfel, în vedere, de către la pronunțarea deciziei sale nr. 21din 10 martie 2008, se ignoră faptul că, potrivit art.2 -(1) din aceeași ordonanță, indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, iar această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul ordonanței de urgență.
Prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților publicată în Of.nr.525/22 iulie 2003 alineatul (1) al art.2 a fost modificat, în sensul că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa nr.1 ordonanței.
Nivelul acesteia era de 1.833.754 lei pentru 31.12.2002 adică chiar valoarea de referință aplicabilă funcțiilor de demnitate publică.
Pentru anii 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel, atât magistraților, cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite(art.48 din nr.OUG177/2002 și nr.OUG191/2002 pentru anul 2003 respectiv OUG123/2003 pentru anul 2004).
Pentru a se ajunge la situația necorelării corectărilor acestei valori cu cea aplicabilă în cadrul autorităților legislativa si executivă, s-a introdus, în cuprinsul nr.OUG24/30 martie 2000, distincția inaplicabilității acesteia în privința personalului din organele autorității judecătorești, salarizat potrivit Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin dispozițiile art.13 lit.a).
Totodată, a fost adoptată o lege separată, de stabilire a unor noi creșteri ale acestei valori, respectiv, nr.OUG23/2005, aprobată prin Legea nr.100/2005 și, apoi, tot astfel diferențiat, prin acte ale guvernului, inclusiv la nivelul anului 2008, când a fost formulată acțiunea de față.
Ceea ce este, însă, relevant, pentru soluționarea pricinii, o constituie scopul declarat al acestor indexări ale criteriului în funcție de care se formează veniturile salariale la nivelul bugetului de stat: potrivit art.1, alin.1 al nr.OG134/1999, acest scop este cel al echilibrării veniturilor realizate de angajații bugetari, în raport de evoluția prețurilor de consum.
Scopul declarat al acestei indexări este, potrivit art.1 alin.1 al nr.OG134/1989, al echilibrului veniturilor realizate de angajații bugetari în raport de evoluția prețurilor, de consum.
Or, prin actele sale, Guvernul României nu a făcut altceva decât să stabilească indicii cu care, această actualizare, în funcție de evoluția prețurilor de consum, avea a se face.
Ca atare, reglementarea referitoare la modul în care se constituie aceste venituri, respectiv faptul că ele suportă diferite sporuri menite să protejeze anumite drepturi ale personalului (securitate fizică, neuropsihică, obligația de confidențialitate etc.), unele dintre ele protejate inclusiv prin acte normative ale comunității internaționale (Directiva Consiliului 89/391 din 19 iunie 1989 cu privire la punerea în aplicare de măsuri vizând promovarea ameliorării securității și sănătății în muncă) sau la compensarea unor limitări legale ale unora dintre acestea, tind la diferențierea acestor categorii de personal, în funcții de conducere distincte în care ele activează.
, însă a valorii de referință sectorială în raport de evoluția prețurilor de consum, reprezintă o măsură de protecție socială împotriva unui fenomen economic care atinge deopotrivă pe toți beneficiarii veniturilor bugetare.
Or, a considera că anumite categorii nu ar necesita o egală protecție raportat la toate celelalte cărora ea le este oferită, fără a exista un temei pentru o asemenea distincție, constituie o flagrantă discriminare.
De aceea, măsura prin care puterea executivă a stabilit, ulterior anului 2005, valori distincte ale acestei măsuri de protecție a indexării valorii de referință sectorială numai în ceea ce privește categoria de titulari ai funcției publice a puterii jurisdicționale tinde a discrimina negativ pe reclamanți față de toți ceilalți cetățeni plătiți de la bugetul statului în aceleași condiții economice ale evoluției prețurilor.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă se impune admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii și a obligării pârâților, fiecare față de reclamanții cărora le datorează sume cu titlu de drepturi bănești pentru activitatea desfășurată, la plata diferențelor salariale rezultată din aplicarea acelorași indexări stabilite pentru întregul personal bugetar, aplicabile începând cu data de 29 septembrie 2005, așa cum au fost ele stabilite prin nr.OG9/2005, nr.OG3/2006, și nr.OG10/2007.
red./05.06.2009
Președinte:Ion RebecaJudecători:Ion Rebeca, Georgiana Nanu, Paula Andrada
