Constatare nulitate act juridic. Decizia 518/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 518
Ședința publică de la 12 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Georgeta Protea
JUDECĂTOR 2: Liliana Palihovici
JUDECĂTOR 3: Mona Maria
Grefier
S-au luat în examinare cererile de recurs formulate de Consiliul Local I prin reprezentantul său legal și respectiv de și împotriva deciziei civile 275/14 04 2008 pronunțată de Tribunalul Iași și a sentinței civile nr. 12717/2 11 2007 pronunțată de Judecătoria Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru recurenții și și avocat - pentru intimații -, și, lipsă fiind reprezentantul recurentului Consiliul Local
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Avocat depune la dosar o expertiză tehnică extrajudiciară (în mare s-a menționat valoarea imobilului ca fiind de 112 455 Ron), cu duplicat. Se înmânează duplicatul avocatului -.
Apărătorul intimaților depune la dosar un raport de expertiză întocmit pentru același imobil (în care s-a menționat valoarea imobilului ca fiind de 61 955 Ron).
Având în vedere temeiul juridic al acțiunii, dispozițiile articolului 3 titlul I din Legea numărul 247/2005, instanța constată că este admisibilă calea de atac formulată și, nemaifiind alte cereri de formulat, acordă cuvântul părților asupra fondului litigiului.
Avocat precizează că soții locuiesc, încă din anul 1994, într-o locuință a foștilor proprietari -intimații din cauza, lângă gardul căminelor universității.
Arată că, la apariția Legii numărul 112/1995 recurenții au fost înștiințați de Consiliul Local I că pot să se prezinte pentru a-și cumpăra spațiile în care locuiesc cu chirie. S-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, recurenții intrând în posesia apartamentului. S-a obținut casa de către foștii proprietari, ulterior fiind introdusă cererea prin care se solicită ca instanța să constate nulitatea actului de vânzare-cumpărare.
Susține că s-a pronunțat de către Curtea Constituțională în sensul modificării Legii numărul 10/2001 în sensul că acei chiriași ce locuiesc în imobilele cumpărate în baza Legii numărul 112/1995 rămân în imobile urmând ca foștii proprietari să fie despăgubiți. Față de aceste dispoziții legale imperative a fost modificată Legea numărul 10/2001.
Solicită admiterea recursului, respingerea cererii astfel cum a fost formulată de partea adversă. Arată că recurentul Consiliul Local I susține aceleași concluzii ca și recurenții. Solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.
Avocat solicită respingerea ambelor recursuri, păstrarea deciziei pronunțate de Tribunalul Iași ca legală și temeinică.
Solicită respingerea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Iași în soluționarea cauzei în primă instanță invocată de Consiliul Local I, în conformitate cu dispozițiile articolului 1 alineatul 1 din Codul d e procedură civilă judecătoriile judecă în primă instanță toate cauzele date prin lege în competența acestora. Arată că în mod corect Judecătoria Iașia judecat pricina la instanța de fond, a depus la dosar practică judiciară în acest sens s-a mai pronunțat Curtea de APEL IAȘI și Inalta C de Casație și Justiție. Consideră că excepția este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, avocat arată că motivele de recurs sunt nefondate, se susține că imobilul din litigiu ar fi fost vândut cu respectarea prevederilor Legii numărul 112/1995. Solicită a se avea în vedere precizările formulate prin întâmpinare, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-au încălcat prevederile legale, apartamentul din litigiu nu intrase cu titlu în proprietatea statului, Consiliul Local Iav ândut un bun ce nu-i aparținea, a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamanților-intimați.În plus, vânzarea apartamentului s-a făcut și cu încălcarea articolului 20 din Constituție prin aceea că vine în contradicție cu articolul 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin care se garantează proprietatea. Solicită a se constata că și din acest punct de vedere hotărârea atacată este legală și temeinică.
Precizează apărătorul că ambele recursuri sunt nefondate și solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Depune la dosar -/26.09.2008 reprezentând onorariu avocat în cuantum de 1000 Ron.
Declarându-se dezbaterile închise, după deliberare:
CURTEA DE APEL:
Asupra recursurilor civile de față.
Prin sentința civilă nr. 12717 din 02.11.2007, pronunțată de Judecătoria Iașis -au respins excepțiile lipsei calității și capacității procesual pasive a Consiliului Local
A fost admisă cererea formulată de reclamanții -, și, în contradictoriu cu pârâții și și Consiliul Local I și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 1253/2005 încheiat între pârâți.
Pentru a se pronunța în acest mod, prima instanță a reținut că, la data de 19.07.2005, pârâtul Consiliul Local Iav ândut pârâților și imobilul locuință, situat în I-, imobil pe care cumpărătorii îl ocupaseră anterior ca și chiriași.
La rândul lor, reclamanții și autorii lor solicitaseră restituirea în natură a întregului imobil aflat la aceeași adresă, însă Primarul mun. I prin dispoziția 08.09.2004 a respins cererea lor.
Aceștia au contestat în fața Tribunalului Iași această dispoziție, iar prin sentința civilă 881/17.06.2005 a fost admisă în parte cererea și s-a dispus restituirea în natură a unei părți din imobil, în care era inclusă și locuința vândută pârâților, sentința fiind menținută prin decizia civilă 10/18.01.2006 a Curții de APEL IAȘI și prin decizia 9690/24.10.2006 a ÎCCJ.
S-a reținut de către cele trei instanțe că imobilul în discuție a fost preluat abuziv de statul român de la autorii reclamanților și că aceștia sunt îndreptățiți la restituirea în natură a părții din imobil care mai există în fizic.
La data încheierii contractului de vânzare cumpărare în discuție, respectiv la 19.07.2005, dispozițiile Legii 10/2001 în vigoare la acel moment ( respectiv forma publicată în M Of nr. 279/ 04.04.2005, referitoare la valabilitatea actelor de înstrăinare erau următoarele: art. 50 alin 2(devenit ulterior art. 46) "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credința".
Astfel, s-a stabilit irevocabil faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, deci bunul nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamanților și a autorilor lor.
Când vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, legile române nu sancționează explicit vânzarea bunului altuia, care nu este reglementată într-un act normativ, iar soarta contractului depinde de buna sau reaua -credință a părților contractante. Dacă părțile au fost de rea-credință la încheierea contractului, deoarece ele știau că vânzătorul nu era proprietarul bunului, doctrina și jurisprudența consideră în general că această vânzare este o operațiune speculativă, că ea are o cauză ilicită și că, din aceste motive, este lovită de nulitate absolută (fraus omnia corrumpit)
B-credință reprezintă, conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credința posesorului că, C de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
Reaua-credință a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale (, Gh., Gh., și, juridic,Editura, B, 1985).
În cauza de față reaua-credință a cumpărătorilor derivă din faptul că aceștia au știut de existența litigiului privind restituirea bunului, mai ales că imobilul a fost expertizat în două rânduri în cadrul acestui litigiu, iar pârâții au ocupat imobilul în calitate de chiriași.
Mai mult, aceștia, conștienți fiind de faptul că bunul respectiv era supus unui regim juridic special, ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obținerii bunului său, pasivitatea fiindu-le imputabilă.
Este de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil, chiriașul să nu îndeplinească diligențele rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a bunului, iar lipsa de informare sau ignoranța cumpărătorului în ceea ce privește situația juridică a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpărătorului.
Dintr-o altă perspectivă, chiar trecând peste buna sau reaua credință a cumpărătorilor, articolul mai sus citat, respectiv art. 50 ( 46)alin 2 din Legea 10/2001, încalcă art. 20 din Constituția României, prin aceea că vine în contradicție cu art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, acest articol consacră dreptul fiecărei persoane de a se bucura de bunurile sale și stabilește excepțiile de la această regulă, respectiv exproprierea pentru utilitate publică.
Aliniatul al doilea face trimitere la dreptul statelor de a adopta legi care se referă la folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții și amenzi.
Nici o dispoziție a acestui articol nu face referire la buna credință a dobânditorului sau a subdobânditorului la încheierea actului ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unor bunuri aparținând altor persoane.
Articolul analizat intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol pentru că validează acte nule absolut, încheiate în frauda fostului proprietar, prin legiferarea actului încheiat cu bună credință.
Practic, prin acest text de lege se procedează la o nouă naționalizare a bunului, fostul proprietar nemaiavând posibilitatea de a intra în posesia bunului său.
Instanța a apreciat că vânzarea apartamentului, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a redobândi posesia asupra apartamentului, în ciuda faptului că s-a pronunțat în acest sens o sentință rămasă definitivă, constituie fără nici o îndoială o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.
Așa cum s-a precizat deja, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție conține trei norme distincte: "prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în C de-al doilea alineat, recunoaște dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general -. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia dintre ele se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă" ( și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea CEDO din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 29 - 30, 37).
Pentru a stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală, ci și să se treacă dincolo de aparențe și să se analizeze realitățile situației litigioase. Din prisma protejării drepturilor "concrete și efective", trebuie cercetat dacă situația respectivă echivalează cu o expropriere de fapt ( a se vedea Cauza Brumărescu contra României).
În cauza de față ne confruntăm cu vânzarea bunului altuia de către consiliul local ca organ al administrației publice locale. În urma acestei vânzări, C interesat nu mai avea posibilitatea să intre în posesia bunului, să-l vândă sau să-l lase moștenire, să consimtă la donarea sa ori să dispună de el într-un alt mod. Această situație a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
O privare de proprietate ce se analizează prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție impune, înainte de toate și mai ales, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalității implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile ( împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, 42, și și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, 110)
Însă, că nici oad ispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea un titlu. La momentul vânzării statul nu avea un titlu asupra apartamentului, iar ingerința a fost lipsită de bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 275 din 14.04.2008, a respins apelurile declarate de pârâții Consiliul Local I și și, a păstrat sentința instanței de fond și a obligat apelanții la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimați în apel.
Pronunțând această decizie tribunalul a reținut că intimații sunt proprietarii imobilului situat în I,-, după cum rezultă din sentința civilă nr. 881/17.06.2005 pronunțată de Tribunalul Iași, rămasă definitivă prin decizia nr. 7170/2005, pronunța de Curtea de APEL IAȘI și irevocabilă prin decizia nr. 959/24.11.2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
La data vânzării apartamentului Tribunalul Iași stabilise prin sentința nr. 881/2005 că imobilul a fost preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950 din proprietatea bunicilor materni ai apelanților și a dispus restituirea acestuia.
Astfel sunt incidente disp. art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării".
Legea nr. 10/2001 prin art. 46 alin. 2 forma inițială prevedea că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare avînd ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Apartamentul în litigiu a fost vândut pe data de 18.07.2005 dată l care Legea nr. 247/2005 fusese pronunțată și publicată în Monitorul Oficial nr. -.07.2005.
Însă imobilul a fost vândut și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 prin care se stabilea că nu se pot înstrăina apartamentele foștilor chiriași până la soluționarea litigiilor aflate pe rolul instanțelor de judecată.
În ceea ce privește buna-credință a chiriașului cumpărător sau a vânzătorului nu este prezumată, ci se impune a fi dovedită. Pe de o parte vânzătorul avea obligația să se informeze dacă imobilul este sau nu este revendicat de foștii proprietari.
Din adresa nr. 25756/19.11.2004 emisă de I - structură din subordinea apelantei - către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 este menționat faptul că imobilul este revendicat. Pe de altă parte cumpărătorul era obligat să depună diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un verus dominus, omisiunea acestuia constituind o gravă neglijență, vecină cu dolul ceea ce înseamnă rea-credință, diametral opusă bunei-credințe.
În același sens, s-a pronunțat și CEDO prin jurisprudența mai recentă, aspect de altfel reținut în mod corect și de prima instanță potrivit căreia toate imobilele preluate în mod abuziv trebuie să fie restituite foștilor proprietari fără a se face distincție dacă părțile din contractul de vânzare-cumpărare au fost de bună-credință (hotărârea nr. 12/2006 în cauza Tovaru împotriva României, hotărârea nr. 15/2006, cauza Pintea împotriva României ).
Pârâții Consiliul Local I, și au declarat recurs considerând că decizia tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art. 304 punctele 6,7,8 și 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs Consiliul Local I invocă excepția necompetenței materiale a judecătoriei în soluționarea acțiunii în primă instanță, deoarece, potrivit art. III -Titlul I din Legea nr. 247/2005, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după data de 14.02.2001, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului, în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat.
Susține Consiliul Local că vânzarea apartamentului din litigiul dedus judecății s-a realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece, în lipsa unor notificări din partea reclamanților intimați, a fost în imposibilitate de a cunoaște demersurile efectuate de către aceștia în fața altor instituții și i9nstanțe din România.
Pârâții -recurenți și învederează că vânzarea apartamentului le-a fost aprobată la data 19.07.2005, iar, la acea dată, Legea nr. 247/2005 nu era publicată, fiind în vigoare, astfel, dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care stipulează că "actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună credință".
Afirmă pârâții că discuțiile de la instanțele de fond și apel reprezintă simple prezumții și nu pot demonstra reaua lor credință, iar Legea nr. 247/2005 nu poate fi aplicată retroactiv în cazul lor.
Intimații - -, - - și - - - au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, deoarece vânzarea apartamentului s-a făcut pe data de 18.07.2005, dată la care Legea nr. 247/2005 era deja pronunțată.
Intimații arată că vânzarea s-a realizat cu încălcarea art. 2 alin. 2 și a art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, precum și cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care stabilea că, până la soluționarea litigiilor de pe rolul instanțelor, nu se puteau înstrăina apartamentele către chiriași.
Au afirmat intimații că excepția necompetenței materiale a judecătoriei este neîntemeiată, atât timp cât art. 1 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă prevede că "judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile în afara celor date prin lege în competența altor instanțe". Obiectul cererii a fost constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -cumpărare încheiat între părți, iar competența de soluționare a cererii aparține Judecătoriei Iași.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de susținerile părților, Curtea reține că recursurile declarate de pârâți sunt întemeiate.
Reclamanții au investit judecătoria cu o acțiune prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -cumpărare încheiat între pârâți la data de 19.07.2005, motivat de faptul că, la data întocmirii actului translativ de proprietate, aceștia, în calitate de foști proprietari ai imobilului, declanșaseră, deja, procedura de restituire a lui în baza legilor speciale existente.
Legea nr. 247/2005, care era în vigoare la epoca înstrăinării, prin art. III Titlul 1 dispune că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după 14 februarie 2001 cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din nr.OUG 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, și care nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 46 al. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii contractului.
Într-o atare situație, legea de procedură generală nu poate prevala asupra legii speciale, care a stabilit reguli procedurale derogatorii în privința instanței competente, a termenului și a momentului de la care curge acesta, în privința categoriei de imobile supuse cumpărării în condițiile legii nr. 112/1995 cum este și C din prezenta cauză.
Prin urmare, având prioritate în aplicare legea specială, urmează a se reține că tribunalul era competent în soluționarea cauzei în primă instanță și nu judecătoria.
Având în vedere că judecătoria a pronunțat o hotărâre în speță, deși nu era competentă, hotărârea acesteia este lovită de nulitate, conform art. 105 al. 1 Cod procedură civilă.
În consecință, Curtea constată că în cauza dedusă judecății este operant motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 3 Cod procedură civilă.
În baza art. 312 al. 1 teza I și alin. 5 din același cod, se vor admite recursurile declarate de pârâți, se vor casa hotărârile instanțelor de fond și de apel și se va trimite cauza spre soluționare, în primă instanță, la Tribunalul Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Consiliul Local I prin reprezentantul său legal și respectiv de și împotriva deciziei civile nr. 275/14 04 2008 pronunțată de Tribunalul Iași și a sentinței civile nr. 12717/2.11.2007 pronunțată de Judecătoria Iași, pe care le casează.
Trimite cauza Tribunalului Iași spre competentă soluționare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.12.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Grefier
Red.
Tehnored.
2 ex.
08.01.2009
Tribunalul Iași:
-
-
Judecătoria Iași:
-
Președinte:Georgeta ProteaJudecători:Georgeta Protea, Liliana Palihovici, Mona Maria
