Daune cominatorii. Decizia 72/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR.6896.-
DECIZIA CIVILĂ NR.72/A
Ședința publică din 6 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Maria Petria Martinescu
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
GREFIER: - -
S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamantul și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - reprezentat de T împotriva sentinței civile nr.3399/22.10.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, având ca obiect daune cominatorii
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul apelant G, avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
Apelurile au fost declarate în termen și sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor și verificarea actelor și lucrărilor dosarului, nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelurilor.
Reprezentantul reclamantului apelant solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate în sensul majorării acestora la suma solicitată, conform motivelor invocate în scris la dosar, fără cheltuieli de judecată.
Față de apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - reprezentat de T, solicită respingerea acestuia conform întâmpinării depuse la dosar.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3399/22.10.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de DGFP T și a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății suma de 4.500 EURO cu titlu de daune materiale precum și suma de 8.000 lei cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor reclamantului, care solicitase inițial suma de 80.000 EURO cu titlu de daune morale.
Tribunalul a constatat în primă instanță că reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, cu executare în detenție, pentru furt calificat, condamnarea fiind dispusă prin sentința penală nr.266/27.01.1997 a Judecătoriei Timișoara în dosarul nr.13367/1995. Reclamantul a fost condamnat în lipsă și nu a cunoscut decizia luată împotriva sa întrucât procedura de citare a fost viciată, în ciuda faptului că acesta a arătat în cursul urmăririi penale faptul că locuiește în Chișinău,-.25, însă pe parcursul cercetării judecătorești citarea sa s-a efectuat în localitatea,-, Republica M, această din urmă adresă fiind comunicată de către Biroul Național Interpol.
În baza sentinței penale nr.266/1997 a Judecătoriei Timișoaras -a emis mandatul de executare a pedepsei nr.371/1997.
Pe de altă parte, reclamantul a arătat că arestarea sa s-a produs în data de 28.01.2004 pe aeroportul Otopeni, în timp ce călătorea din Portugalia înspre M, pentru a participa la înmormântarea mamei sale, iar din cauza condițiilor meteo nefavorabile, avionul a aterizat la B-Otopeni, reclamantul fiind identificat și reținut de autoritățile române și apoi încarcerat, în baza mandatului de executare a pedepsei din anul 1997.
Ulterior, reclamantul a declarat apel, peste termen,împotriva sentinței penale nr.266/1997 a Judecătoriei Timișoara, care s-a soluționat prin decizia penală nr.174/16.04.2004 a tribunalului Timiș, prin care s-a desființat sentința judecătoriei și s-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei cu închisoarea de 2 ani și 6 luni pentru furt calificat, reținându-se că procedura de citare cu inculpatul nu a fost legal îndeplinită la judecarea cauzei în fond, sentința judecătoriei fiind lovită de nulitate, astfel că s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
În urma rejudecării cauzei penale, Judecătoria a constatat intervenirea prescripției răspunderii penale pentru fapta de furt calificat pentru care fusese învinovățit și cercetat reclamantul, termenul de prescripție împlinindu-se în anul 2003.
În acest context, reclamantul a invocat prev. art.3 din Protocolul nr.7 al CEDO precum și art.504 alin.2 pr.pen. arătând că procedura de citare este un aspect ce ține de atribuțiile instanței ca o garanție a respectării dreptului la apărare în faza judecății ș încălcarea nu îi este imputabilă domniei sale ci autorităților.
Reclamantul a mai susținut că atingerile aduse drepturilor și libertăților recunoscute de lege s-au manifestat față de domnia sa printr-o perioadă lungă de detenție - 80 de zile -, în care a fost lipsit de modul de viață obișnuit, de relațiile cu familia, cu colegii și prietenii, de salariul de la locul de muncă, fiind obligat să suporte condiții improprii de igienă și hrană.
Reclamantul a arătat că înainte de a fi privat de liberate prin executarea mandatului ulterior anulat, a lucrat în Portugalia pe un salariu de 800 EURO lunar și care, din cauza încarcerării, nu i-a mai fost achitat pe lunile februarie, martie și aprilie 2004. De asemenea, din cauza absențelor în perioada 27.01.2004 - 25.04.2004 nu i-a mai fost acordată prima anuală de 500 EURO și nici salariul pentru concediul de odihnă și sărbătorile de iarnă, în cuantum total de 1.600 EURO, care i-ar fi fost plătiți în cazul în care nu ar fi lipsit de la lucru.
În aceste condiții, reclamantul a arătat că a suferit un prejudiciu material efectiv de 4.500 EURO.
Cât privește suferințele psihice, reclamantul a arătat că acestea au fost accentuate de faptul că a fost lipsit de liberate în momentul în care urma să participe la înmormântarea mamei sale, suferință care îl afectează zilnic, iar în perioada de detenție a fost izolat de familia formată sa, formată din soție și 2 copii minori, care au resimțit puternic lipsa dragostei și a siguranței pe care o poate oferi un tată în sânul familiei precum și lipsa aportului material necesar traiului de zi cu zi, reclamantul fiind singurul întreținător al familiei.
În plus, reclamantul a susținut că a depus eforturi considerabile pentru a-și recâștiga locul de muncă și încrederea colegilor de muncă și a patronului, fiind în mod eronat calificat ca și infractor, în condițiile neputinței autorităților române de a-i dovedi vinovăția.
Într-o primă etapă, Tribunalul Timiș și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, reținând incidența art.155 din 105/1992, în contextul în care reclamantul este cetățean al M, însă prin decizia nr.3998/2005 a Curții de apel Timișoaras -a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Timiș, constatându-se că reclamantul și-a ales domiciliul în
a fost re-înregistrată pe rolul tribunalului Timiș, care prin sentința civilă nr.2376/2006 a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că situația înfățișată de reclamant nu se încadrează în prevederile art.504 pr.pen. soluția fiind menținută și în apel, prin decizia civilă nr.558/2006 a Curții de Apel Timișoara.
Aceste soluții au fost însă casate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr.7607/2007, cauza fiind trimisă spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Timiș, hotărându-se cu putere de lucru judecat că privarea de liberate a reclamantului s-a produs după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, adică o cauză de stingere a obligației de a suporta consecințele penale ale faptei săvârșite, efecte care se produc automat, înlăturând astfel posibilitatea aplicării sancțiunilor de drept penal.
În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că într-o astfel de situație sunt pe deplin incidente disp.art.4 pr.pen.reclamantul având dreptul la repararea pagubei suferite întrucât a fost privat de liberate în cursul procesului penal, iar această privare de liberate a fost suportată în condițiile în care a intervenit prescripția. Înalta Curtea mai reținut că acest text este în concordanță și cu art.53 alin.3 din constituția României, statul fiind chemat să răspundă patrimonial pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare, fiind incidente și art.5 paragraful 5 din CEDO, potrivit cu care orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri contrare legii are dreptul la reparații.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu argumentul că în ciuda deciziei de casare, instanța de fond este chemată doar de a stabili dacă pretențiile materiale și mortale ale reclamantului sunt întemeiate, felul și întinderea reparației trebuind a fi apreciată de prima instanță, dar cu observarea faptului că nu s-a dovedit ca fapta penală/infracțiunea, care a determinat și prezentul litigiu, nu ar fi fost săvârșită de către reclamant, ținându-se seama de faptul că natura erorii judiciare reținută de instanța supremă nu poate fi echivalentă cu o eroare judiciară prin care să se fi reținut existența unei fapte penale, care în realitate nu există ori că nu reclamantul este persoana care să fi săvârșit fapta penală. Totodată, pârâtul a arătat că instanța trebuie să țină cont și de faptul că reclamantul, deși cunoscut existența acuzațiilor ca i s-au adus și despre existența dosarului penal, atât în faza urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, nu s-a preocupat de mersul procesului și nici de dovedirea nevinovăției sale.
De asemenea, pârâtul a susținut că înscrisurile depuse în probațiune de către reclamant nu sunt apte să dovedească pretențiile materiale ale acestuia, iar în ceea ce privește daunele morale solicitate, s-a susținut că reclamantul a beneficiat de încetarea procesului penal ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale și cu ca urmare a achitării sale. Totuși, în situația în care instanța va considera că reclamantului i se cuvin daune morale, atunci în stabilirea cuantumului acestora trebuie avute în vedere gravitatea vătămărilor suferite, durata și caracterul ireversibil al acestora, urmările asupra posibilităților de afirmare în viitor a reclamantului, experiența de viață a acestuia, conduita socială a acestuia precum și împrejurările în care s-a petrecut fapta incriminată și eforturile depuse de reclamantul însuși pentru clarificarea situației.
Reanalizând cauza în fond, tribunalul a constatat că prin sentința penală nr.267/1997, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, cu executare în detenție, pentru săvârșirea faptei de furt calificat, în temeiul prev. art.208 alin.1 și 209 lit.a,c,e și g Cod penal, fiind emis mandatul de executare nr.371/1997. Atât sentința, cât și mandatul au fost emise în lipsă.
Ulterior, în luna ianuarie 2004, reclamantul a fost arestat pe Aeroportul Otopeni - B și încarcerat, în baza mandatului de executare nr.371/1997.
În acest context, reclamantul, în calitate de inculpat în procesul penal a declarat apel, peste termen, împotriva sentinței penale nr.266/1997, iar prin decizia penală nr.174/2004 a Tribunalului Timiș acest apel a fost admis, cu consecința desființării sentinței de condamnare și de anulare a mandatului de executare a pedepsei, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, la Judecătoria Timișoara.
În rejudecare, Judecătoria Timișoaraa pronunțat sentința penală nr.2561/2004, prin care s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, soluția aceasta rămânând definitivă.
Pe de altă parte, prin decizia de casare nr.7696/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că reclamantul este îndreptățit la repararea daunelor, determinate de deținerea reclamantului, după intervenirea prescrierii răspunderii penale, această dezlegare a Înaltei Curți fiind obligatorie pentru instanța de trimitere, conform art.315 alin.1 pr.civ.
Evaluând prejudiciul suferit de reclamant, tribunalul a reținut că în privința daunelor materiale, astfel cum rezultă din înscrisul depus de către angajatorul portughez al reclamantului, acesta nu a beneficiat de plata salariului în cuantum de 800 EURO lunar (aferent lunilor februarie, martie și aprilie), nefiindu-i achitată nici prima de 500 EURO și nici salariul pentru concediu și sărbătorile de iarnă, în valoare de 1.600 EURO, datorită absențelor pe perioada 27 ianuarie - 25 aprilie 2004.
Astfel, tribunalul a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu material de 4.500 EURO, fiind respinse apărările pârâtului privind neconcludența probelor prezentate de reclamant, câtă vreme aceste sume au fost confirmate de către însuși angajatorul reclamantului, chiar dacă acesta este o persoană fizică.
În privința daunelor morale solicitate de reclamant, tribunalul a constatat că întinderea acestora este lăsat la aprecierea judecătorului, urmând ca individualizarea acestora să fie făcută ținând cont de împrejurările care au dus la nașterea pretinsului drept la reparație.
Tribunalul a reținut că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că reclamantului i se cuvin daune pentru lipsirea sa de liberate, nelegală, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, totuși, la momentul condamnării inițiale prin sentința penală nr.266/1997 a Judecătoriei Timișoara, pentru infracțiunea de furt calificat precum și la momentul emiterii mandatului de executare a pedepsei, răspunderea penală nu era prescrisă. Mandatul de executare a pedepsei aplicate reclamantului în procesul penal nu a,putut fi pus în executare de îndată întrucât reclamatul părăsise țara, cu destinația Portugalia și a fost dat în urmărire generală.
Arestarea sa a survenit abia în ianuarie 2004, când intenționând să se deplaseze din Portugalia în Republica M, avionul cu care călătorea a fost nevoit să aterizeze la B din cauza condițiilor meteo nefavorabile și atunci s-a procedat la identificarea, reținerea și încarcerarea reclamatului, în baza unui mandat de executare valabil.
Cu alte cuvinte, tribunalul a constatat că la momentul arestării și încarcerării reclamantului, exista o hotărâre de condamnare definitivă, prin neapelare și nerecurare precum și un mandat de executare emis în temeiul acelei hotărâri, reclamantul fiind dat în urmărire generală și toate acestea în condițiile în care nu se constatase încă printr-o hotărâre judecătorească penală definitivă intervenția prescripției răspunderii penale, așa cum nici la data pronunțării sentinței de condamnare și emiterii mandatului de executare, fapt și răspunderea penală nu erau prescrise. Astfel, exista un temei legal pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive de condamnare de către autoritățile statului.
Tribunalul a mai reținut că este la fel de adevărat că ulterior, reclamantul a declarat apel, peste termen, împotriva hotărârii de condamnare, sentința de condamnare fiind desființată și anulat mandatul de executare, iar în urma rejudecării pricinii s-a constatat că între timp a intervenit prescripția răspunderii penale pentru fapta de furt calificat. Totuși, reclamantul nu a uzat de posibilitatea oferită de art.13 pr.pen. pentru a solicita continuarea procesului penal, în scopul dovedirii nevinovăției sale, iar în lipsa acestor demersuri, nu se poate admite argumentul acestuia că a fot calificat infractor de către colegii săi și că și-a pierdut încrederea acestora.
Totodată, tribunalul a mai constata că și în situația în care judecata în dosarul nr.13367/1997 al Judecătoriei Timișoaras -a desfășurat cu citarea inculpatului G la adresa comunicată de Interpol și nu la cea indicată în rechizitoriu, nu poate trece neremarcată lipsa de interes a reclamantului, atunci inculpat, pentru desfășurarea procedurilor penale împotriva sa, câtă vreme domnia sa cunoștea că a fost trimis în judecată pentru furt calificat, fiind și arestat preventiv în cauză, pe perioada urmăririi penale.
În ceea ce privește urmările pe care le poate avea arestarea reclamantului asupra posibilităților de afirmare în viitor a acestuia, tribunalul a opinat că aceste urmări puteau fi înlăturate în întregime de către reclamantul însuși, dacă acesta ar fi cerut continuarea procesului penal pentru a-și dovedi nevinovăția și în același context ar fi putut să dovedească și gravitatea vătămărilor aduse prin arestarea/încarcerarea sa.
toate aceste criterii de individualizare a daunelor morale, tribunalul a apreciat că este suficientă suma de 8.000 lei poate fi acordată reclamantului pentru cele 80 de zile de detenție, pentru a se repara prejudiciul moral suferit de acesta, urmând să se respingă pretențiile sale ptru diferența de până la 80.000 EURO.
Referitor la prev. art.3 din Protocolul nr.7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că situația reglementată de acest articol nu este incidentă în speță, condamnarea reclamantului nefiind anulată și nici acordată grațierea, ca urmare a descoperirii unui fapt nou și/sau recent, care să dovedească producerea unei erori judiciare.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.
Statul Român a susținut în apelul său că se impune schimbarea sentinței tribunalului și în principal respingerea în totalitate a acțiunii reclamatului, reiterându-se argumentele prezentate primei instanțe, respectiv că instanța de fond a fost chemată să stabilească doar dacă pretențiile materiale și morale ale reclamantului sunt întemeiate, felul și întinderea reparației trebuind a fi apreciată de prima instanță, însă cu observarea faptului că nu s-a dovedit ca fapta penală/infracțiunea, care a determinat și prezentul litigiu, nu ar fi fost săvârșită de către reclamant.
Astfel, în opinia apelantului-pârât, natura erorii judiciare reținută de instanța supremă nu poate fi echivalentă cu o eroare judiciară prin care să se fi reținut existența unei fapte penale, care în realitate s-a constatat că nu există și nici că nu reclamantul este persoana care să fi săvârșit fapta penală. Totodată, pârâtul-apelant a arătat că instanța trebuie să țină cont și de faptul că reclamantul, deși cunoscut existența acuzațiilor ca i s-au adus și despre existența dosarului penal, atât în faza urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, nu s-a preocupat de mersul procesului și nici de dovedirea nevinovăției sale.
Apelantul-pârât a mai susținut că înscrisurile depuse în probațiune de către reclamant nu sunt apte să dovedească pretențiile materiale ale acestuia, iar în ceea ce privește daunele morale solicitate, s-a susținut că reclamantul a beneficiat de încetarea procesului penal ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale și cu ca urmare a achitării sale.
Totuși, în subsidiar, în situația în care se va considera că reclamantului i se cuvin daune morale, atunci în stabilirea cuantumului acestora trebuie avute în vedere gravitatea vătămărilor suferite, durata și caracterul ireversibil al acestora, urmările asupra posibilităților de afirmare în viitor a reclamantului, experiența de viață a acestuia, conduita socială a acestuia precum și împrejurările în care s-a petrecut fapta incriminată și eforturile depuse de reclamantul însuși pentru clarificarea situației, iar acest cuantum nu poate fi de 8.000 lei, așa cum eronat a stabilit prima instanță.
Pe de altă parte, în apelul său, reclamantul a criticat soluția instanței de fond pentru cuantumul mic al dezdăunărilor oferite pentru suferința morală, de doar 8.000 lei, susținând că tribunalul a ignorat dispozițiile deciziei de casare și astfel, ale art.315 pr.civ. câtă vreme Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat irevocabil prin decizia de casare nr.7607/2007, că reclamantul este îndreptățit la repararea daunelor cauzate de deținerea, după prescrierea răspunderii penale.
Totodată, s-a reproșat instanței de fond că a interpretat eronat disp.art.505 alin.1 pr.pen. întrucât tribunalul a nu a avut în vedere durata privării de libertate și nici consecințele produse asupra persoanei sale și a familiei, în condițiile în care la momentul reținerii și arestării pe aeroportul Otopeni, în ianuarie 2004, fapta săvârșită de reclamant la 12.07.1995 era deja prescrisă, din perspectiva răspunderii penale.
De asemenea, reclamantul-apelant a criticat decizia instanței de fond și pentru faptul că a ignorat disp.art.5 pr.pen, pentru că atunci când aaf ăcut evaluarea situației reclamantului a ignorat faptul că acesta trebuie considerat nevinovat până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre de condamnare definitivă. În ciuda acestui fapt, reclamantul a fost mutat în timpul detenției sale în 3 penitenciare din țară, restrângându-se contactul cu familia sa, formată din soție și 2 copii minori, reclamantul fiind singurul întreținător al acesteia.
În plus, arestarea și încarcerarea reclamantului s-a produs în momentul în care călătorea în M, la înmormântarea mamei sale și apoi, a fost nevoit să depună eforturi pentru a-și recâștiga atât locul de muncă, cât și încrederea angajatorului și colegilor.
Curtea, analizând cele două apeluri, din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.282 și urm. pr.civ. rap.la art.296 pr.civ.va constata că acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare în mod grupat.
Astfel, Curtea va constata în primul rând, răspunzând astfel ambilor apelanți, că soluția tribunalului este corectă din perspectiva art.315 pr.civ. întrucât a respectat întocmai dispozițiile instanței de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr.7607/09.11.2007, care a statuat că Statul este răspunzător pentru încarcerarea pe o perioadă de 80 de zile a reclamantului, fiind astfel incidente disp.art.504 pr.pen.
În acest context, tribunalul a procedat pe de o parte la administrarea unor probe privind stabilirea și evaluare pagubelor materiale pricinuite reclamantului, ca urmare a încarcerării acestuia și s-a stabilit în mod justificat, în baza declarațiilor date pe proprie răspundere de către angajatorul portughez al reclamantului, autentificate de notar, că întinderea acestor daune se cifrează la suma de 4.500 EURO, constând din salariul lunar în cuantum de 800 EURO lunar (aferent lunilor februarie, martie și aprilie), reclamantului nefiindu-i achitată nici prima de 500 EURO și nici salariul pentru concediu și sărbătorile de iarnă, în valoare de 1.600 EURO, datorită absențelor pe perioada 27 ianuarie - 25 aprilie 2004, fiind respectate de către reclamant disp.art.1169 și urm. civ. în materie de probațiune, în condițiile în care pârâtul - apelant, care a contestata aceste valori nu a făcut dovada contrarie.
În continuare, cu raportare din nou la cele două apeluri, analizate în comun, curtea va constata că toate criticile părților se îndreptă către cuantumul daunelor morale, reclamantul susținând că i se cuvin 80.000 EURO; în timp ce pârâtul susține eliminare și în subsidiar, diminuare cuantumului acestor daune, în funcție de modul în care se interpretează și se aplică disp.art.504-505.pr.pen.
Din această perspectivă, curtea va constata că tribunalul a interpretat și aplicat corect cele două texte, cu realizarea unui echilibru just/rezonabil și între disp.art.5 și art.13 pr.pen, raportat la situația particulară a reclamantului.
În acest sens, curtea va constata că instanța de fond a evaluat în mod corect circumstanțele în care s-a petrecut reținerea și încarcerarea reclamantului, la acea epocă - ianuarie 2004 acest fapt producându-se în baza unui mandat de executare a pedepsei valabil, întemeiat pe o hotărâre penală de condamnare definitivă.
Este adevărat că potrivit art.5 pr.pen, orice persoană este și trebuie să fie considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă, însă acest lucru s-a și petrecut în realitate, într-un prim ciclu procesual, iar prescrierea răspunderii penale s-a constatat abia în cursul anului 2004.
De aceea, răspunzând susținerilor ambilor apelanți cu privire la aspectele legate de daunele morale, curtea va constata că tribunalul a realizat un echilibru just între consecințele aplicării disp.art.5/2 și ale art.13 din Codul d e procedură penală și nu a negat dreptul reclamantului de a fi dezdăunat pentru suferința morală pricinuită de punerea sa în detenție, în condițiile în care s-a constatat ulterior încarcerării sale și după o nouă judecată, că procesul penal trebuie încetat ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, pentru o faptă săvârșită de reclamant la data de 12.07.1995, așa cum el însuși o declară în cuprinsul apelului său, la pagina a 2-a, paragraful 6 (fila 7 - dosar apel).
Curtea va mai constata că instanța de fond nu a ignorat nici unul dintre criteriile prevăzute de art.505 alin.1 pr.pen, pentru stabilirea și evaluare prejudiciului moral, iar suma de 8.000 lei reprezintă o satisfacție justă și echitabilă, pentru repararea acestuia, fiind îndestulătoare raportat la suferința încercată de reclamant în mod particular de imposibilitatea de a ajunge la înmormântarea mamei sale precum și pentru faptul că familia sa a fost lipsită de aportul moral și material al principalului întreținător.
Pe de altă parte, curtea va subscrie și își va însuși celelalte argumente ale tribunalului, cu privire la faptul că reclamantul nu a uzat de posibilitatea oferită de art.13 pr.pen. pentru a solicita continuarea procesului penal, în scopul dovedirii nevinovăției sale, iar în lipsa acestor demersuri, nu se poate admite argumentul acestuia că a fot calificat infractor de către colegii săi și că și-a pierdut încrederea acestora.
Chiar și în situația în care judecata în dosarul nr.13367/1997 al Judecătoriei Timișoaras -a desfășurat cu citarea reclamantului, inculpat la acea dată, la adresa comunicată de Interpol și nu la cea indicată în rechizitoriu, nu poate trece neremarcată lipsa de interes a acestuia pentru desfășurarea procedurilor penale împotriva sa, câtă vreme domnia sa cunoștea că a fost trimis în judecată pentru furt calificat, fiind și arestat preventiv în cauză pentru o anumită perioadă, pe durata urmăririi penale.
În sfârșit, referitor la urmările pe care le poate avea arestarea reclamantului asupra posibilităților de afirmare în viitor a acestuia, tribunalul a opinat corect că aceste urmări puteau fi înlăturate în întregime de către reclamantul însuși, dacă acesta ar fi cerut continuarea procesului penal pentru a-și dovedi nevinovăția și în același context ar fi putut să dovedească și gravitatea vătămărilor aduse prin arestarea/încarcerarea sa.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.296 pr.civ. va respinge ca neîntemeiate apelurile declarate de reclamantul G, precum și de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de DGFP T împotriva sentinței civile nr.3399/22.10.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Va constata că în raport cu soluția pronunțată în apel, nu se impun cheltuieli de judecată, potrivit disp.art.274 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiate apelurile declarate de reclamantul și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor - reprezentat de T împotriva sentinței civile nr.3399/22.10.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 6 aprilie 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR,
- - - - -
GREFIER,
- -
Red.:./ 30.04.2009
Dact. /GK./ 5 ex./30.04.2009
Inst.fond.: jud.
Se comunică:
-recl.apel. - G -domiciliul ales în T,-,.8 A - Cabinet
Avocat, jud.
-pâr.apel. -Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de T -
T,-, jud.
-Ministerul Economiei și Finanțelor -B,-, sector 5
Președinte:Maria Petria MartinescuJudecători:Maria Petria Martinescu, Cristian Pup
