Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 2602/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2043/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2602/
Ședința din ședința publică de la 22.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți, C, și împotriva sentinței civile nr.205/31.10.2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI -secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți TRIBUNALUL TELEORMAN, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimatul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 21.04.2009, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin recursul formulat împotriva sentinței civile nr.205/31.10.2008 pronunțată în dosarul nr- de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, recurenții, C, și au criticat hotărârea mai sus arătată în privința soluției prin care a fost dezlegată problema prescripției dreptului material la acțiune, susținând că OG nr.83/2000 a creat aparența abrogării dreptului acordat prin art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996, aparență curmată doar prin Decizia nr.XXXVI din 07.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite,impunându-se acordarea sporului de vechime și pentru perioada 01.10.2000-01.11.2003.
Recurenții au mai susținut că OG nr.83/2000 a întrerupt cursul prescripției, aceasta reluându-și cursul la momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că dreptul instituit prin Legea nr.50/1996 se cuvine în continuare magistraților și personalului auxiliar, prin soluția pronunțată instanța de fond încălcând și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia orice restrângere a unui drept trebuie prevăzută de lege enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita.
În drept, recurenții nu au indicat nici un motiv concret de casare, însă analiza motivelor expuse permite Curții, în lumina dispozițiilor art.3041Cod pr.civilă, să subsumeze argumentele recurenților motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Intimatul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului.
Asupra acestuia, Curtea reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.205/31.10.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în calitate de instanță de fond, a admis excepția autorității de lucru judecat pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 01.11.2003-01.11.2004 și excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile reprezentând spor de vechime pentru perioada cuprinsă între 01.10.2000-01.11.2003 și a respins ca prescrise aceste din urmă pretenții.
În motivarea soluției instanța de fond a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.166 alin.1 din Legea nr.53/2003, neputând fi vorba despre o întrerupere a cursului prescripției pentru că nu a existat o recunoaștere a datoriei de către debitor, Decizia nr.XXXVI/07.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nestabilind un termen de la care să curgă prescripția.
În privința susținerii recurenților potrivit căreia dispozițiile OG nr.83/2000 au avut drept efect întreruperea prescripției, Curtea reamintește acestora dispozițiile art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958 potrivit cărora cursul prescripției se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Nu există nici un indiciu că intimatul a recunoscut datorarea acestui spor de vechime pentru perioada cuprinsă între 01.10.2000-01.11.2003. În aceste condiții, nu se poate accepta argumentul întreruperii curgerii cursului prescripției pentru că nu există o împrejurare care să justifice o asemenea întrerupere. De altfel, recurenții nici nu și-au întemeiat acest argument pe o dispoziție de drept intern. Cât privește teoria aparenței în drept, teorie care nu are nici un suport în legislația existentă, instanța apreciază că OG nr.83/2000 nu a creat o aparență, ci a modificat nelegal,așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii, modalitatea de retribuire a magistraților și personalului auxiliar. Nimic nu i-a împiedicat pe recurenți să acționeze încă din anul 2000, după apariția actului normativ contestat, cu atât mai mult cu cât dispuneau de cunoștințele profesionale adecvate pentru a putea iniția demersul în justiție. Dimpotrivă, recurenții au acceptat tacit această situație până la momentul formulării acțiunii în pretenții rezultând din drepturi salariale neacordate.
Există o pasivitate a recurenților care au apreciat cel mai probabil încă de la data intrării în vigoare a OG nr.83/2000 asupra nelegalității acesteia, dar, din motive pe care doar recurenții înșiși le cunosc cu exactitate, au ales să acționeze abia în anul 2008. Este greu de acceptat ca veridică afirmația potrivit căreia recurenții au înțeles să accepte vreme de 8 ani "aparența de drept" creată de OG nr.83/2000, pentru ca, mai apoi, să realizeze după un interval de timp considerabil că există suficiente argumente de nelegalitate care să justifice valorificarea acestora prin intermediul unei acțiuni în justiție.
Ipoteza cea mai plauzibilă,ipoteză în care Curtea ia în considerare și calitatea profesională a recurenților, toți magistrați, prezumați a cunoaște și a putea aprecia obiectiv calitatea unei norme, este aceea conform căreia recurenții au ieșit din pasivitate abia în anul 2008, deși puteau să aibă o asemenea conduită oricând după publicarea în Monitorul Oficial a OG nr.83/2000.
Faptul că au ales să acționeze abia în anul 2008, reprezintă propria alegere,opțiunea recurenților fiind în mod corespunzător analizată de instanța de fond prin prisma unor dispoziții legale precise, clare și neechivoce cuprinse în prevederile art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958 și art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003.
Sporul de vechime este o componentă a retribuției primită de magistrați, prin urmare, reprezintă un drept salarial în sensul larg al accepțiunii termenului de salariu. Așa fiind, pretențiile recurenților sunt supuse termenului de 3 ani prevăzut de art.283 alin.1lit.c din Legea nr.-.
Decizia nr.XXXVI/07.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu prevede nici o mențiune cu privire la curgerea termenului de prescripție. Dimpotrivă, această decizie lămurește că sporul de vechime a fost datorat pentru tot intervalul de timp de după adoptarea Legii nr.50/1996, ceea ce înseamnă că termenul de prescripție de 3 ani își găsește justificarea teoretică și practică.
În privința referirilor la practica, instanța arată că dispozițiile OG nr.83/2000 erau clare și puteau fi contestate oricând de către recurenți, ceea ce aceștia au și făcut abia în anul 2008.
O dispoziție a unui act normativ poate să fie clară, fără să fie neapărat și corectă. De aceea, există posibilitatea contestării de către persoana interesată, accesul liber la justiție fiind garantat prin Constituție. Este necesar a nu se confunda între exercitarea acestui drept și rezultatul demersului procedural.
Recurenții nu pot susține că până în 07.05.2007 (data pronunțării recursului în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție) nu au putut revendica dreptul la sporul de vechime, normele contestate fiind clare, dar incorecte, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție. Față de calitatea de magistrați, recurenții erau în măsură să realizeze de îndată consecințele OG nr.83/2000 și să acționeze în sprijinul propriilor drepturi cu mai multă promptitudine.
Decizia în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a pus capăt unei practici judiciare neunitare, dar nu se poate susține că a făcut clare dispozițiile OG nr.83/2000, ci a susținut că aceste dispoziții nu au împiedicat aplicabilitatea dispozițiilor Legiinr.50/1996, concluzie la care puteau oricând să ajungă și recurenții, dacă ar fi înțeles să se adreseze instanței în interiorul termenului de prescripție de 3 ani pentru sporul de vechime datorat pentru perioada 01.10.2000-01.11.2003.
În cauză nu pot fi identificate nici cauze de suspendare a curgerii termenului de prescripție, nefiind incidente situațiile limitativ enumerate de dispozițiile art.13-14 din Decretul nr.167/1958.
Reținând ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți, C, și împotriva sentinței civile nr.205/31.10.2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI -secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți TRIBUNALUL TELEORMAN, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./04.05.2009
Jud.fond:;.
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Lizeta Harabagiu, Amelia Farmathy
