Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 261/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZI A CIVILA Nr. 261/
Ședința publică din 19 Martie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Ștefăniță
JUDECĂTOR 2: Nicoleta Grigorescu
JUDECĂTOR 3: Anca Pîrvulescu
Grefier - -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAȘOV și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BRAȘOV și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DGFP B, împotriva sentinței civile nr.67/21.01.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BRAȘOV în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la a doua strigare, se constată lipsa recurenților pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BRAȘOV și Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BRAȘOV și Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP B, a intimaților pârâți Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, a intimatului reclamant, a intimatului chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și a intimatului pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței, că recursurile sunt declarate și motivate în termen și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Se constată că prin motivele de recurs, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Față de actele și lucrările dosarului, precum și față de motivele de recurs, instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 261/2008 a Tribunalului Brașov, a fost admis[ excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI.
A fost respinsă excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție; Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București; Parchetul de pe lângă Tribunalul București; Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BRAȘOV; Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BRAȘOV; Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Mureș; Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și în consecință:
Au fost obligați pârâții să achite reclamantului contravaloarea sporului de vechime în muncă, începând cu 1.12. 2002-12.03.2007 în sumă de 7833 lei net, și suma de 19.491 lei net reprezentând spor de 30%, respectiv 40% pe perioada 01.09.2003-01.05.2005, conform raportului de expertiză nr.-/2007 și a completării acestuia, întocmite de ec. Gh. care fac parte integrantă din sentință, împreună cu anexele, sume actualizate cu dobânda aferentă la data executării hotărârii.
Au fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Au fost respinse restul pretențiilor reclamantului.
A fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
A fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor, în calitate de pârât și chemat în garanție să aloce pârâților sumele necesare achitării către reclamant a sumelor de mai sus.
A fost respinsă acțiunea reclamantului împotriva pârâtului Ministerul Justiției, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele:
Reclamantul, în perioada 01.09.2001-15.04.2005 a avut calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov. În perioada 01.06.2003-30.07.2003 a fost delegat în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Darabani iar în perioada 01.09.2003-01.05 2005 fost delegat în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Gheorgheni. În prezent reclamantul își desfășară activitatea ca prim procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 B, așa cum rezultă din carnetul de muncă.
Prin sentința civilă nr.684/M/09.08.2007 pronunțată în dosar nr- s-a dispus plata către reclamant a diferențelor de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară acordat pentru magistrații care efectuează urmărirea penală și judecă fapte de corupție în temeiul art.11 din nr.OG177/2002 aferent perioadei 01.01.2003-30.05.2003, respectiv a sporului de 40% din indemnizația de încadrare brută, în temeiul art.28, alin.4 din nr.OG24/2004 aferent perioadei 01.05.2005- 30.06.2005, respectiv 01.08.2005-01.04.2006.
În perioada 01.12.2002 și până la 12 martie 2007 salarizarea reclamantului s-a efectuat în baza Legii nr.50/1996,republicată și a nr.OUG177/2002, aprobată și modificată prin Legea nr.347/2003.
Prin dispozițiile art.33, alin.1 din Legea nr.50/21.06.1996 - privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești s-a stabilit că pentru vechimea în muncă,personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25% calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru. Alineatul 2 al aceluiași articol stipulează să sporul de vechime se plătește cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în muncă. Prin OG nr.83/2000 care a modificat Legea nr.50/1996,această prevedere a fost modificată în sensul că magistrații beneficiau de un adaos la indemnizația de încadrare lunară,în raport cu vechimea efectivă în funcțiile prevăzute la art.42 și art.43 din Legea nr.92/1992,republicată(în prezent abrogată prin Legea nr.303/2004,republicată).Ordonanța de Guvern nr.83/28.08.2000, publicată în Monitorul Oficial nr.425/01.09.2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 nu abrogă în mod expres dispozițiile art.33 din Legea nr.50/1996,republicată ci introduce alineatul 3 la acest articol, în conformitate cu care "prevederile alin.1 și 2 nu sunt aplicabile magistraților".
Potrivit dispozițiilor art.56 din Legea nr.24/2000-privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată; "După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea.(alin1). Alineatul 2 al aceluiași articol prevede în mod expres că "Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior,având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv." Până la data de 1 aprilie 2006, actul normativ care reglementat salarizarea și alte drepturi ale magistraților era OUG nr.177/2002,probată prin Legea nr.347/2003 care, la art.4 statua că magistrații beneficiază, în raport cu vechimea efectivă în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiție sau de personal asimilat magistraților, de o majorare a indemnizației stabilite potrivit art.3, alin.2, calculată în procente la indemnizația brută În conformitate cu prevederile art.3, alin.1 din aceeași ordonanță, magistrații aveau dreptul la o indemnizație de încadrare brută lunară pentru activitatea desfășurată,în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu vechimea în magistratură iar la alin.2 se prevedea că indemnizație se stabilește pe baza coeficienților de multiplicare corespunzători vechimii în magistratură și instanțelor sau parchetelor unde funcționează ca magistrați. Nici această din urmă G nu abrogă sporul de vechime în muncă în mod expres.
Hotărârea nr.170 din data de 06.07.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că neacordarea sporului de vechime în muncă aferent perioadei lucrate, a defavorizat în mod nejustificat categoria profesională a magistraților și a avut ca efect restrângerea exercitării,în condiții de egalitate, a dreptului la egalitate în activitatea economică și în materie de angajare și profesie,potrivit art.6 din nr.OG137/2000 a fost luată în considerare de Ministerul Justiției care a făcut propuneri legislative corespunzătoare,astfel că din luna martie 2007, această discriminare a fost înlăturată prin Legea nr.45/2007. Este adevărat că Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu mai este în ființă în prezent dar prin decizia nr.XXXVI/07.05.2007, pronunțată în dosar nr.4/2007, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și a statuat că:
Dispozițiile art.33, alin.1 din Legea nr.50/1996, în raport cu prevederile art.1, pct.32 din nr.OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.1 din nr.OUG160/2000 se interpretează, în sensul că:
Judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
Potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, în cazul soluțiilor pronunțate în interesul legii, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Din raportul de expertiză contabilă nr.-/2007 întocmit de expertul contabil, economist Gh. rezultă drepturile salariale ale reclamantului pentru perioada solicitată, constând în spor de vechime în muncă sunt în sumă de 7833 lei net.
Față de considerentele de fapt și de drept mai sus expuse instanța a admis primul petit din acțiunea introductivă, așa cum a fost formulată, obligându-i pe pârâți la plata, în solidar, către reclamant a drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime cuvenit acestora, începând cu data de 01.12.2002 și până la data de 12.03.2007, cu aplicarea dobânzii legale la suma datorată și a indicelui de inflație la data plății efective.
Instanța a respins cererea având ca obiect obligarea pârâților la acordarea pentru viitor a dreptului privind sporul de vechime în muncă, față de dispozițiile Legii nr.45/12.03.2007 care a reglementat problema vechimii în muncă în cazul magistraților.
În ceea ce privește cel de-al doilea petit al acțiunii introductive, instanța a constatat următoarele:
În drept, potrivit dispozițiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr.244/11.04.2002, aprobată prin Legea nr.503/2002, personalul din cadrul Parchetului Național Anticorupție prevăzut la alin.1-3, precum și judecătorii ce compun completele specializate în soluționarea infracțiunilor de corupție, conform art.29 alin.2 din Legea nr.78/2000 primesc, pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție, un spor de 30% din indemnizația de încadrare lunară.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.24/2004 acest spor a fost majorat la 40% din indemnizația brută lunară.
Legislația internă nu cuprinde dispoziții discriminatorii în ceea ce privește pe cetățenii României. Astfel, art.l1 alin.1 și 2 din Constituția României prevede că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform dispozițiilor OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare,principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației,la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Articolul 2, pct.2, al acestei ordonanțe arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute de lege în domeniul public, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Analizând reglementările internaționale referitoare la drepturile omului, instanța a constatat că potrivit art.2, pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricărei discriminări iar potrivit art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei,ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică.
Articolul 2, pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențele, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație nu sunt considerate discriminatorii. În speță însă, trebuie analizat dacă reglementările în baza cărora s-au acordat sporurile solicitate de reclamantă respectă aceste dispoziții.
Răspunsul la această problemă a fost dat de Hotărârea nr.185/22.o7.2005 Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care a constatat existențe unei discriminări directe, potrivit art.2 din OG nr.132/2000 și s-a recomandat Ministerului Justiției să inițieze un proiect de act normativ, în vederea modificărilor discriminatorii, în sensul eliminării situației de inegalitate evidentă între cele două categorii de salariați.
Apărările pârâților nu au fost luate în considerare din moment ce, între timp, a fost emisă Ordonanța de Urgență nr.27/2006, publicată în Monitorul Oficial nr.314/7.04.2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. Această ordonanță pune capăt discriminării între magistrați, asigurându-se o salarizare adecvată a judecătorilor și procurorilor.
Instanța nu a primit, din aceleași considerente, apărările pârâților deoarece în conformitate cu dispozițiile art.269 alin.1 din Codul Muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situație în care a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului.
Potrivit dispozițiilor art.1082 Cod Civil, debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În conformitate cu art.1084 din Codul civil, daunele interese cuprind pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit creditorul, or în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate s-au devalorizat. În plus, art.161 alin.4 din Codul Muncii prevede în mod expres în sarcina angajatorului plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Din raportul de expertiză tehnică contabilă nr.-/2007 întocmit de expertul contabil, economist Gh. rezultă că drepturile salariale ale reclamantului pentru perioada solicitată, 01.09.2003-01.05.2005, constând în drepturi salariale reprezentând spor de 30 %,respectiv 40% sunt în sumă de 19.491 lei net.
Față de considerentele de fapt și de drept mai sus expuse instanța a admis și acest petit din acțiunea introductivă.
Pe cale de consecință, în baza art.1-8 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, a obligat pârâții să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului.
Cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a fost admisă, deoarece rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete, fiind necesar ca acesta să pună la dispoziția Ministerului Public fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Instanța a respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Justiției ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de recurenții Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP B și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă curtea de APEL BRAȘOV și Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BRAȘOV criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs în recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor sentința este criticată pentru faptul că în mod greșit a fost soluționată excepția lipsei calității procesual pasive a acestei părți, întrucât nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pentru salariații altor ordonatori de credite, cu care nu are nici un raport de muncă.
Pe fondul cauzei sentința este criticată, recurenta apreciind că nu este întemeiată cererea reclamantului, iar acordarea de sporuri și drepturi salariale este numai atribuția legiuitorului, instanța de judecată depășindu-și astfel limitele puterii judecătorești.
În ceea ce privește acordarea dobânzii legale și reactualizarea sumelor de bani solicitate de reclamant cu aplicarea ratei inflației, se mai arată că în cuprinsul motivelor de recurs, nici o cheltuială nu poate fi angajată și efectuată dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul Ministerul Public, sentința este criticată pentru faptul că a fost soluționată în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a se ține cont de disp. art. 1 din decretul 167/1958, conform cu care dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Se mai arată că instanța de judecată și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece a avut în vedere un raport de expertiză care nu este opozabil prezentului recurent, nefiind comunicat acestuia conform disp. art. 208 din Cod procedură civilă.
Sentința primei instanțe mai este criticată pentru faptul că cuprinde motive contradictorii reținând că în mod netemeinic și nelegal că drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de creanță, care în viziunea CEDO sunt încadrate în noțiunea de bunuri, de proprietatea cărora nimeni nu poate fi lipsit decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
O altă critică din recursul declarat în cauză, vizează faptul că la sumele de bani solicitate au fost acordate în mod greșit cu actualizarea cu rata inflației situație în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate instanța apreciază că este fondat parțial numai recursul declarat de recurentul Ministerul Public, urmând a fi admis, iar recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor este nefundat și în consecință va fi respins, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
Referitor la critica din recurs legată de necomunicarea raportului de expertiză efectuat în cauză, se poate observa din cuprinsul încheierii de ședință din 26.09.2007, că instanța a acordat un nou termen de judecată, motivat de comunicarea raportului de expertiză efectuat în cauză. La termenul din 10.10.2007, s-a apreciat că nu se mai impune amânarea cauzei, aceasta fiind în stare de judecată, iar recurenta, nici nu fost prezentă, nici nu a invocat necomunicarea raportului de expertiză. Astfel se apreciază că deși legal citată avea posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul dosarului, lucru pe care nu l-a făcut. Prin urmare această critică nu poate fi primită.
Prima instanță a admis în integralitate pretențiile reclamantului, fără a ține cont de dispozițiile art. 1 din decretul 167/1958, potrivit căruia, dreptul material la acțiune se stinge dacă nu a fost exercitat în termenul legal, respectiv, termenul general de trei ani. Dreptul solicitat de reclamant, nu poate fi înțeles ca fiind "bun" în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, pentru că acest drept trebuie să existe în patrimoniul reclamaților, și se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale acestora. Ori drepturile salariale restante pretinse de reclamanți, ar putea reprezenta un drept de creanță, în sensul de bun, așa cum s-a stabilit prin Protocolul nr.1, dacă ar fi intrat în patrimoniul reclamanților, însă acesta nici nu a mai fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru perioada respectivă.
Prin urmare, în cauză sunt incidente disp. art. 1 și 3 din decretul 167/1958, precum și ale art. 283 lit. c din Codul Muncii, astfel că drepturile solicitate de reclamanți sunt prescrise, și în consecință acțiunea va fi respinsă. Așadar, data de la care instanța de fond a apreciat că se naște dreptul la acțiune, este una, sens în care urmează ca în cadrul recursurilor declarate, să fie admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada respectivă, și în consecință acțiunea reclamanților să fie respinsă pentru această perioadă.
În ceea ce privește criticile care vizează fondul cauzei, acestea sunt nefondate și în consecință vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. XXXVI a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința din 7 mai 2007, într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că disp. art. 33 din legea 50/1996, în raport cu prevederile art. 1 pct 32 din OG 83/2000, și art. 50 din OUG 177/2002 și art. 6 alin 1 din OUG 160/2000 se interpretează, în sensul că, judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au funcția de judecător financiar, procuror financiar sau controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României, beneficiau de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
În ceea ce privește sporul anticorupție, și pentru acesta ÎCCJ a pronunțat recurs în interesul legii astfel că având în vedere că disp. art. 329 alin. 3 teza finală, din Cod procedură civilă stabilesc în sensul că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie, instanța urmează să țină cont de această soluție, și să aprecieze că pretențiile reclamanților sunt întemeiate, fiind în mod corect admise.
În mod corect prima instanță a admis acțiunea cu obligarea pârâților la plata drepturilor salariale restante cu aplicarea coeficientului de inflație, întrucât acesta este expresia principiului îndeplinirii întocmai a obligațiilor, prin readucerea sumelor de bani la valoarea de la momentul nașterii debitului, astfel ca partea să nu înregistreze nici un prejudiciu. Acordarea dobânzii legale, reprezintă daunele interese, ca urmare a faptului că reclamanții au fost lipsiți o perioadă îndelungată de timp, de acești bani.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta nu este fondat și în consecință va fi respins reținându-se că pârâtul poate sta în judecată întrucât acest minister execută dispozițiile legii bugetare și îi revine sarcina de a face propuneri, de a elabora proiectul legii bugetului de stat, precum și a legilor de rectificare, conform art.28 Legea 500/2002.
În speță, instanța de fond nu a dispus obligarea acestui pârât în solidar cu ceilalți ordonatori de credite la plata diferențelor de drepturi constând în sporul de vechime, ci conform dispozitivului hotărârii acest pârât are o obligație de rezultat, aceea de a vira fondurile de bani necesare achitării diferențelor de drepturi de natură salarială, tocmai în recunoașterea calității pe care însuși acest recurent și-o invocă în cadrul recursului, respectiv "rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite".
Pentru aceste considerente, recursul formulat de MEF prin DGFP va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP, împotriva sentinței civile nr.67/2008 a Tribunalului Brașov.
Admite în parte recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BRAȘOV, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BRAȘOV, împotriva sentinței civile nr.67/2008 a Tribunalului Brașov pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile ce au ca obiect sporul de vechime, aferent perioadei 1.12.2002 - 5.02.2004, și respinge acțiunea reclamantului pentru aceste pretenții ca prescrisă.
Înlătură din dispozitiv suma de 7833 lei net ca urmare a discriminării perioadei pentru care se acordă sporul de vechime.
Menține restul dispozițiilor din sentința atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 19 Martie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Cu opinia separată în sensul:
respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile reprezentând spor vechime aferent perioadei 1.12.2002-5.02.2004 și respingerii recursului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Judecător,
- -
Opinia separată
Contrar considerentelor ce alcătuiesc opinia majoritară, consider că excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1.12.- 5.04.2004 trebuie respinsă și pe cale de consecință, recursurile pârâților sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. XXXVI din 7.05.2007, ICCJ în soluționarea recursului in interesul legii a dezlegat problemele de drept privitoare la acordarea sporului de vechime pentru magistrați, stabilind că dispozițiile art.33 alin.1 din Legea 50/1996, în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG83/2000, art. 50 din nr.OUG 177/2002 și art. 6 alin.1 din OUG160/2000 se interpretează, în sensul că:
" judecătorii, procurorii, ceilalți magistrați,[] beneficiau si de sporul de vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege."
. fundamentez argumentele respingerii prescripției pe considerentele de fapt și de drept expuse de în decizia de recurs în interesul legii mai sus expuse, obligatorii pentru instanță, prin care se recunoaște aplicarea sporului de vechime pentru magistrați,cu caracter permanent, pe toată perioada de după intrarea în vigoare a OG83/2000 și până la data intrării în vigoare a legii 45/2007.
Tocmai de aceea consider că dreptul material la acțiune pentru pretențiile din prezenta cerere nu este prescris pentru perioada menționată.
În considerentele acestei decizii de recurs în interesul legii se lămurește existenta continuă a dreptului la sporul de vechime, până în momentul în care legiuitorul l-a prevăzut expres prin legea 45/2007, pornindu-se de la concluzia ca OG83/2000, care înlătura aplicarea pentru magistrați a dispozițiilor din legea 50/1996 cu privire la sporul de vechime, și nici actele normative ulterioare, respectiv legea 334/6.07.2001, OUG177/2002, OUG160/2000, nu abrogau expres prevederea acordării acestui spor, el continuând să existe.(pag. 5,fraza finală).
Așadar, se recunoaște implicit o suspendare a aplicării acestui drept de la data intrării în vigoare a OUG83/2000 si până la data intrării în vigoare a legii 45/2007, acest raționament fiind întărit și de mențiunea din considerentele deciziei-pag.6-" "interpretarea sistematică a art. 31 (33) din legea 50/1996, după ieșirea lui din vigoare, în raport cu alte dispoziții legale, impune menținerea aplicabilității prevederii ce a acordat dreptul la sporul de vechime în muncă și pentru magistrați ".
În consecință, dreptul material la acțiune pentru pretențiile constând în spor de vechime pentru toata perioada mai sus expusă, s-a născut odată cu intrarea în vigoare a legii 45/2007, prin această lege intervenind încetarea suspendării aplicării acestui drept, iar cursul prescripției este oprit pe toată durata suspendării aplicării dreptului, astfel că și dreptul la acțiune al reclamantei a fost suspendat, valorificarea dreptului putându-se realiza numai după încetarea suspendării.
Sunt incidente în aceste condiții dispozițiile art.15 alin.1 din decretul 167/1958, potrivit cărora, "după încetarea suspendării, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare".
Judecător,
-
Red.op.maj.: NG/21.03.2008
Red.op.sep.: AP/21.03.2008
Dact: MD/25.03.2008 - 3 ex.
Jud.fond: /
Președinte:Cristina ȘtefănițăJudecători:Cristina Ștefăniță, Nicoleta Grigorescu, Anca Pîrvulescu
