Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 2901/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2901
Ședința publică din 10 octombrie 2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu DR.- -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Maria Ana
GREFIER:
S-a fixat termen de pronunțare asupra recursurilor declarate de pârâții CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A în reprezentarea MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr.421 din 23 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, și pârâta intimată CAMERA de CONTURI A, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal au fost lipsă părțile.
Procedura completă.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Dezbaterile asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din 8 octombrie 2008; mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate potrivit încheierii aceleiași zile care face parte integrantă din prezenta deciziei când pronunțarea s-a amânat pentru data de 10 septembrie 2008.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr.421/23.04.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate de către pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Curtea de Conturi a României.
Totodată, a admis cererea reclamanților și de repunere în termen și acțiunea civilă formulată de către aceștia împotriva pârâților Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor, dispunând obligarea pârâților la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime în muncă, calculat la salariul de bază brut lunar, pe perioada 1.09.2000 - 31.12.2003, actualizate cu indicele de inflație începând cu data nașterii drepturilor și până la data achitării lor efective, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Tribunalul Arada admis cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta Curtea de Conturi a României împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, pe care l-a obligat să aloce fondurile bănești necesare plății drepturilor cuvenite reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este nefondată prin raportare la dispozițiile art.16 alin.1 lit.a și art.17 din Decretul nr. 167/1958, întrucât decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. 4/2007, reprezintă un act de recunoaștere a dreptului magistraților la sporul de vechime, astfel încât întrerupe termenul de prescripție extinctivă, iar un nou termen de prescripție începe să curgă de la data aceste întreruperi.
Excepția de necompetență materială a Tribunalului Arada fost respinsă ca neîntemeiată față de prevederile art.248 Cod civil, întrucât, în speță, nu pune problema stabilirii unor drepturi care ar atrage incidența dispozițiilor art.36 din nr.OUG 27/2006, ci a executării unor drepturi ce decurg din lege.
Având în vedere că, potrivit Legii nr. 500/2002 și nr.HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează activitățile privind sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de rectificare a acestor bugete și aprobă prin buget sume pentru instituțiile publice, care în temeiul nr.OG 22/2007, vor executa obligațiile de plată menționate în titlul executoriu.
Reclamanții au îndeplinit funcția de procurori în cadrul Curții de Conturi a României în perioada pentru care se solicită sporul de vechime.
Conform Legii nr. 50/1996, reclamanții au beneficiat de un spor de vechime diferențiat pe tranșe de vechime în muncă, spor care nu s-a mai acordat după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, care în art.33 a abrogat dispozițiile referitoare la acordarea sporului de vechime.
Apărarea pârâților referitoare la includerea sporului de vechime în indemnizația de încadrare brută lunară, prevăzută de art.2 din nr.OUG 177/2002 a fost înlăturată, deoarece art.3 din ordonanță se referă doar la vechimea în magistratură, nu și la vechimea în muncă, iar art.155 din Codul muncii include în salariu și sporurile, inclusiv sporul de vechime.
în continuare, după intrarea în vigoare a nr.OUG, 177/2002, a sporului de vechime pentru magistrați este impusă de prevederile art.4 din nr.OUG 27/2006, completată de Legea nr. 45/2007, și de decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Legile speciale privind salarizarea magistraților și Constituția României nu interzic dreptul magistraților la spor de vechime în muncă.
Curtea de Conturi a României a formulat recurs, în termenul legal, împotriva sentinței civile nr. 421/23.04.2008 a Tribunalului Arad, solicitând admiterea recursului și desființarea hotărârii recurate.
În motivarea cererii de recurs se arată că dreptul la acțiune al reclamanților pentru plata sporului de vechime pentru perioada septembrie 2000 - 31.12.2003 este prescris.
Totodată, se susține că, raportat la prevederile art.2 din Legea nr. 50/1996, astfel cum au fost modificate prin art.1 din nr.OUG 83/2000, art.11din nr.OUG83/2000, art.50 din nr.OUG 177/2002 și ale nr.OG160/2000, cererea reclamanților este neîntemeiată.
Recursul nu a fost motivat în drept
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, care reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
În motivarea cererii de recurs se arată că Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale.
Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite, așa cum este și Curtea de Conturi a României, astfel încât nu poate fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.
Din coroborarea dispozițiilor art.17, art. 21 alin.1 și art.22 din Legea nr. 500/2002, art.138 din Constituția României, art.2 și art. 10 din Cap. VI din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pe anul 2008, rezultă că o modificare în structura bugetelor ordonatorilor principali de credite se poate face doar prin Hotărâre de Guvern, astfel încât Guvernul este răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea ordonatorilor principali de credite a sumelor de bugetul de stat, potrivit destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Având în vedere cele expuse anterior și dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr. 500 /2002, precum și pe acele ale art.25 din nr.OUG 37/2008, recurenta solicită respingerea cererii față de Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la fondul cauzei se solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune prin raportare la dispozițiile art.3 din Decretul nr. 167/1958 și art.283 alin.1 pct. c din Codul muncii și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.
În drept, se invocă dispozițiile art.137, 304 pct.9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor artz.304 pct.9 coroborate cu cele ale art.3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții și au chemat în judecată pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând instanței ca, prin hotărârea o va pronunța să oblige pârâții la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime în muncă, calculat la salariul de bază brut lunar, pe perioada 1.09.2000 - 31.12.2003, actualizate cu indicele de inflație începând cu data nașterii drepturilor și până la data achitării lor efective, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților. Totodată, au solicitat repunerea în termenul de prescripție, fără a motiva această cerere.
Conform art.19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, " instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită ".
Art.19 alin.2 din Decretul nr. 167/1958 prevede că: "Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.".
Prin urmare, reclamanții nu puteau fi repuși de către prima instanță în termenul de prescripție extinctivă reglementat de 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nu au arătat motivele temeinic justificate pentru care au depășit termenul de prescripție și data la care au încetat aceste motive.
Pe de altă parte, hotărârea recurată cuprinde dispoziții potrivnice, deoarece instanța de fond a repus reclamanții în termenul de prescripție, și totodată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că termenul de prescripție a fost întrerupt prin decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. 4/2007, deoarece aceasta reprezintă un act de recunoaștere a dreptului magistraților la sporul de vechime, astfel încât întrerupe termenul de prescripție extinctivă, iar un nou termen de prescripție începe să curgă de la data aceste întreruperi.
Potrivit art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Prin urmare, decizia în interesul legii nu poate întrerupe prescripția dreptului la acțiune, în condițiile în care nu provine de la angajator, pentru a reprezenta o recunoaștere a dreptului pretins prin acțiune în sensul art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr. 167/1958.
De altfel, această decizie nu poate întrerupe cursul prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru drepturile salariale pentru perioada 1.09.2000 - 31.12.2003 întrucât acesta s-a împlinit la 31.12.2006.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, Curtea constată că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâții recurenți este întemeiată, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, conform art. 19 din Legea 500/2002, se instituie răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Curtea de Conturi a României s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
Potrivit Legii 500/2002, între Ministerul Economiei și Finanțelor și Curtea de Conturi a României s-a născut un raport juridic bugetar, în care unul dintre subiecte este Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar celălalt subiect este o instituție publică, respectiv Curtea de Conturi a României, care este finanțată de la bugetul statului.
În consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Pe cale de consecință, în temeiul art.312 alin.1 - alin.3 Cod procedură civilă, va admite recursurile declarate de către pârâții recurenți Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 421/23.04.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați și și va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune și va respinge acțiunea principală ca prescrisă, precum și, pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de către pârâții recurenți Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 421/23.04.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați și și va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune și va respinge acțiunea principală ca prescrisă, precum și, pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
DR.- - - - - -
cu opinie separată
în sensul respingerii recursurilor.
GREFIER,
Red./7.11.2008
Thred./7.11.2008
Ex.2
Prima inst. - - - Trib.
Opinia separată este în sensul respingerii recursurilor declarate de pârâții Curtea de Conturi a României și Direcția Generală a Finanțelor Publice A în reprezentarea Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr.421 din 23 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, și pârâta intimată Camera de Conturi A, având ca obiect drepturi bănești ca nefondate.
Examinând susținerile recurenților cu privire la prescripția dreptului la acțiune, constată că acestea sunt nefondate și sentința urmează a fi menținută pentru următoarele considerente:
Guvernul României, prin nr.HG232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, recunoscut efectul imperfecțiunilor legislative în domeniul salarizării magistraților și a personalului auxiliar și s-a obligat să aducă o reparațiune acestui personal prin plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților.
Prin anexa nr.2 pct.VI/3.2, Guvernul României s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.
Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, iar potrivit dispozițiilor art.17, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005, aspecte reținute de instanța de fond care, respingând excepția prescripției, a făcut o aplicare corectă a acestor dispoziții legale.
Mai mult, interpretarea dispozițiilor art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996 în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.1 din nr.OUG160/2000 a făcut obiectul deciziei XXXVI/7.05.2007, pronunțată în dosarul nr.4/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care admițându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 nu a mai prevăzut sporul de vechime pentru magistrați, dar nici nu a abrogat prevederile art. 31 (devenit 33 ) din Legea nr.50/1996 care a instituit acordarea acestui drept salarial.
În consecință, fără a abroga dreptul la sporul de vechime, actul normativ în discuție a determinat în fapt neacordarea acestuia cu începere de la data intrării sale în vigoare, 1 septembrie 2000 și, atât din perspectiva angajatorului cât și din cea a salariatului magistrat consecințele au fost de a suprima un drept subiectiv recunoscut în dreptul pozitiv.
Din perspectiva dreptului comun privitor la prescripție, respectiv a Decretului nr.167/1958 și a prevederilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
Dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, ori în condițiile în care prin nr.OG83/2000 s-a prevăzut inaplicabilitatea prevederilor referitoare la sporul de vechime, titularii acestui drept subiectiv au fost abuziv împiedicați să exercite dreptul la acțiune.
Astfel, dreptul salarial a fost recunoscut magistraților de prevederile art. 31 (devenit 33) din Legea nr. 50/1996, ori modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a acestui act normativ nu putea avea loc, potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, decât printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior, nicidecum printr-un act de nivel inferior, așa cum s-a întâmplat ca urmare a adoptării OG nr. 83/2000.
Această conduită abuzivă a statului nu a făcut altceva decât să înlăture incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive.
În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune se mai cuvine menționat și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că: judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a statuat că:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conformitate cu careorice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice(CEDO, 8 februarie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul de vechime pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
Sporul de vechime, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția
Pentru considerentele expuse apreciez că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, susținerile formulate de părți în calea extraordinară de atac neîntrunind cerințele prevăzute de art. 304 alin.1 pct.9 Cod procedură civilă.
JUDECĂTOR,
- -
Red./26.11.2008
Thred./28.11.2008
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Maria Ana
