Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 710/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 710/R-CM
Ședința publică din 08 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de reclamanții, și, împotriva sentinței civile nr.259/F-CM din data de 16.12.2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic, pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, în baza delegației de la dosar, lipsind recurenții-reclamanți, intimații-pârâți Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, intimatul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosarul cauzei s-a depus, prin serviciul de registratură, după strigarea cauzei, la termenul de judecată din data de 18 martie 2009, întâmpinare din partea intimatului-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.
Consilier juridic arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Consilier juridic, pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Constată că, prin acțiunea înregistrată la data de 03.11.2008, reclamanții, procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani și, moștenitoare a defunctului, fost procuror, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții la plata primei de concediu egale cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediul de odihnă pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Au mai chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a fi obligat la alocarea fondurilor necesare efectuării plății.
În motivarea cererii s-a arătat că, potrivit art.411alin.1 din Legea nr.50/1996, modificată prin ntr.OG83/2000, magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi, au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Începând cu 01.01.2003 s-a suspendat în mod succesiv acordarea acestui drept salarial prin art.3 alin.1 din nr.OUG33/2001, art.12 alin.4 din Legea nr.743/2001, art.10 alin.3 din Legea nr.631/2002, art.9 alin.7 din Legea nr.507/2003, art.8 alin.7 din Legea nr.511/2004.
Legile bugetului de stat nu pot aduce atingere unui drept câștigat și nu pot dispune pentru perioada anterioară intrării lor în vigoare.
Neacordarea dreptului la prima de concediu de odihnă prevăzut de Legea nr.50/1996 și apoi reluat prin Legea nr.47/2007 constituie pentru perioada menționată un tratament discriminatoriu în comparație cu tratamentul salarial al personalului din celelalte autorități ale statului.
Suspendarea dreptului în discuție a fost înlăturată prin art.1 din Legea nr.172/2008 privind aprobarea nr.OUG146/2007 pentru aprobarea plăților primelor de concediu suspendată în perioada 2001-2006.
Potrivit art.1 alin.2 din nr.OUG146/2007, intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile ordonanței funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu în baza legilor speciale, începând cu anul intrării acestora în vigoare.
În cazul magistraților, actul normativ prin care s-a acordat prima de concediu este Legea nr.50/1996.
Au mai arătat reclamanții că dreptul de a solicita acordarea primelor de concediu nu este prescris deoarece cursul prescripției a fost întrerupt prin acte normative succesive de suspendare a plății, precum și prin adoptarea nr.OUG 146/2007.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a înaintat instanței punctul său de vedere, în calitate de expert în materia discriminării și a arătat că pentru ca o faptă să fie calificată discriminatorie, trebuie examinată întrunirea următoarelor condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare, a unui scop sau efect al tratamentului diferențiat constând în înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
În plus, tratamentul diferențiat trebuie să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
Consiliul a făcut referire la prevederile art.14 din Convenție, arătând că în jurisprudența sa, CEDO a apreciat că diferența de tratament devine discriminare în sensul acestui text normativ atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01 ianuarie - 01 noiembrie 2005.
A arătat că pentru perioada menționată dreptul la acțiune a fost exercitat cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
A mai invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, pe acre a susținut-o prin aceea că prin decizii ale Curții Constituționale pronunțate în iulie 2008, s-a constatat că dispozițiile art.1, aret.2 alin.3 și art.27 din nr.OG137/2000 cu privire la prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în căderea instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Pe fond, a arătat că pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate întrucât dispozițiile referitoare la prima de vacanță au fost abrogate începând cu anul 2003 prin art.50 din nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
Prin decizie pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu pentru magistrați și personalul auxiliar se acordă numai pentru anii 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin lege.
Instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației deoarece Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Același pârât a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca, în cazul în care se va admite acțiunea, să ia act de obligația adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
A motivat cererea prin aceea că potrivit art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
În calitate de ordonator principal de credite, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate în absența unei rectificări bugetare.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.3 din nr.OG22/2002, art.60-63 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu are atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților, iar ca ordonator principal de credite, nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale față de angajații altor ministere.
Ministerul Economiei și Finanțelor are ca atribuții elaborarea proiectului bugetului și a proiectului legii bugetare anuale pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite, precum și pe cea de transmitere a acestor proiecte spre adoptare Parlamentului.
Nici un text de lege nu prevede obligația acestui minister de a asigura fondurile necesare pentru plata unor sume în contul diverselor instituții.
De asemenea, față de cererea de chemare în garanție s-a apărat în sensul că nu se precizează obligația de garanție legală sau convențională existentă în sarcina chematului în garanție.
Curtea de APEL PITEȘTI, prin sentința civilă nr.259/F-CM/16.12.2008, a respins acțiunea reclamanților și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, cerere formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând următoarele:
Examinând excepția de inadmisibilitate întemeiată pe încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, Curtea a considerat că este atributul instanței de judecată a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
În interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
Prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
În speța de față, dreptul protejat prin interzicerea discriminării este recunoscut de normele interne și internaționale, respectiv de art.5 și 6 din Codul muncii, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, iar orice salariat are dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În considerarea celor arătate mai sus și a prevederilor art.20 din Constituția României, instanța a apreciat că acțiunea este admisibilă.
Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost privită ca fondată, întrucât, conform dispozițiilor Decretului nr.167/1958 și a art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, acțiunea având ca obiect plata drepturilor salariale sau a unor despăgubiri către salariat se prescrie într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Legat de suspendarea sau întreruperea cursului prescripției prin actele normative la care s-a făcut referire în acțiune, Curtea reține inexistența respectivelor cazuri de amânare a curgerii prescripției pentru motivele ce se vor arăta cu privire la fondul cauzei.
Reclamanții sunt procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani și solicită plata primelor de vacanță pentru anii 2005 și 2006. este moștenitorul procurorului, decedat.
Prima de vacanță a fost instituită prin art.411alin1 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, articol ce a fost introdus prin nr.OG83/2000 și a devenit aplicabil de la 1.01.2001, conform art.IX din acest ultim act normativ.
Potrivit acestui text de lege, agistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
În fapt, prima de concediu nu a fost acordată niciodată judecătorilor, ea fiind suspendată în fiecare an prin legile bugetului de stat.
fiind cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.XXIII/12.12.2005 pronunțată în dosarul nr.31/2005, a admis recursul și a decis că, în aplicarea dispozițiilor art.411alin.1 din Legea nr.50/1996, rima p. de concediu, pentru magistrați și personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002.
În considerentele deciziei, Înalta Curtea statuat că dispozițiile art.411alin.1 din Legea nr.50/1996 au fost abrogate prin nr.OUG177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003 și că dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr.50/1996 de a obține prima de concediu a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.
Potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 Cod procedură civilă, hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în interesul legii, sunt obligatorii pentru instanțe, astfel că apare ca nefondată susținerea reclamanților în sensul că dreptul la prima de concediu a existat și în perioada 2003-2006, fiind însă suspendat prin legile bugetului de stat.
Față de conținutul deciziei nr.XXIII/12.12.2005, concluzia nu poate fi decât aceea că prima de concediu a fost prevăzută pentru magistrați doar pentru anii 2001 și 2002, în temeiul Legii nr.50/1996, astfel cum a fost modificată prin nr.OG83/2000 și că ea a fost abrogată la data de 1 ianuarie 2003, odată cu intrarea în vigoare a nr.OUG177/2002.
Acest drept a fost ulterior reintrodus pentru categoria profesională a magistraților prin art.241din Legea nr.45/2007 de aprobare a nr.OUG27/2006. De altfel, începând cu anul 2007 prima a și fost plătită efectiv magistraților.
Așadar pentru perioada 2003-2006 nu a existat un act normativ care să instituie pentru magistrați prima de concediu.
O altă susținere a reclamanților a fost în sensul că suspendarea dreptului la prima de vacanță a fost înlăturată prin nr.OUG146/2007, act normativ, care, pretind reclamanții, le este aplicabil.
Curtea a constatat că, potrivit art.1 alin.1 din nr.OUG146/2007, modificată prin Legea nr.172/2008, actul normativ reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006.
Potrivit alin.2 al aceluiași text de lege, ntră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin.1: funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale, începând cu anul intrării acestora în vigoare.
Rezultă așadar că actul normativ se aplică acelor categorii de personal pentru care prin legi speciale a fost instituit dreptul la prima de concediu, însă aplicarea acestui drept a fost suspendată prin diverse acte normative, nu desființată.
Așa cum s-a arătat mai sus, din decizia pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte rezultă că magistrații nu au beneficiat de acest drept în anii 2005-2006, în speță neaflându-ne în ipoteza unui drept recunoscut și ulterior suspendat, ci în ipoteza inexistenței dreptului.
Ca atare, Curtea a apreciat că nr.OUG146/2007 nu este aplicabilă reclamanților, din acest punct de vedere susținerea acestora fiind nefondată.
O altă susținere a reclamanților a fost în sensul că prin neacordarea primei de vacanță s-a creat o discriminare a autorității judecătorești față de celelalte autorități.
Reclamanții nu au arătat concret despre ce autorități este vorba și nici nu au susținut sau dovedit situația comparabilă sau analoagă cu a celor față de care se pretinde discriminarea.
De altfel, inexistența situației de comparabilitate rezultă și din modalitatea de reglementare a primei de vacanță în sensul că pentru reclamanți, dispoziția legală care a prevăzut-o nu a fost suspendată în ceea ce privește aplicarea sa, ci a fost abrogată. Or, pentru categoriile de personal enumerate de dispozițiile nr.OUG146/2007 dispozițiile legale care au reglementat dreptul la prima de vacanță se aflau în vigoare în perioada supusă analizei, numai aplicarea acestora fiind suspendată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie arătând, în esență, următoarele:
- prin nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 s-a reglementat pentru magistrați și personalul auxiliar prima de vacanță, însă plata acesteia a fost suspendată pe termen de 1 an, potrivit nr.OUG33/2001, iar pentru anii următori prima de vacanță a fost suspendată prin legile bugetului de stat nr.743/2001, 631/2002 și 507/2003, ale căror dispoziții referitoare la prima de vacanță erau neconstituționale;
- prin actele normative menționate nu s-a abrogat dreptul la prima de vacanță, ci doar s-a suspendat plata acestor prime, aceste legi ale bugetului fiind neaplicabile dispozițiilor art.41 al.1 din nr.OUG83/2000;
- potrivit art.38 din Constituția României salariații au, printre alte drepturi și dreptul la concediu de odihnă plătit, drept care nu poate face obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări, iar dispozițiile Legii nr.50/1996, lege organică, nu puteau fi suspendate decât printr-un act normativ de același nivel și nu prin ordonanță de guvern;
- discriminarea autorității judecătorești este creată față de acele autorități menționate în nr.OUG14/2006, modificată prin Legea nr.172/2008, act normativ care reglementează modalitățile de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediu;
- prin decizia nr.394/R-CM din 22.11.2005, Curtea de APEL PITEȘTIa obligat aceeași pârâți la plata către reclamanți a primelor de vacanță pentru perioada 2001 - 01.01.2003.
Prin întâmpinările formulate în cauză, intimații Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice - prin V au solicitat respingerea recursului ca nefondat față de dispozițiile Deciziei nr.XXIII/12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Recursul este nefondat.
Deși nu este încadrat în drept, dezvoltarea recursului reclamanților face posibilă încadrarea acestuia în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, invocându-se aplicarea greșită a legii.
Raportat la acest motiv de recurs se constată, față de considerentele avute în vedere de instanța de fond, că prin sentința recurată au fost aplicate corect dispozițiile legii.
Prin acțiunea reclamanților, înregistrată la data de 03.11.2008, s-a solicitat obligarea pârâților la plata primei de vacanță pe perioada 01.01.2005 - 13.12.2006.
Potrivit deciziei nr.XXIII/12.12.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art.329 al.3 Cod procedură civilă, prima de vacanță a fost prevăzută pentru magistrați doar pentru anii 2001 și 2002, prin Legea nr.50/1996, modificată prin nr.OG83/2000.
Reglementarea privind prima de vacanță a fost abrogată la data de 01.01.2003, odată cu intrarea în vigoare a nr.OUG177/2002.
Ulterior, dreptul la prima de vacanță a fost reintrodus pentru magistrați prin art.241din Legea nr.45/2005 de aprobare a nr.OUG27/2006.
Ca atare, pentru perioada 2005 - 2006 nu există un temei legal pentru obligarea pârâților la plata primei de vacanță către magistrați, astfel că sentința recurată este legală și temeinică.
În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul de față ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții, și, împotriva sentinței civile nr.259/F-CM/16.12.2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 8 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/21.04.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
