Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 711/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 711/R-CM
Ședința publică din 08 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de reclamanții, și, împotriva sentinței civile nr.1/F-CM din data de 13 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic, pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în baza delegației de la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosarul cauzei s-au depus, prin serviciul de registratură, întâmpinări din partea intimatului-pârât Ministerul Justiției și din partea intimatului-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Consilier juridic arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Consilier juridic, pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței de fond, ca fiind legală și temeinică, potrivit motivelor expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosar.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Constată că prin acțiunea înregistrată la data de 26 mai 2008, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, judecător la Curtea de Apel București, -, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 B, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 B, în prezent detașați la Consiliul Superior al Magistraturii și, procuror la Curtea de Apel București, în prezent detașată la Școala Națională de Grefieri, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Râmnicu Vâlcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Școala Națională de Grefieri, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții la plata drepturilor bănești reprezentând contravaloarea primelor de vacanță aferente anilor 2003-2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală.
Au mai solicitat obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin nr.OUG146/2007 s-a reglementat obligativitatea acordării primelor de vacanță mai multor categorii de salariați din sistemul public. categoriile profesionale care beneficiază de primele de vacanță, ordonanța de urgență se referă și la magistrați câtă vreme precizează că primele se acordă tuturor categoriilor de bugetari pentru care au fost reglementate aceste drepturi bănești prin dispoziții care au fost suspendate de la aplicare printr-o succesiune de acte normative din pricina constrângerilor bugetare.
Chiar în preambulul actului normativ se justifică acordarea drepturilor bănești prin înlăturarea inechităților dintre persoanele care au obținut primele de concediu în baza unor hotărâri judecătorești și persoanele care nu au primit respectivele prime.
Dacă ar fi omisă de la plata acestor drepturi stabilite prin nr.OUG146/2007, categoria magistraților ar fi discriminată și față de personalul auxiliar care primește primele de vacanță printr-o reglementare expresă, dar și față de celelalte categorii profesionale enumerate în ordonanța de urgență.
Magistrații intră sub incidența dispozițiilor nr.OUG146/2007 și potrivit interpretării literale a prevederilor art.1 alin.2 din ordonanță, în care se arată că beneficiază de această reglementare categoriile de personal care au recunoscută prima de concediu de odihnă prin legi speciale.
Prin Legea nr.45/2007 de aprobare a nr.OUG27/2006, magistrații beneficiază în prezent de primele de vacanță.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile nr.OUG146/2007, art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție, art.21 alin.1 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare cu modificările ulterioare.
La data de 11.06.2008 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert în materia discriminării prin care s-a arătat că, pentru ca o faptă să fie calificată discriminatorie, trebuie examinată întrunirea următoarelor condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare, a unui scop sau efect al tratamentului diferențiat constând în înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
În plus, tratamentul diferențiat trebuie să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
Consiliul a făcut referire la prevederile art.14 din Convenție, arătând că în jurisprudența sa, CEDO a apreciat că diferența de tratament devine discriminare în sensul acestui text normativ atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de reclamanții procurori, arătând că între aceștia din urmă și pârât nu există nici un fel de raport juridic, calitate de ordonator principal de credite având Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe fond, în considerarea dispozițiilor art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, a invocat obligativitatea dezlegării date problemelor de drept judecate prin Decizia nr.23/12.12.2005 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a stabilit prin decizia menționată că magistrații sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin art.411din Legea nr.50/1996.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că de la 01 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare nr.OUG177/2002, erau abrogate implicit și dispozițiile art.411din Legea nr.50/1996 referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
Prin urmare, dreptul magistraților a încetat să mai existe și nu mai poate fi pretins cu începere de la 01 ianuarie 2003.
A mai arătat pârâtul că nr.OUG146/2007 nu are în vedere și categoria profesională a magistraților deoarece aceasta nu se regăsește în enumerarea limitativă de la art.1 alin.2. Așa cum s-a arătat mai sus, legea specială de salarizare a judecătorilor și procurorilor, nr.OUG177/2002, nu a mai prevăzut pentru magistrați beneficiul acordării primei de concediu.
Textul art.1 din nr.OUG146/2007 nu a creat o situație discriminatorie între magistrați și personalul auxiliar de specialitate, ci a sistematizat categoriile profesionale care beneficiază de prima de concediu prin raportare la perioada pentru care au fost prevăzute prin legile speciale de salarizare respectivele prime.
Legat de discriminare față de alte categorii profesionale, s-a arătat că neacordarea sau acordarea primei de vacanță este opțiunea legiuitorului și nu poate fi considerată ca aducând atingere principiului egalității în drepturi și al nediscriminării.
Față de celelalte capete de cerere pârâtul a susținut că reclamanții ar fi putut pretinde doar dobânda legală care se datorează numai cu începere din ziua cererii de chemare în judecată, potrivit art.1088 Cod civil. Pe de altă parte, Ministerul Justiției nu s-a aflat în culpă pentru a fi obligat la plata daunelor - interese pentru neexecutare sau pentru întârziere în executarea obligației.
Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru anii 2003-2004, în care nu existau raporturi de muncă între reclamanți și această instituție.
La rândul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, în baza dispozițiilor art.36 alin.2 din nr.OUG27/2006, potrivit cărora competența soluționării cererilor magistraților cu privire la stabilirea drepturilor salariale revine Curții de Apel București. Norma fiind una specială, se aplică cu prioritate față de prevederile Codului muncii.
A mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2003 - 19 mai 2005, motivată prin sesizarea instanței de judecată cu depășirea termenului de 3 ani reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Pe fond, a arătat că începând cu data de 01 ianuarie 2003 reglementarea care consacra dreptul la primele de vacanță pentru magistrați a fost abrogată prin art.50 din nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
A făcut de asemenea trimitere la Decizia nr.23/12.12.2005 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În fine, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca, în cazul în care se va admite acțiunea, să ia act de obligația adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
A motivat cererea prin aceea că potrivit art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de le bugetul de stat. Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, așa cum se desprinde din reglementarea cuprinsă în art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
În lipsa unei rectificări bugetare Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a efectua plățile solicitate.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 30.06.2008, în baza art.II pct.2 din nr.OUG75/2008, cauza a fost scoasă de pe rol și înaintată spre soluționare Curții de Apel Pitești.
Ulterior, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în despăgubire pentru discriminare, constând în încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești și a făcut referire la Decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că prin acestea se dă în căderea instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
La data de 20.10.2008 a fost depusă la dosar cererea de intervenție în interes propriu formulată de în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul București și Tribunalul Buzău, prin care s-a solicitat plata diferențelor de salariu actualizate, calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, cu alocarea fondurilor necesare pentru aceasta.
Reținând diferența de obiect față de cererea principală, prin încheierea pronunțată în ședința publică din 11 noiembrie 2008, Curtea a dispus judecarea separată a cererii de intervenție în interes propriu și formarea unui nou dosar în care să fie citate părțile menționate în cerere.
Prin sentința civilă nr.1/F-CM din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel Piteștia respins acțiunea formulată de reclamanți, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
"Examinând excepția de inadmisibilitate întemeiată pe încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, Curtea a considerat că este atributul instanței de judecată a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
În interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în Hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării. Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
Prin Hotărârea Frett din 2002, Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
În speța de față, dreptul protejat prin interzicerea discriminării este recunoscut de normele interne și internaționale, respectiv de art.5 și 6 din Codul muncii, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, iar orice salariat are dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În considerarea celor arătate mai sus și a prevederilor art.20 din Constituția României, instanța a apreciat că acțiunea este admisibilă.
Excepția de necompetență materială a instanței este neîntemeiată.
Cererea de chemare în judecată are drept obiect plata drepturilor salariale decurgând din executarea raporturilor de muncă ale magistraților, și nu contestația la modul de stabilire a acestora.
Fiind în prezența unui conflict de drepturi în sensul art.281 din Codul muncii, competența soluționării sale aparține, potrivit art.284 din Codul muncii și art.2 alin.1 lit.c) Cod procedură civilă coroborate cu art.I alin.1 din nr.OUG75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, curții de apel în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.
Primul dintre reclamanți are domiciliul în județul V, conform actului de identitate de la fila 145 din dosar. Este în interesul bunei administrări a justiției soluționarea de către aceeași instanță a cererilor formulate de reclamanți având domicilii diferite, față de prevederile art.164 Cod procedură civilă, între cereri existând strânsă legătură de obiect, cauză și părți.
Excepția prescripției dreptului la acțiune s-a constatat a fi întemeiată întrucât, conform dispozițiilor Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, acțiunea având ca obiect plata drepturilor salariale sau a unor despăgubiri către salariat se prescrie într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Curtea a reținut inexistența vreunui caz de amânare a curgerii prescripției sau de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției pentru motivele ce se vor arăta cu privire la fondul cauzei.
Reclamanții sunt procurori și judecători detașați în prezent la Consiliul Superior al Magistraturii și la Școala Națională de Grefieri. Față de perioada în care au fost detașați la cele două instituții, calitatea procesuală a pârâților se regăsește numai pentru durata pe care au fost ordonatori de credite.
Prima de vacanță a fost instituită prin art.411alin1 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, articol ce a fost introdus prin nr.OG83/2000 și a devenit aplicabil de la 1.01.2001, conform art.IX din acest ultim act normativ.
Potrivit textului de lege, agistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
În fapt, prima de concediu nu a fost acordată niciodată judecătorilor, ea fiind suspendată în fiecare an prin legile bugetului de stat.
fiind cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.XXIII/12.12.2005 pronunțată în dosarul nr.31/2005, a admis recursul și a decis că, în aplicarea dispozițiilor art.411alin.1 din Legea nr.50/1996, rima p. de concediu, pentru magistrați și personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002.
În considerentele deciziei, Înalta Curtea statuat că dispozițiile art.411alin.1 din Legea nr.50/1996 au fost abrogate prin nr.OUG177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003 și că dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr.50/1996 de a obține prima de concediu a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.
Potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 Cod procedură civilă, hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, astfel că este nefondată susținerea reclamanților în sensul că dreptul la prima de concediu a existat și în perioada 2003-2006, fiind însă suspendat prin legile bugetului de stat.
Față de conținutul deciziei nr.XXIII/12.12.2005, concluzia nu poate fi decât aceea că prima de concediu a fost prevăzută pentru magistrați doar pentru anii 2001 și 2002, în temeiul Legii nr.50/1996, astfel cum a fost modificată prin nr.OG83/2000 și că ea a fost abrogată la data de 1 ianuarie 2003, odată cu intrarea în vigoare a nr.OUG177/2002.
Acest drept a fost ulterior reintrodus pentru categoria profesională a magistraților prin art.241din Legea nr.45/2007 de aprobare a nr.OUG27/2006. De altfel, începând cu anul 2007 prima a și fost plătită efectiv magistraților.
Așadar, pentru perioada 2003-2006 nu a existat un act normativ care să instituie pentru magistrați prima de concediu.
O altă susținere a reclamanților a fost în sensul că suspendarea dreptului la prima de vacanță a fost înlăturată prin nr.OUG146/2007, act normativ care le este aplicabil.
Curtea a constatat că, potrivit art.1 alin.1 din nr.OUG146/2007, modificată prin Legea nr.172/2008, actul normativ reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006. Potrivit alin.2 al aceluiași text de lege, ntră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin.1: funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale, începând cu anul intrării acestora în vigoare.
Rezultă așadar că actul normativ se aplică acelor categorii de personal pentru care prin legi speciale a fost instituit dreptul la prima de concediu, însă aplicarea acestora a fost suspendată prin diverse acte normative, nu desființată.
Așa cum s-a arătat însă mai sus, din decizia pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte rezultă că magistrații nu au beneficiat de acest drept în anii 2005-2006, în speță nefiind vorba despre un drept recunoscut și ulterior suspendat, ci în ipoteza inexistenței dreptului.
Ca atare, Curtea a apreciat că nr.OUG146/2007 nu este aplicabilă reclamanților, din acest punct de vedere susținerea acestora fiind nefondată.
În fine, o altă susținere a reclamanților a fost în sensul că prin neacordarea primei de vacanță, sunt supuși unui tratament discriminatoriu față de personalul auxiliar de specialitate al instanțelor de judecată și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și față de celelalte categorii profesionale enumerate de ordonanță.
Reclamanții nu au susținut sau dovedit situația comparabilă sau analoagă cu a celor față de care se pretinde discriminarea. De altfel, inexistența situației de comparabilitate rezultă din modalitatea de reglementare a primei de vacanță în sensul că pentru reclamanți, dispoziția legală care a prevăzut-o nu a fost suspendată în ceea ce privește aplicarea sa, ci a fost abrogată.
Or, pentru categoriile de personal enumerate de dispozițiile nr.OUG 146/2007 dispozițiile legale care au reglementat dreptul la prima de vacanță se aflau în vigoare în perioada supusă analizei, numai aplicarea acestora fiind suspendată.
Ca atare, Curtea a apreciat ca nefondată și această ultimă susținere a reclamanților, referitoare la discriminare.
Față de aceste considerente, acțiunea formulată de reclamanți a fost respinsă.
Pentru motivele arătate mai sus au fost respinse și cererile accesorii și cererea de chemare în garanție, rămase fiind fără obiect."
Împotriva acestei sentințe în termen legal au formulat recurs reclamanții, susținând că este nelegală și netemeinică pentru că în mod greșit a fost respinsă acțiunea formulată de către aceștia prin care au solicitat acordarea primelor de vacanță pe anii 2003 - 2006, pentru următoarele considerente:
- S-a susținut de către recurenți că prin nr.OUG146/2007 a fost reglementată obligativitatea acordării sumelor de bani reprezentând prime de vacanță mai multor categorii de salariați din sistemul public și lipsa unei prevederi exprese în cuprinsul acestui act normativ și a categoriei magistraților duce la crearea unei inechități de natură socială și juridică și la discriminarea acestei categorii profesionale în raport de toate celelalte categorii sociale și profesionale pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres plata acestor drepturi.
- Nu s-a avut în vedere că decizia nr.XXIII din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a luat și nu putea lua în considerare nr.OUG146/2007 (emisă după circa 2 ani), nefiind deci aplicabilă în speță.
- Instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Protocolul nr.12 din Convenție.
- Potrivit art.21 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare, aduse prin Legea nr.48/2002, nr.OG77/2003 și Legea nr.27/2004, în toate cazurile de discriminare prevăzute în ordonanță persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
- Prima de vacanță fiind un drept de creanță este un bun în temeiul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, proprietatea acestui bun conferindu-le dreptul acestora de a nu fi lipsiți de el în mod nejustificat, din perspectiva art.44 din Constituția României.
- Reținerea în speță a faptului că nu există dreptul asupra primei de vacanță echivalează cu nesocotirea prevederilor constituționale și cele ale reglementărilor internaționale asumate de țara noastră.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și acordarea primelor de vacanță pe anii 2003 - 2006.
Examinând sentința recurată sub aspectul motivelor invocate care vizează nelegalitatea acesteia, care pot fi încadrate în art.304 pct.9 Cod procedură civilă, cât și sub toate aspectele având în vedere dispozițiile art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins.
Instanța de fond a făcut o analiză corespunzătoare a susținerilor reclamanților și a actelor normative pretins a fi încălcate, reținând corect faptul că în speță nu se impune admiterea acțiunii formulată de către aceștia.
Astfel, instanța de fond a reținut corect faptul că dispozițiile art.1 din nr.OUG146/2007 nu sunt incidente în speță, raportat la soluția adoptată prin Decizia nr.XXIII din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii declarat de Procurorul General.
Prin această decizie s-a stabilit că dispozițiile art.411din Legea nr.50/1996, prin care a fost instituită acordarea primei de vacanță personalului din organele autorității judecătorești au fost abrogate prin intrarea în vigoare a nr.OUG177/2002, astfel că dreptul de a obține prima de vacanță a încetat să mai subziste începând cu data de 01.01.2003.
De asemenea s-a mai reținut că efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
Având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în interesul legii, rezultă că instanța supremă a statuat că magistrații au dreptul la prima de vacanță numai pentru perioada 2001-2002, astfel că acest drept nu mai poate să fie pretins cu începere de la 01.01.2003 și până la modificarea actului normativ de salarizare a judecătorilor și procurorilor, respectiv Legea nr.45/2007 care a reintrodus la art.241dreptul la prima de vacanță.
Se constată că prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și reclamanții nu au criticat acest aspect, astfel că puteau fi aduse critici prin prezentul recurs numai la acordarea primei de concediu pentru perioada 2005-2006.
Pentru această perioadă, susținerea reclamanților privind plata drepturilor reprezentând prime de vacanță sunt nejustificate față de decizia sus-menționată pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care, potrivit art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, este obligatorie.
Se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică atunci când a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile nr.OUG146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006, privitor la magistrați, întrucât acest act normativ se aplică categoriilor de personal prevăzute expres de lege și pentru care dreptul la prima de concediu a fost suspendat prin diverse acte normative.
Pentru considerentele expuse anterior, urmează ca în baza art.291 Codul muncii, combinat cu art.312 (1) Cod procedură civilă, să se respingă ca nefondat recursul formulat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanții, și, împotriva sentinței civile nr.1/F-CM din 13 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.Pl.
Tehnored.
Ex.2/24.04.2009.
Jud.fond:
.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
