Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 849/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 849
Ședința publică din 19 mai 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 79/15.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată și pârâții intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Timiș, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă, cauza este lăsată în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr-, pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA, reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției B, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, a solicitat obligarea pârâșilor de I-III la plata în solidar, în valoarea actualizată, a sporului de risc și solicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază brut lunar, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, întrucât cu data de 1.09.2000, data intrării în vigoare a G nr. 83/2000 și până la data pronunțării hotărârii; obligarea acelorași pârâți la plata în continuare a acestui spor; obligarea pârâtului de IV să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi și obligarea pârâșilor de I-III la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta, judecător la ribunalul Timișa invocat că dispozițiile G 83/2000 care prin art. 1 pct. 42 au abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și care prevedea dreptul la sporul de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică au depășit limitele legii speciale de abilitare a Guvernului să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996, abilitare dispusă prin Legea nr. 125/2000.
Astfel prin această lege Guvernul nu a fost abilitat să abroge nici total nici parțial Legea nr. 50/1996 ori abrogându-se art. 47 din acest act normativ s-au încălcat dispozițiile art. 108 (3) cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României.
S-a susținut că s-a constatat neconstituționalitatea art. 1 pct. 42 din G 83/2000 prin interpretareaper a contrarioa dispozițiilor art. 147 (1) din Constituția României cu referire la art. 126, astfel că această normă de abrogare rămâne inaplicabilă cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deczia nr. XXI/10.03.2008 și cum aceasta este obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă. Se impune acordarea drepturilor prevăzute de art. 47 din Legea nr. 50/1996 care au rămas în vigoare.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Bad epus întâmpinare invocând lipsa calității procesuale pasive, neexistând raporturi de muncă între aceasta și reclamantă și invocând și prevederile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002 cu privire la calitatea de ordonator principal de credite și care nu poate finanța alt ordonator principal.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2000-2005.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 28.08.2005, susținând că sunt incidente prevederile art. 1 și 3 din Decretul 167/1958 și ale art. 283 alin.1 din Legea nr. 53/2003.
Prin sentința civilă nr. 79 din 15.10.2008, Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis acțiunea, și a dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Timiș să plătească reclamantei drepturi salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de bază brută lunară începând cu 1.09.2000 la zi, precum și plata în continuare a acestui spor, sumele fiind actualizate cu rata inflației. De asemenea a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății acestor drepturi.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de APEL TIMIȘOARAa reținut următoarele:
Examinând conform art. 137 Cod procedură civilă excepția invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor cu privire la lipsa calității procesuale pasive, Curtea constată că nu este fondată deoarece art. 19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor are în responsabilitate pregătirea proiectelor legilor de rectificare bugetară, iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții de elaborare a proiectului bugetului de stat, precum și a proiectului legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cel dintâi ar fi practic în imposibilitate să achite sumele la care a fost obligat prin prezenta sentință.
În situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, aceasta a fost respinsă pentru următoarele considerente.
Prin decizia nr. 21/10.03.2008, pronunțată în dosar nr. 5/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție admițând recursul în interesul legii a stabilit că magistrații și personalul auxiliar au dreptul la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a G - și această decizie este conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă obligatorie.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art.44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva sentinței susmenționate a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
În motivarea recursului declarat, recurentul pârât Ministerul Justiției a invocat din nou prescripția dreptului material la acțiune arătând că acest drept a luat naștere la data publicării OG 83/2000, întrucât data săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii și a momentului în care păgubitul a cunoscut sau trebuia sa o cunoască, coincide cu data intrării în vigoare a OG 83/2000 care a abrogat art. 47 din Legea 50/1996.
De asemenea a mai invocat și faptul că obligarea la plata pentru viitor a sporului de 50%, este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece fiind vorba despre un drept viitor reclamanta nu a justificat un interes actual.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 din Codul d e procedură civilă.
În motivarea recursulkui, recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP Tar eiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.02.2000 - 31.08.2005, iar pe fondul acțiunii respingerea cauzei ca vădit neîntemeiate.
Deși legal citată, intimata reclamantă nu a depus întâmpinare:
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041.pr.civ. și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți Curtea cu majoritatea membrilor completului de judecată, constată întemeiate recursurile pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale în cazul obligațiilor cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică iar în cauză nu au fost învederate de reclamantă existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 01.09.2008, sancțiunea prescrierii dreptului reclamantei de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Curtea, cu majoritatea voturilor completului de judecată, constată că nu poate fi reținută motivarea primei instanțe cu privire la aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol al CEDO, întrucât stabilirea termenelor de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune este de natură a nu este de natură a lipsi pe cetățeni de bunurile lor, ci este menită a pune capăt insecurității raporturilor juridice. A considera altfel, toate drepturile de creanță, considerate a fi un "bun" în interpretarea autonomă a art. 1 din Primul Protocol al CEDO, vor putea fi solicitate oricând, indiferent cine este titularul lor și indiferent de persoana căruia i se opun, fără a putea fi opusă prescripția dreptului material la acțiune, și punând astfel în pericol securitatea raporturilor juridice, ducând în final la încălcarea art. 6 din CEDO.
Având în vedere cele expuse, Curtea cu majoritatea voturilor membrilor completului de judecată, în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 79/15.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii pentru perioada 01.09.2000-31.08.2005 ca fiind prescris dreptul material la acțiune, și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocare de recurenți, Curtea, cu unanimitatea voturilor completului de judecată, le găsește neîntemeiate pentru următoarele motive:
Nu se poate reține apărarea recurentului MJ că este lipsită de interes solicitarea reclamantei de a fi obligați pârâții la plata și pentru viitor a sporului de 50% prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996, deoarece interesul său este actual și cert.
De asemenea nu se poate reține apărarea recurentului MEF prin care se invoca excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât așa cum a reținut și instanța de fond, în situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamantă, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie.
În ceea ce privește fondul cauzei, se constată că prima instanță a făcut aplicarea deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată în dosar nr. 5/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care admițând recursul în interesul legii a stabilit că magistrații și personalul auxiliar au dreptul la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a G - și această decizie este conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă obligatorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 79/15.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată și pârâții intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Timiș.
Modifică sentința, în sensul respingerii acțiunii pentru perioada 01.09.2000-31.08.2005 ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. /09.06. 2009
Tehnored /09.06.2009/2 ex
Prima instanță: și -Curtea de APEL TIMIȘOARA
Notă - Cu opinie separată în sensul respingerii recursurilor.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR
- -
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
