Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 850/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 850
Ședința publică din 19 mai 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva Sentinței Civile nr. 71/2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, -, a, și intervenienții intimați, și R, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă și că nu s-au mai formulat alte cereri de către părțile litigante, Curtea constată cauza in stare de a fi soluționată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele
Prin Sentința Civilă nr. 71/2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în Dosarul nr- a fost admisă acțiunea reclamanților, a, și cererea intervenienților, și R, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Timiș, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Ministerul Justiției B, și Ministerul Economiei și Finanțelor B - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, și-n consecință au fost obligați pârâții Tribunalul Timiș, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Justiției B să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut pentru perioada 1.01.2001 - 19.06.2004, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății.
Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost obligat pârâtul Tribunalul Timiș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă,iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, să aloce fondurile necesare plății sumelor reprezentând drepturile de mai sus.
Pentru a pronunța această sentință,Curtea a depășit excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,reținând că aceasta că este neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și ale art. 3 alin. 1 pct. 2 din G 208/2005. Potrivit acestora Ministerul Finanțelor Publice are în responsabilitate pregătirea proiectelor bugetului de stat și ale legilor de rectificare bugetare. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a contului Ministerului Justiției, acesta ar fi în imposibilitate să achite sumele la care a fost obligat iar hotărârea judecătorească ar fi lipsită de putere executorie ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 6 din Convenția
Instanța de fond a considerat că nu este întemeiată nici excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților,ridicată de pârâți prin întâmpinările depuse,pentru următoarele considerente.
Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat că procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual. La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune. Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001, așa încât titularul dreptului subiectiv s-a aflat într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
În fine,Curtea a conchis că acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Au mai reținut judecătorii fondului că declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
In fine,s- mai apreciat că dreptul salarial consacrat printr-o normă juridică organică face parte din categoria drepturilor câștigate și se subscrie noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Suprimarea acestui drept subiectiv civil printr-o normă juridică declarată ulterior neconstituțională în condițiile legii reprezintă o deposedare abuzivă cu privire la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar acțiunii în justiție pentru valorificarea unui astfel de drept nu-i poate fi opusă prescripția extinctivă, în dreptul comun cu referire la Decretul 167/1958 neexistând reglementat un termen de prescripție pentru astfel de situații.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat in proces prin DGFP T, recurs înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție in data de 30.12.2008 și trimis spre soluționare Curții de APEL TIMIȘOARA, ca efect al pronunțării Deciziei nr.104/2009 a Curții Constituționale a României,prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I și II din OUG nr. 75/2008.
Recurentul a solicitat modificarea sentinței supusă reformării, in sensul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a ministerului recurent și respingerii acțiunii față de el pentru lipsa calității procesual pasive.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, in opinia recurentului, ar determina aplicabilitatea art. 304 pct.9 și 304 ind. 1/pr.civ., autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului,in limitele competențelor conferite prin prevederile art. 18 alin.2 lit.b) și art. 28 lit. e) din Legea nr.500 /2002 privind finanțele publice. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Justiției.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților care a solicitat modificarea acesteia,in sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Justiției,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 /pr.civ. și au vizat in primul rând greșita soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 1,3,7 și art.8 din Decretul nr. 167/1958și cele ale art. 283 din Codul Muncii.
Recurentul susține că,in cazul concret al reclamanților,dreptul la acțiune in sens material a luat naștere la data publicării G nr. 83/2000,când reclamanții au cunoscut sau trebuiau sa cunoască despre înlăturarea dreptului la acordarea sporului salarial solicitat, iar decizia pronunțată de instanța supremă,la care s-a făcut referire in conținutul sentinței de fond, produce efecte numai pentru viitor,neavând nici o influență asupra cursului prescripției.
Reclamanții intimați nu și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare cu toate că au fost citați cu această mențiune de către instanța de recurs.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând cele două recursuri prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1,art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.1/pr.civ.,Curtea reține următoarele.
Asupra calității procesual pasive a recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, Curtea reține că,intr-adevăr, drepturile solicitate de autorii cererii principale sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 Codul Muncii, context in care părți în proces sunt in principiu numai reclamanții și pârâții (angajatorul și organele ierarhic superioare) care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Totuși,rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamanții fac parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a drepturilor salariale, care in cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat, cu atât mai mult cu cât Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale in litigiu.
Asupra recursului declanșat de pârâtul Ministerul Justiției, Curtea reține că este întemeiată critica acestui recurent ce vizează modul de soluționare de către prima instanță de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune in sens material, pentru următoarele argumente.
Instanța de recurs observă că in privința drepturilor bănești solicitate prin acțiune sunt incidente prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, termenul general de prescripție fiind de trei ani și începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, precum și cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii, care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pornind de la cadrul legal mai sus enunțat, in cazul concret al speței de față,este evident că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție argumentul neregularității actului de abrogare.Aceasta de vreme ce reclamanții fac parte din corpul magistraților,au pregătire juridică de specialitate, împrejurare de natură a îngădui concluzia că ei au cunoscut, ori ar fi trebuit să cunoască toate argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni in justiție pentru plata drepturilor recunoscute prin Legea nr. 50/1996, dar nu au acționat in termenul legal de prescripție.
Un argument in plus in sprijinul unei atari concluzii este și faptul că o mare parte dintre persoanele din categoria socio-profesională a reclamanților s-au adresat instanței cu cereri având acest obiect încă înainte de pronunțarea Deciziei nr.XXI (21) din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,invocând chiar neregularitatea OUG nr. 83/2000 in raport cu Constituția României și cu normele de tehnică legislativă. Însăși instanța supremă precizează in considerentele deciziei ante menționate că,înainte de a fi sesizată,unele instanțe din țară s-au pronunțat în sensul admiterii acțiunilor formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate, dispunând plata drepturilor salariale solicitate, care reprezintă spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% raportat la salariul de bază brut lunar și au reținut că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, fac parte dintr-o lege organică, își produc în continuare efectul, deoarece nu putea fi abrogate prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, câtă vreme pe calea unei ordonanțe simple a Guvernului, act normativ de inferior unei legi, nu poate fi infirmată o prevedere reglementată într-o lege organică adoptată de Parlamentul României.
Prin urmare,instanța de recurs consideră că nu pot fi primite argumente reclamanților cu privire la imprevizibilitatea declarării neconstituționalității OUG nr. 83/2000 prin decizia instanței supreme, atât timp cât interpretarea sa fusese deja împărtășită de unele instanțe din țară.
Curtea mai observă că chiar pe perioada in care OUG nr. 83/2000 fost in vigoare,nimic nu-i împiedica pe reclamanți să-și valorifice drepturile,uzând in același timp de instrumentele legale pentru declararea neconstituționalității acestui act normativ.
In strânsă legătură cu argumentele mai sus expuse,reclamanții nu pot pretinde că decizia in interesul legii la care s-a făcut referire mai sus ar avea efectul vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive,așa încât de la momentul pronunțării ei să curgă un nou termen in favoarea autorilor acțiunii pentru valorificarea drepturilor salariale supuse astăzi analizei. Decizia nr.XXI (21) din 10 martie 2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretativenupoate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și, de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilorexprese și limitativecuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
In speță nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției nici adoptarea HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții, în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar,pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei,art. 166 alin. 2 din Codul Muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși,pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,este necesar ca recunoașterea să fie expresă și să aibă loc in interiorul termenului de trei ani instituit de legiuitor,adică înainte ca efectul stingerii dreptului la acțiune in sens material la care se referă art. 1 alin. 1 din Decret să se fi produs, elementar fiind faptul că,după împlinirea acestui termen,dreptul subiectiv civil al reclamantului, deși continuă să existe,devine imperfect și nu mai poate fi valorificat cu succes pe cale judiciară. Recunoașterea creanței pentru care deja a intervenit prescripția nu mai poate produce efectul întreruperii prevăzut de art. 17 alin.1 din Decret.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamanților este de observat faptul că, pe de- parte,HG nr. 232/2005 a fost elaborată după expirarea termenului de prescripție pentru o parte din drepturile salariale ale reclamanților,mai precis cele aferente anilor 2000-2002,iar pe de altă parte,actul normativ conține o exprimare extrem de generală cu privire la drepturile salariale ale magistraților, așa încât nu se poate stabilii care dintre ele au fost recunoscute de autorități și care nu.
În fine, cu privire la cel de-al doilea argument invocat de reclamanți pentru înlăturarea apărărilor pârâților vizând prescripția extinctivă, instanța de recursnuîmpărtășește opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și in consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate in multe state europene și au fost acceptate in jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO,în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză in fața instanțelor naționale. În speță insă creanța reclamanților nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularii acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior,chiar dacă instanța supremă a dezlegat in favoarea lor chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare. in sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României,in care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă in materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție,ci pentru căprescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în caretrebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire,motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Pentru argumentele expuse, în baza art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1968, instanța de recurs apreciază că excepția prescripției dreptului material al reclamanților trebuia admisă de instanța de fond.
Față de cele de mai sus, fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare prestație curgând un termen de prescripție distinct, sunt prescrise pretențiile aferente perioadei 2000-2004, pretenții pe care instanța de fond le-a admis, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii și art. 6 din CEDO. De aceea, se impune admiterea ambelor recursuri in baza art. 304 pct.9/pr.civ. modificarea sentinței recurate in sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor reclamanților.
In privința cererii de intervenție principală formulată de intervenient, față de dispozițiile art. 50 alin.2 și 3 /pr.civ.,care interzic implicit introducerea direct in recurs a unor astfel de cereri incidentale, ea va fi respinsă ca inadmisibilă,fără a mai fi cercetată in fond.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenție a intervenientei.
Admite recursurile pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva Sentinței Civile nr. 71/2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în Dosarul nr-.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge acțiunea reclamanților, ca prescrisă.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 mai 2009.
PT.PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
în concediu de odihnă
VICEPREȘEDINTE,
GREFIER,
- -
Red. /20.07. 2009
Tehnored / /2007.06.2009/2 ex
Prima instanță: și - Curtea de APEL TIMIȘOARA
Notă - cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul respingerii ambelor recursuri.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
