Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 962/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 962/R-CM
Ședința publică din 19 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin judecător
JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Maria
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.399 din 6 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic din partea V pentru recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, lipsind recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, intimații-reclamanți și intimații-pârâți Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanta recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Reprezentanta recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice declară că nu mai susține capătul de recurs privind excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea.
Solicită admiterea recursului și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și în consecință, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii față de instituția pe care o reprezintă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca prescrisă.
Cu privire la recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicită a fi admis.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată că rin p. acțiunea înregistrată la data de 20.11.2007, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții, -, G, au chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați la plata sumelor reprezentând sporul de vechime în muncă pentru perioada 1 noiembrie 2000 - 30 septembrie 2001, sumele datorate urmând a fi actualizate conform indicelui de inflație începând cu data de la care trebuiau acordate și până la data plății efective.
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că au calitatea de judecători în cadrul Tribunalului Vâlcea și că au primit sporul de vechime în muncă pentru perioada 30.09.2001 - 31.10.2004, nu și pentru perioada dedusă judecății.
S-au invocat în cauză dispozițiile art. 42-44 din Legea nr. 92/1992 de care au beneficiat magistrații, potrivit dispozițiilor Legii nr.50/1996.
S-a susținut că prin nr.OG 83/2000, sporul de vechime nu a mai fost acordat magistraților, fiind acordat doar personalului auxiliar de specialitate și că prin eliminarea aplicării prevederilor Legii nr. 50/1996 cu privire la acordarea sporului de vechime magistraților s-a creat un tratament discriminatoriu care a avut ca efect restrângerea exercitării dreptului la egalitatea în activitatea economică și în materie de angajare și profesie, astfel cum s-a stabilit și prin art. 6 din nr.OG 137/2000 privind eliminarea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Neacordarea acestui spor de vechime a plasat categoria magistraților într-o situație discriminatorie față de alte categorii profesionale, încălcându-se astfel dispozițiile art. 6 din Codul muncii, art. 1 alin. 2 lit. e) pct. 1 din nr.OG 137/2000.
În sensul acordării sporului de vechime s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 4/2007, atunci când a statuat că dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, în raport de prevederile art. 6 alin. 1 din nr.OUG 160/2000, se interpretează în sensul că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României, beneficiau și de sporul de vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
Reclamanții au susținut că în cauză nu operează prescripția dreptului la acțiune, deoarece potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. XXXVI din 7 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 4/2007.
Au susținut, pe de altă parte, că potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția s-a întrerupt prin recunoașterea dreptului făcută de cel în folosul căruia aceasta curge, invocându-se drept acte de recunoaștere, pe lângă sus menționata decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 449/25 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, sentința civilă nr. 992/13.11.2006 pronunțată de Tribunalul Vâlcea și rămasă irevocabilă, privind plata sporului de vechime în muncă pe perioada 2001-2004, adresele Ministerului Justiției către Ministerul Economiei și Finanțelor în vederea obținerii fondurilor necesare plății, includerea în ul, cu ocazia încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, a obligației de plată a drepturilor salariale restante și a asigurării salariale adecvate și nediscriminatorie a magistraților, includerea în strategia de reformă a sistemului judiciar a măsurii privind plata drepturilor salariale restante și eliminarea discriminării.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În susținerea excepției a arătat că între reclamanți și minister nu există raporturi juridice în temeiul cărora să poată fi obligat la plata sporului de vechime în muncă.
Pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare, a invocat următoarele apărări:
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru întreaga perioadă dedusă judecății, în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 3 din Decretul nr.167/1958, art. 283 alin. 1 lit.c) din Codul muncii, potrivit cărora dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani.
S-a susținut că în privința datei nașterii dreptului la acțiune, aceasta este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data de la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.
În raport de aceste considerente s-a susținut că în cauză dreptul subiectiv trebuia valorificat în perioada 01.11.2003 - 30.09.2004.
Cât privește susținerile făcute de reclamanți referitor la recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, s-a susținut că aceasta trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, iar actele la care au făcut trimitere reclamanții prin acțiune nu constituie acte întrerupătoare de prescripție deoarece nu au caracterul celor la care se referă dispozițiile art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, s-a susținut că soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
De altfel, recursul în interesul legii are ca obiect chestiunile de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, scopul lui fiind asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul României.
În concluzie, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.
Prin sentința civilă nr.399/06.05.2008, Tribunalul Vâlceaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului la acțiune.
A admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților, mai puțin reclamantei, sporul de vechime în muncă pe perioada 01.11.2000 - 30.09.2001, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
A constatat că reclamanta a renunțat la judecată.
A obligat pe Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele de bani necesare efectuării plăților la care au fost obligați ceilalți pârâți.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a analizat cu prioritate, otrivit p. dispozițiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și excepția privind prescripția dreptului material la acțiune.
A reținut că potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice are printre alte atribuții, și pe acelea privind elaborarea proiectelor legilor bugetare, precum și a proiectelor privind rectificările bugetare, nicio cheltuială neputând fi ordonanțată în lipsa unor astfel de prevederi bugetare pe care doar Ministerul Finanțelor Publice este îndreptățit să le facă.
Astfel fiind, obiectul cererii de chemare în judecată formându-l plata unor sume de bani, reprezentând sporul de vechime în muncă solicitat de reclamanți, pentru situația în care s-ar admite acțiunea, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice poate fi ținut obligat să aloce sumele de bani necesare efectuării plăților de către ceilalți pârâți chemați în judecată în raport cu care reclamanții se află în raporturi de muncă.
Conform prevederilor art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, rescripția p. se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, iar potrivit art. 17 alin. 1 și 2 din același decret întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, după întrerupere începând să curgă o nouă prescripție.
Prin dispozițiile nr.HG 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 s-a recunoscut de către Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice discriminarea căreia i-au fost supuși magistrații prin neacordarea unor drepturi de natură salarială, în acest sens menționându-se că se va face plata drepturilor salariale restante ( ) și se va asigura salarizarea adecvate și nediscriminatorii a magistraților.
Ulterior adoptării acestui act normativ au fost efectuate pentru magistrați plăți cu privire la sporul de vechime în muncă.
Toate acestea reprezintă o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, de către pârâții în folosul cărora curgea prescripția, ceea ce a determinat întreruperea cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție de 3 ani începând cu data intrării în vigoare a HG nr. 232/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 273 din 1 aprilie 2005).
În raport de data introducerii acțiunii de față, 20.11.2007, s-a constatat că termenul de prescripție de 3 ani care a început din nou să curgă nu s-a împlinit, situație față de care excepția prescripției dreptului la acțiune nu se verifică în cauză.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Prin Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în dosarul nr. 4/2007, decizie pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, în raport de prevederile art. 1 pct. 32 din nr.OG 83/2000, art. 50 din nr.OUG177/2002 și art. 6 alin. 1 din nr.OG 160/2000 se interpretează în sensul că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul de vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
În considerentele acestei decizii s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție că Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a abrogat Legea nr. 52/1991, precum și orice alte dispoziții contrare cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătorești, instituind prin art. 31 (devenit art. 33 după republicare) reglementarea potrivit căreia "pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru", diferențiat tot pe tranșe de vechime în muncă.
S-a constatat că, ulterior, prin OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, a fost introdus, la art. 33 din această lege, un nou alineat, devenit alin. (3), cu următorul conținut: "Prevederile alin. (1) și (2) nu sunt aplicabile magistraților".
Ordonanța menționată a fost adoptată în temeiul art. 108 alin. (1) și (3) din Constituția României, republicată, precum și al art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
S-a constatat că OG nr. 83/2000 nu conține nicio dispoziție de abrogare a art. 31 (devenit 33 după republicare) din Legea nr. 50/1996, pe care a modificat-o și completat-
De asemenea, instanța de fond a reținut că nici OUG nr. 177/2002 privind salarizarea, nu conține vreo mențiune expresă de abrogare a prevederilor art. 33 alin. 1 și 2 din Legea nr. 50/1996 referitoare la dreptul personalului din organele autorității judecătorești de a beneficia de un spor de vechime în muncă.
Stabilirea indemnizației lunare, ca unică formă de remunerare, nu poate înlătura un drept cu caracter general, dobândit pentru vechimea în muncă, din moment ce valoarea procentuală la care se referă nu a fost înlăturată printr-o dispoziție expresă a legii, adoptată în forma impusă prin normele de tehnică legislativă instituite prin Legea nr. 24/2000.
Acest drept salarial, de natură personală, este generat de activitatea desfășurată în muncă, indiferent de funcția ocupată, cu condiția să fie acordat printr-o dispoziție legală, iar beneficiarul să îndeplinească cerințele prevăzute în acea dispoziție.
Tribunalul a constatat că dispoziția din OG nr. 83/2000, prin care nu a mai fost prevăzut sporul de vechime în muncă pentru magistrați, ci numai pentru personalul auxiliar, nu poate avea relevanță câtă vreme dispoziția de la art. 31 (devenit art. 33) din Legea nr. 50/1996 nu poate fi considerată abrogată expres și nici implicit prin art. 1 sau art. 9 alin. ultim din acea ordonanță, întrucât nu constituie o prevedere contrară, ci una complementară.
Așa fiind, în raport și cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din Codul muncii anterior, ce erau aplicabile cu titlu de drept comun și raporturilor juridice ce nu erau întemeiate pe un contract individual de muncă, activitatea prestată de magistrați le conferea vechime în muncă pentru care trebuiau să beneficieze de sporurile cuvenite ca orice alți salariați.
A considera că puteau beneficia de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariații din categoria personalului auxiliar, iar nu și magistrații, ar însemna să se încalce principiul egalității în drepturi, ceea ce ar face incidente dispozițiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Față de dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, tribunalul a constatat că acțiunea este întemeiată, fiind admisă.
Actualizarea sumelor cu indicele de inflație s-a impus a fi acordată deoarece în timp puterea economică de cumpărare a leului a scăzut, iar pentru o reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamanți este necesară actualizarea sumelor.
Având în vedere dispozițiile art. 246 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă și reținând că reclamanta a formulat în scris cererea de renunțare la judecată (2 verso a dosarului), în temeiul dispozițiilor art. 246 alin. 2 Cod procedură civilă s-a constatat că aceasta a renunțat la judecată.
Împotriva sentinței au formulat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Primul dintre recurenți critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie astfel:
Soluția tribunalului este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor legale.
Fiind vorba de plata drepturilor salariale restante, în cauză sunt incidente prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora pentru fiecare dintre prestațiile periodice curge un termen distinct de prescripție.
Momentul de început al curgerii acestui termen îl constituie conform art. 8 din decret data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv data la care se efectuează plata indemnizației lunare.
Cum perioada pentru care se solicită plata sporului de vechime este 01.11.2000 - 30.09.2001 iar termenul de prescripție reglementat de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii pentru conflictele de muncă este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, prezenta cerere de chemare în judecată este prescrisă.
Aceasta este interpretarea care rezultă și din considerentele Deciziei nr. XXXVI a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 50/1996.
Instanța supremă a statuat că dreptul la sporul de vechime a continuat să existe și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, nefiind înlăturat printr-o dispoziție expresă.
Așa fiind, dreptul la acțiune a început să curgă distinct pentru fiecare prestație lunară din momentul plății acesteia, când prin ipoteză cel îndreptățit putea cunoaște paguba cauzată prin neplata sporului de vechime în muncă.
Nicio recunoaștere voluntară și neîndoielnică ce ar putea întrerupe cursul prescripției nu a fost reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Totodată, se arată în argumentarea motivului de recurs, nu poate constitui moment al întreruperii cursului prescripției Decizia nr. XXXVI/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție deoarece aceasta nu constituie act de recunoaștere a dreptului în sensul art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Instanța supremă nu are calitatea de debitor față de reclamanți.
HG nr. 232/2005 pentru aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 nu a vizat drepturile salariale solicitate prin acțiune.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 3 teza finală Cod procedură civilă.
În susținerea recursului său, Ministerul Finanțelor Publice a invocat mai întâi excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea.
A avut în vedere pentru aceasta prevederile nr.OUG75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, potrivit cărora cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale formulate de personalul salarizat potrivit nr.OUG 27/2006 se soluționează în primă instanță de curțile de apel.
A invocat, de asemenea, excepția lipsei calității procesuale pasive, pe motiv că plata drepturilor salariale este în sarcina angajatorului și nu a Statului Român.
În fine, a susținut că dreptul la acțiune al reclamanților este prescris.
Sporul de vechime pentru anii 2000 - 2001 este solicitat cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 166 alin. (1) din Codul muncii.
În drept, recursul pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 09.09.2008 dosarul a fost scos de pe rol și înaintat spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. II alin. 3 din nr.OUG 75/2008.
La rândul său, instanța supremă a luat în considerare Decizia nr. 104/20.01.2009 a Curții Constituționale publicată în Of. nr. 73/06.02.2009, prin care prevederile art. I și II din nr.OUG 75/2008 privitoare la competența soluționării cererilor de plată a drepturilor de natură salarială formulate de personalul din sistemul justiției au fost declarate neconstituționale.
Ca urmare, a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de APEL PITEȘTI.
Pornind de la această decizie a Curții Constituționale, instanța constată incidența în cauză a prevederilor art. 2 lit. c) Cod procedură civilă, în baza cărora conflictele de muncă cum este prezentul litigiu se soluționează în primă instanță de tribunal.
Va reține, prin urmare, că hotărârea atacată a fost dată cu respectarea dispozițiilor care reglementează competența materială a instanțelor și că nu se regăsește în speță cazul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, la momentul pronunțării sentinței nu era încă adoptat actul normativ ale cărui articole privitoare la competența în astfel de litigii au fost declarate neconstituționale.
Critica vizând soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale este fondată.
Prin Decizia nr. XXXVI/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii s-a reținut că după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 sporul de vechime în muncă reglementat prin art. 31 din Legea nr. 50/1996 nu a mai fost acordat magistraților, cu toate că aplicarea acestor prevederi nu a fost suspendată, nici înlăturată printr-o dispoziție expresă.
HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar, fără a face referire expresă ori neîndoielnică la dreptul salarial în discuție, intervine la aproape un an după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani reglementat de dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii pentru perioada noiembrie 2000 - septembrie 2001, astfel încât nu poate avea drept efect întreruperea respectivului termen.
Întreruperea la care se referă art. 16 din Decretul nr. 167/1958 presupune situarea evenimentului cu acest efect în interiorul termenului de prescripție, ceea ce nu se regăsește în cazul de față.
În aceste condiții, dreptul la acțiune a fost exercitat în anul 2007, cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, intervenind sancțiunea stingerii acestuia conform art. 1 din Decret.
Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice nu mai este necesar a fi analizată, cererea de obligare a părții la alocarea fondurilor necesare plății rămânând fără obiect.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 Cod procedură civilă recursurile vor fi admise iar sentința va fi modificată în sensul respingerii acțiunii ca prescrise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.399 din 6 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea ca prescrisă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
4 ex./02.06.2009
Jud.fond: /
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Maria
