Obligație de a face. Decizia 971/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.971/R-CM
Ședința publică din 19 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Corina
Judecător: - --
Grefier:
S-au luat în examinare pentru soluționare, recursurile declarate de reclamanta și de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.88/27 ian.2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurenta V, în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurenta-reclamantă și intimații-pârâți Casa Județeană de Pensii V, Direcția de Muncă și Protecție Socială V, Casa de Asigurări de Sănătate V și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Agenția Teritorială
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanta recurentei V arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor, punând în discuție admisibilitatea recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice
Reprezentanta recurentei V consideră că recursul declarat de instituția pe care o reprezintă este admisibil.
Susține oral recursul așa cum este motivat în scris, solicitând admiterea lui, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Arată că la instanța de fond a fost introdusă în cauză Agenția Județeană de Administrare Fiscală care nu există. Trebuia citată Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Cu privire la recursul declarat de reclamantă, solicită respingerea lui.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursurilor civile de față;
Constată că, prin sentința civilă nr.88/27 ianuarie 2009, Tribunalul Vâlcea, admițând excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtelor Casa Județeană de Pensii V și Direcția de Muncă și Protecție Socială Var espins acțiunea formulată de reclamanta împotriva acestora, admițând-o în parte împotriva pârâtei pe care a obligat-o să vireze contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, de asigurări sociale și șomaj datorate pentru reclamantă până la încetarea contractului individual de muncă încheiat cu aceasta, potrivit deciziei nr.3-2119/23.01.2007 emisă de către această pârâtă.
A fost respinsă excepția privind nulitatea acestei decizii, dar și cererea privind repunerea reclamantei în calitatea și drepturile de asigurat și obligarea Casei de Asigurări de Sănătate V la plata drepturilor bănești reprezentând indemnizația pentru sarcină și lăuzie și a celor reprezentând indemnizația pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani. A fost respinsă și cererea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a reținut în fapt că între reclamantă și pârâta a intervenit un contract de muncă desfăcut prin decizia nr.3-2119/23.01.2007, în temeiul art.55 lit.b din Codul muncii, respectiv prin acordul părților.
Deși reclamanta a arătat că un asemenea acord nu și-a exprimat niciodată, iar decizia este lovită de nulitate absolută, întrucât s-a întocmit din inițiativa pârâtei, fără ca ea să-și exprime opțiunea, și a intervenit în imediata apropiere a termenului nașterii unui copil, o asemenea nulitate s-a constatat nu putea fi examinată față de faptul că cererea a fost adresată instanței judecătorești după trecerea termenului de 30 zile prevăzut de art.283 alin.1 lit.a din Codul muncii.
Faptul adresării cu o plângere privitoare la nelegalitatea măsurii către V, într-adevăr în termen, s-a constatat a nu fi de natură a duce la posibilitatea instanței de a înlătura termenul de 30 zile calendaristice prevăzut de textul sus arătat.
În ceea ce le privește pe cele două pârâte Casa Județeană de Pensii V și Direcția de Muncă și Protecție Socială V, s-a constatat că prin nr.OUG158/2005, plata tuturor indemnizațiilor pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 2 ani, revine Agenției Naționale de Administrare Fiscală, iar cele pentru incapacitate medicală sau pentru creșterea copilului Direcției Județene de Muncă și Solidaritate Socială, de aceea, cele două persoane chemate în judecată ca pârâți nu pot fi ținute într-un raport obligațional în funcție de petitele acțiunii.
În privința Direcției de Muncă și Protecție Socială V, lipsa calității sale procesual pasive s-a reținut a izvorî din aceea că aceasta nu a fost sesizată prin cerere expresă și documentație anexată de către reclamantă în vederea obținerii indemnizației pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani.
Legat însă de contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, asigurări sociale și șomaj s-a constatat în cauză că pârâta angajator nu a dovedit că ar fi virat pentru reclamantă sumele cu acest conținut pe parcursul derulării raporturilor de muncă cu aceasta.
Pentru acest motiv, s-a pronunțat obligarea acesteia la plata contribuțiilor până la momentul încetării raporturilor de muncă.
Respingerea cererii de obligare la plata indemnizației pentru sarcină și lăuzie ca și a celei pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, a fost respinsă față de Casa de Asigurări de Sănătate V, cu motivul că reclamantei i-a încetat calitatea de angajat și în consecință și cea de asigurat la data de 15 decembrie 2006.
În privința cheltuielilor de judecată, instanța a constatat lipsa oricăror dovezi asupra efectuării lor.
Deși la data de 8 aprilie 2008, reclamanta solicitase introducerea în cauză a Agenției Județene de Administrare Fiscală V alături de Direcția Județeană de Muncă și Solidaritate V în calitate de pârât pentru plata drepturilor reprezentând indemnizația de creștere a copilului și incapacitate medicală, instanța nu s-a pronunțat prin hotărârea sa în privința primeia dintre cele două.
Împotriva sentinței, în termen, au declarat recursuri reclamanta și Direcția Generală a Finanțelor Publice V pentru
Reclamanta a criticat soluția pentru greșita respingere a unei părți din cererile sale, ca o consecință a neexaminării pe cale de excepție a nulității absolute a deciziei prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă.
Dacă această nulitate ar fi fost examinată, ea fiind în excepție imprescriptibilă s-ar fi observat că nu a pierdut drepturile de asigurat, neexistând o încetare a raporturilor de muncă din culpa sa.
Totodată, angajatorul fiind cel care nu a făcut plata contribuțiilor pentru asigurări, nici nu i se poate ei imputa faptul nedepunerii documentației necesare obținerii drepturilor de asigurat.
Soluția este criticată și pentru neconcordanțele create atunci când, pe de o parte, angajatorul a fost obligat de a face unele viramente, fără ca ele să fie concretizate, de a înainta documentații, iar pe de altă parte, s-a statuat că cele două pârâte nu au calitate procesuală pasivă, decurgând din lipsa obligației de a face vreo plată.
În mod greșit. arată recurenta. s-a statuat asupra calității sale de asigurat, acesta neintervenind ca urmare a pierderii calității de angajat, ci ca urmare a intervenirii cazului asigurat, respectiv a evenimentelor anterioare și ulterioare legate de nașterea unui copil.
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, prin recursul său critică soluția pentru nelegalitate, arătând că în mod greșit instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesual pasive a Agenției Județene de Administrare Fiscală
Astfel, o asemenea entitate nu există ca agenție teritorială, ci numai Agenția Națională cu sediul în B, direcțiile generale județene putând reprezenta acest organism numai în baza unui mandat de reprezentare, neexistând vreo confuzie între cele două.
Pe de altă parte, cererea adresată împotriva este una lipsită de temei, câtă vreme potrivit art.19 și art.20 din nr.OG148/2005, fondurile necesare plății drepturilor prevăzute de ordonanță, precum și cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, care face calculul și plata drepturilor prin direcțiile teritoriale.
Este real că prin se realizează, de către, activitatea de declarare, constatare, control, colectare și soluționare a contestațiilor privind contribuțiile pentru concedii și indemnizații datorate de persoane fizice și juridice ce au calitatea de angajator, însă nu există raporturi juridice între această autoritate și reclamantă. De aceea, acțiunea trebuia respinsă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Examinând recursurile prin prisma criticilor aduse, instanța le constată fondate, pentru cele ce se vor arăta:
Sursa declanșări litigiului cu privire la drepturile prevăzute de legiuitor și pretinse de reclamantă o constituie desfacerea contractului prin încălcarea dispozițiilor imperative ale legii vizând interdicția concedierii, din inițiativa angajatorului, a femeii aflate în situațiile prevăzute de dispozițiile art.60, lit. din Codul muncii.
Instanța de fond apreciază că nu poate cerceta, pe cale incidentală, în excepție, o astfel de nulitatea absolută a actului intimatei, dat fiind că angajata acesteia s-a adresat, într-adevăr, unei instituții a statului cu atribuțiuni de supraveghere și control a raporturilor sale cu aceasta, în interiorul termenului legal de atacare a unei astfel de decizii, însă aceasta nu avea competența unei instanțe de judecată, respectiv, de a anula actul, dacă o asemenea nulitate, eventual, s-ar fi constatat.
Interpretarea legii, însă, o constatăm greșită, pentru cele ce se vor arăta:
Potrivit întregii legislații române a muncii și protecției sociale, dar, mai ales, celei europene, cu aplicabilitate inclusiv în raporturile intra-naționale, iar nu numai în cele transfrontaliere,în raporturile contractuale de muncă și asigurări sociale, partea ce se impune cu prioritate a fi protejată, ca fiind constatată cu o poziție mai slabă în contract, este angajatul.
Astfel, în formularea răspunsului la întrebarea preliminară adresată de către diferite jurisdicții naționale, Curtea Europeană de Justiție a antamat, ca principiu de interpretare, "grija pe care instanța de judecată trebuie să o aibă în vederea asigurării unei protecții adecvate muncitorului, ca partea contractantă cea mai slabă din punct de vedere social" ( Pugliese - 437/00 pct.18 decizia din 10 aprilie 2003,. Ltd. C-125/92 decizia din 13 iulie 1993 pct.18, 133/81, decizia din15.01.1987 și 32/88 decizia din 15 februarie 1989).
Ca atare, interpretarea legii se va face, întotdeauna, în măsura în care nu se constată o modificare concretă a acestei balanțe, în favoarea angajatului.
Și în pricina de față se impunea a se observa că reclamanta se află într-o poziție de sensibilă slăbiciune față de angajatorul său, pe de o parte, dar și față de ceilalți debitori ai obligației de protecție socială a acesteia.
Aceasta, deoarece, în mod necontestat, reclamanta este o femeie aflată în situația specială a purtării, finalizării unei sarcini, precum și a îngrijirii copilului în vârstă de până la doi ani.
Pe de altă parte, angajatorul, așa cum s-a reținut în fața primei instanțe de fond, deși a reținut, la sursă, din drepturile salariale ale acesteia, contribuțiile lunare la asigurările sociale, nu le-a virat fondului statului, ai cărui reprezentant, pe palierul în litigiu, sun celelalte intimate, fără a exista, din partea reclamantei, un mecanism legal, util și la îndemână, de a verifica efectuarea acestor viramente sau de a le efectua singură, direct, prin primirea, în integralitate, a sumelor de la angajator, alături de partea datorată acelorași fonduri de către acesta.
Așa cum s-a arătat, reclamanta, aflată în stadiul final al sarcinii, la primirea deciziei de concediere prin care se pretinde că ar fi fost emisă în urma acordului exprimat de către angajată, s-a adresat Inspectoratului Teritorial al, instituție care, cel puțin prin titulatura sa, dacă nu și prin cuprinsul atribuțiunilor fixate de art.6 lit.A,a), B, c)și j) din Legea nr.108/1999 și art.3 din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției muncii are drept rol supravegherea și asigurarea corectei derulări a raporturilor de muncă în zona sa de competență.
Este real că acest organism nu are competențe jurisdicționale însă, după cum se poate observa, în decizia nr.3-2119/23 ianuarie 2007 (fila 2 dosar fond), nu este indicată, așa cum prevăd dispozițiile art.62 alin.2, jurisdicția competentă a soluționării eventualelor litigii născute din emiterea ei, ca urmare a falsificării motivului concedierii, prin menționarea, falsă, după cum s-a constat prin răspunsul dat de Inspectoratul teritorial d e muncă V, a intervenirii încetării activității prin acordul părților (fila 4 dosar de fond).
Or, în aceste condiții, organismul de control era dator să observe încă de la primire că nu este competent să soluționeze conflictul de muncă cu care a fost sesizat și, de îndată, să îndrepte pe solicitant către instanța de judecată sau chiar să redirecționeze plângerea acestuia.
Această instituție a statului care este chemată să asigure protecția muncitorilor în raporturile lor cu angajatorul nu a răspuns decât după două luni de la înregistrarea cererii (fila 4 dosar fond) după, deci, scurgerea termenului de adresare către instanță.
De aceea, instanța trebuie să observe că nemulțumirea reclamantei față de comportamentul culpabil al angajatorului său s-a manifestat în termenul legal, chiar dacă, prin depunerea plângerii sale la o instituție a statului fără atribuții jurisdicționale, dar cu atribuții de supraveghere și control.
Pe cale de consecință, în aplicarea principiului protecției părții mai slabe în contract, al asigurării accesului efectiv la o instanță, trebuia să constate că există o adresare în termenul prevăzut de lege, similar dispozițiilor art.158 alin.1, art.297 alin.2 teza I, art.312 pct.6 din Codul d e procedură civilă, în care instanța trebuie să se decline în favoarea unui alt organism cu activitate jurisdicțională, precum și similar situației depunerii căii de atac a apelului sau recursului la o altă instanță decât cea care a pronunțat soluția, având în vedere motivele ce au stat la baza declarării neconstituționale a dispozițiilor art.302 Cod procedură civilă prin decizia civilă nr.737 din 24 iunie 2008 Curții Constituționale.
Urmare a unei astfel de constatări, cu atât mai mult, cu cât, culpa nedirecționării plângerii greșite adresate cade în sarcina unei instituții a statului român care, la fel ca și instanțele judecătorești are drept obligație supravegherea respectării legii, la fel care și aceasta, prima instanță ar fi trebuit să ia în examinare nulitatea absolută invocată.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât se impunea și în aplicarea principiului potrivit căruia nulitățile absolute prescrise pe cale de acțiune sunt imprescriptibile pe cale de excepție.
Or, neexaminându-se nulitățile absolute de care, eventual, decizia ar putea fi lovită, invocate pe cale de excepție, instanța a lipsit pe reclamantă de cercetarea, pe cale judecătorească, a îndreptățirii sale de a beneficia de eventualele drepturi prevăzute de nr.OUG158/2005 și ale nr.OUG148/2005 care condiționează, în cele mai multe cazuri, acest beneficiu, de existența calității de asigurat și, respectiv, nepierderea ei, la data intervenirii cazului asigurat,ori situarea în intervalul legal în care putea interveni.
Totodată, se constată fondată și critica vizând respingerea acțiunii față de Direcția de muncă și asigurări sociale, cu motivarea dată de instanță, respectiv ca urmare a inexistenței, din partea reclamantei, a unei adresări prealabile, către aceasta.
Instanța fondului reține faptul că plata către asigurat a drepturilor prevăzute de nr.OUG148/2005, respectiv indemnizația lunară pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, cade în sarcina pârâtei V, corect numită Direcția Județeană de Muncă, Solidaritate Socială și Familie, însă aceasta nu poate fi ținută la plată decât în măsura în care, la rândul său, reclamanta a formulat cerere în condițiile art.8 ale nr.OUG148/2005.
Lipsa unei asemenea cereri reprezintă o condiție de fond a obligării la plată, iar nu una ce atrage lipsa obligației debitorului pârât chemat în judecată.
De aceea instanța greșit a apreciat că raportul juridic dedus judecății nu se leagă între reclamantă și această pârâtă, prin urmare a stabilit că pârâta nu are calitate procesual pasivă.
Chestiunea îndeplinirii obligației de formulare a cererii însoțită de documentație reprezintă condiția urmării unei proceduri administrative, care însă nu putea fi îndeplinită de către reclamantă decât față de această pârâtă, ea fiind cea care are calitate procesual pasivă.
Ca atare, cererea a fost examinată împotriva acestei pârâte în temeiul unei excepții greșit soluționate, cu greșita aplicare și interpretare a legii.
De aceea, se poate observa că instanța nu a cercetat fondul pretenției deduse judecății față de această pârâtă, câtă vreme a statuat că nu ea este cea care ar putea fi obligată la plata drepturilor solicitate. De aceea, în condițiile art.3041și art.312 alin.5 Cod procedură civilă, urmează ca, admițându-se recursul, sentința să fie casată și cauza trimisă spre rejudecare.
Instanța de trimitere va cerceta în ce măsură există o culpă a reclamantei în neadresarea unei cereri precum cea pretinsă de dispozițiile articolului sus arătat, câtă vreme, pentru a se putea formula o asemenea adresare, este necesară depunerea, de către petent, a documentației prevăzute de acest text, documentație din care să rezulte, potrivit art.1 alin.1, că au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit -.
Or, așa cum rezultă din probatoriul cauzei, angajatorul pârât se află în culpa de a nu fi virat către fondurile naționale contribuția de asigurări sociale de sănătate, pensii și alte asigurări, deci instanța era obligată să verifice în ce măsură o astfel de culpă revine reclamantei sau ea s-a aflat într-o imposibilitate efectivă de a depune documentația cerută de lege.
Or, neexaminându-se pe cale de excepție nulitatea deciziei emisă de către prima pârâtă, se poate observa că instanța nu s-a pronunțat nici asupra efectelor unui astfel de act nelegal cu privire la drepturile de asigurat ale reclamantei.
Cât privește drepturile de a beneficia de concediul pre și postnatal cerute de reclamantă prin acțiunea sa, urmează a se observa că ele sunt prevăzute în favoarea asiguraților sistemului public de asigurări sociale de sănătate prin nr.OUG158 din 17 noiembrie 2005, așa cum era modificată prin nr.OUG91/2006, la data intervenirii cazului asigurat, așa cum rezultă din art.1 alin.1 lit.A și art.2 alin.1 lit.
Potrivit art.36 din același act, plata indemnizațiilor prevăzute de art.23 alin.1 sau 2, se face lunar de către angajator, pentru situația art.1 alin.1 lit.A și B sau de către casa de asigurări de sănătate pentru asigurații prevăzuți la art.23 alin.2.
În măsura în care încetarea contractului de muncă nu a avut loc ca urmare a acordului părților, asigurata nu mai desfășoară activitate pe bază de contract individual de muncă așa cum cer dispozițiile art.1 alin.1 lit.A, însă nu dintr-un motiv imputabil sieși, așa încât, întrucât a născut într-un termen mai mic de 6 luni de la data încetării raportului de muncă, și deci a pierderii calității de asigurat, ea poate beneficia de concediul pentru sarcină și lăuzie, debitorul plății fiind casa de asigurări de sănătate.
Această instituție a fost inițial debitoarea drepturilor de tipul celor cerute prin acțiunea sa de către reclamantă, de aceea instanța trebuia să lămurească acțiunea formulată de aceasta în sensul de a arăta dacă prin chemarea casei de asigurări de sănătate și a casei județene de pensii înțelege să formuleze cererile sale, având în vedere titulatura inițială a instituției, respectiv Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale.
Aceasta, având în vedere că reclamanta a arătat în cererea sa că solicită drepturi prevăzute de nr.OUG158/2005, act normativ care face vorbire în conținutul său de instituția Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, ca și despre Casa Națională de Asigurări de Sănătate, fondul din care însă se fac plățile fiind unul unic, respectiv Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate.
Este evident, nici instanța nu a lămurit aceste chestiuni, câtă vreme reține că prin nr.OUG158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale, înființându-se Agenția Națională de Administrare Fiscală, aceasta ar fi preluat atribuțiile privind plata indemnizațiilor pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani.
Potrivit actului normativ invocat, respectiv art.58 din Capitolul X-Dispoziții finale, această agenție națională realizează activitatea de declarare, constatare, control, colectare și soluționare a contestațiilor privind contribuțiile pentru concedii și indemnizații datorate de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator.
Cum se poate observa, instanța confundă atribuțiile acestei autorități din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, care privesc numai pe angajatori, cu atribuțiile plătitorilor direcți, către asigurați, a drepturilor decurgând din contractul de asigurare.
Ba mai mult, deși reține, cum s-a arătat greșit, că acesta ar fi debitorul unor astfel de creanțe, iar el era chemat în judecată, așa cum a reținut în chiar considerentele hotărârii sale, nu se pronunță cu privire la această parte.
De aceea, urmează a se observa că și recursul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice prin V, pentru Agenția Județeană de Administrare Fiscală V, urmează a se constata fondat, și respectiv admis, tribunalul nesoluționând cererea formulată de reclamantă împotriva acestei pârâte, deși aceasta a invocat lipsa atribuțiilor sale în ceea ce privește plata drepturilor pretinse prin acțiune.
Ca atare, instanța de trimitere urmează a examina motivele de nulitate absolută invocate de către reclamantă în privința deciziei prin care se pretinde că au fost încetate raporturile sale de muncă și în măsura în care o asemenea sancțiune cade asupra deciziei, să stabilească dacă reclamanta îndeplinea celelalte cerințe legale privitoare la calitatea de asigurat și cine este persoana din culpa căreia nu a beneficiat de drepturile curgând dintr-o astfel de calitate, cu atât mai mult cu cât în primă instanță a obligat pe angajator la plata contribuțiilor datorate pentru ea.
În măsura în care se va constata lipsa unei culpe efective din partea reclamantei în efectuarea demersurilor pentru obținerea drepturilor, respectiv existența unei împiedicări venind din partea unei alte persoane, instanța va aprecia în ce măsură aceste drepturi se datorează reclamantei, iar debitorii plăților trebuie să se întoarcă împotriva persoanei care a provocat imposibilitatea întocmirii formelor de plată încă de la momentul intervenirii cazului asigurat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta și de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.88/27 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII V, DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ V, CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE V și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-AGENȚIA TERITORIALĂ
Casează sentința și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
, -,
Grefier,
-/19.06.2009
GM/.4 ex.
Jud.fond:
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Corina
