Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 357/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 357/
Ședința publică din 1 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector. 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.2853 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar reclamanții intimați, și au depus la dosar prin registratura instanței la data de 27 martie 2008 întâmpinare.
De asemenea se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței la data de 31 martie 2008 din partea pârâtului intimat Tribunalul Harghita copia adreselor nr. 1013/C/ 25 februarie 2008 respectiv 21685 din 21 februarie 2008 ale Ministerului Justiției apreciind că recursul pârâtului Ministerul Justiției a rămas fără obiect.
Văzând lipsa părților la termenul de astăzi și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL,
Prin sentința civilă nr. 2853 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a admis acțiunea reclamanților formulată împotriva pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâții au fost obligați în solidar să plătească reclamanților sumele reprezentând sporul de vechime neachitat pentru perioada 1 noiembrie 2000 - 31 decembrie 2003, urmând ca aceste sume să fie actualizate în funcție de rata inflației la data plății efective. Tribunalul Harghitaa fost obligat să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților drepturile acordate prin prezenta hotărâre, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis, personal judiciar cu statut independent și atribuții deliberative. Raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii potrivit art.1 și 295 alin.2 din acest cod. Prin decizia XXXVI din 7 mai 2007 ICCJ, problema de drept dedusă judecății a fost dezlegată de instanța supremă în favoarea reclamanților.
Cu referire la acordarea sporului de vechime pentru magistrați, instanța de fond a mai reținut că aceștia nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă) aflându-se în aceiași situație ca și restul personalului din unitățile de justiție.
Toate persoanele ce alcătuiesc personalul din unitățile de justiție inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii acumulând în timp prin activitatea desfășurată vechime în muncă indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte (art.16 alin.3 rap.la art.1 și art.295 alin.2 Codul muncii ).
Dreptul la vechimea în muncă produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională. Sistemul de salarizare este guvernat printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 Codul muncii ), și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Depunerea activității în muncă atrage după sine efectul juridic al acumulării vechimii în muncă, astfel că pentru unul și același element faptic generator de drept salarial trebuie să se recunoască același corespondent: sporul de vechime în muncă.
Instanța de fond a apreciat că nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă de a nu valorifica acest drept deoarece criteriul acordării lui este unul și același garantat în mod egal de lege pentru toți cei care prestează activitate în muncă indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Sporul de vechime în specialitate nu prezintă relevanță deoarece pe de o parte această vechime nu se confundă cu vechimea în muncă vizând doar vechimea doar într-o anumită funcție, pe când vechimea în muncă se compune din toate perioadele în care a fost prestată munca în baza unui raport de muncă indiferent de natura lui și din alte perioade asimilate prin lege. Pe de altă parte, sporul de vechime în specialitate este recunoscut celorlalte categorii de personal din justiție care activează într-o anumită specialitate și care beneficiază alături de acest spor și de sporul de vechime în muncă. Instanța de fond a apreciat că apartenența la anumită categorie socio-profesională ca singur argument de neacordare a sporului de vechime în muncă este un criteriu declarat în mod expres de lege discriminatoriu (art.2 alin.1 OG nr.137/2000).
Existența discriminării directă a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și din art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974. În aceiași ordine de idei instanța de fond a mai reținut incidența art.14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale respectiv protocolul nr.12 la această Convenție; art.4 din Carta Socială Europeană revizuită; art.5, 6, 8, 39 alin.1 lit.a, 40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, 165 și 155 rap.la art.1 din Legea nr.53/2003; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Nu în ultimul rând se reține că discriminarea a fost recunoscută de însăși legiuitor, în expunerea de motive și în preambulul Legii nr.45/2007 care a eliminat discriminarea și a acordat dreptul reclamanților la sporul de vechime. În ceea ce privește decizia nr.250/2006 a Consiliului Director al CNCD instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii iar acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a acestui consilier.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii.
Art.2 alin.1, art.6 lit.a și c, art.8 din OG nr.137/2000 ocrotesc în mod deplin și egal toate drepturile sociale acordate în temeiul raporturilor de muncă. Dreptul la stimulente salariale este un drept recunoscut de lege. Faptul că pentru plata acestor drepturi sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională nu afectează în niciun caz caracterul de drept de natură salarială a stimulentelor cu atât mai mult cu cât nu s-a putut face dovada în condițiile art.287 Codul munciia neîndeplinirii acestor criterii de performanță.
În ceea ce privește actualizarea prejudiciului instanța a avut în vedere prevederile art.1082 cod civil coroborat cu art.161 alin.4 Codul muncii. S-a apreciat că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță s-a apreciat că nu există cauză străină care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților.
Apreciind asupra celor de mai sus, instanța de fond s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, solicitându-se modificarea în parte a acesteia, în sensul respingerii petitului din acțiunea principală vizând acordarea despăgubirilor echivalente stimulentelor financiare neacordate în luna decembrie 2005, reactualizate începând cu data scadenței fiecărei sume și până la data executării efective a hotărârii.
În drept s-a invocat motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în legislația română și cu referire în legislația ce reglementează drepturile salariale ale personalului din justiție nu există nici un act normativ care să prevadă opri să garanteze dreptul de a primi stimulente fiecărui judecător, ori unui alt salariat din sistemul justiției. În acest sens, nu sunt incidente dispozițiile OUG nr. 137/2000, ale Legii nr.48/2002 și ale art.5 din noul Cod al muncii. Legea nr.146/1997 prevede la art.25 alin.2 numai modalitatea de constituire a fondului cu destinația specială pentru stimularea personalului din justiție, fără să instituie reguli privind eventualele categorii de beneficiari ai stimulentelor, care se aprobă prin ordin al ministrului justiției.
În opinia recurentului stimulentele acordate depind de o multitudine de factori, care le conferă un caracter incert, imposibil de prevăzut, astfel încât nu se poate vorbi de un drept, respectiv creanță lichidă și exigibilă. Principalele dar nu singurele criterii de repartizare individuală a stimulentelor au fost rezultatele meritorii obținute în activitate, complexitatea sarcinilor de serviciu, celeritatea în îndeplinirea acestor sarcini, lipsa sancțiunilor disciplinare, astfel că criteriul discriminatoriu este exclus și nu se poate reține nici argumentul potrivit căruia criteriul vechimii este discriminatoriu.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, care a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii introductive de instanță ca inadmisibilă față de Ministerul Economiei și Finanțelor și H, datorită lipsei calității procesual pasive a acestora.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată în esență că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității în conformitate cu art.105 alin.2 pr.civ. generând astfel motivul de nelegalitate prev. de art.304 ppct.5 Cod procedură civilă.
În ce privește lipsa calității procesual pasive invocată prin raportare la fondul cauzei recurentul a arătat că între părțile din litigiu nu există raporturi juridice de muncă. Astfel că, acțiunea îndreptată împotriva acestui minister precum și a DGFP H este lipsită de orice fundament legal, aceste instituții având calitatea de terți față de raporturile juridice de muncă între reclamanți și ceilalți pârâți. În această ordine de idei s-a arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești ci doar reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor de justiție potrivit art.3 alin.1 pct.4-6 din HG 386/2007.
Obligarea solidară a DGFP H împreună cu ceilalți pârâți la plata unor drepturi de natură salarială, este, nu în ultimul rând lipsită de finalitate practică prin prisma dispozițiilor Legii 500/2002.
În drept s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.5 și 9 Cod procedură civilă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate precum si sub toate aspectele de fapt si de drept curtea apreciază că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Prin hotărârea atacată tribunalul admis acțiunea astfel cum a fost formulată respingând excepțiile invocate de pârâți privind inadmisibilitatea acțiunii, lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și DGFP H și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Cu referire la această din urmă excepție, la termenul de judecată din 3 octombrie 2007 instanța a pus în discuția părților, din oficiu, excepția invocată în fața instanței de fond de către pârâtul Ministerul Justiției cu referire la despăgubirile vizând perioada 2000-2004.
Reclamanții, cu referire la această excepție, au apreciat că aceasta este o excepție de fond și nu poate fi invocată din oficiu, de către instanța de recurs. Aceasta din urmă fiind ținută să examineze cauza în limitele investirii.
Cu referire la acest aspect reclamanții au precizat împrejurarea că recursul pârâtului Ministerului Justiției se limitează la critici de nelegalitate vizând acordarea stimulentelor aferente lunii decembrie 2005 fără a investi instanța de recurs cu soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Reclamanții au mai arătat că termenul de prescripție a început să curgă la data pronunțării hotărârii nr.170 din 6.07.2006, hotărâre pronunțată de CNCD astfel că, prin raportare la prev.art.8 din Decretul 167/1958 aceasta este data la care reclamanții (păgubiții) au cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Cu referire la excepția pusă în discuție de instanță, din oficiu, curtea reține următoarele:
Excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de fond, absolută, peremtorie, întrucât privește încălcarea unei norme imperative. Astfel fiind, această excepție poate fi invocată de oricare din părți sau de instanță din oficiu în orice fază a procesului chiar în apel sau recurs. Doctrina juridică dar și practica judiciară este unanimă sub acest aspect enumerând această categorie de excepții alături de excepția incompatibilității, necompetenței materiale sau teritoriale exclusive, excepția puterii lucrului judecat, lipsei calității procesuale. (, Tratat teoretic și practic de procedură civilă vol.2 pg.120;, Codul d e procedură civilă comentat pe articole Ed. pg.434).
Prezenta cale de atac este guvernată de prevederile art.304 ind.1 Cod procedură civilă, astfel că potrivit acestor dispoziții legale recursul nu poate fi limitat la motivele prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, instanța având posibilitatea dar și obligația de a examina cauza sub toate aspectele. Din această perspectivă recursul constituie o cale de atac cu caracter devolutiv instanța de recurs judecând cauza atât sub aspectul legalității cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece hotărârea pronunțată de prima instanță exclusiv pentru motivele de casare prevăzute de art.304 Cod procedură civilă. ( Curtea constituțională, decizia nr.194/2004 publicată în nr.523 din 10 iunie 2004).
Având în vedere cele de mai sus curtea apreciază ca admisibilă, pe de o parte invocarea acestei excepții și pe de altă parte ca legală soluționarea ei în sensul admiterii în instanța de recurs.
Cu referire la limitele investirii instanței, fără a reitera argumentele expuse mai sus, curtea reține că, având în vedere caracterul special al acestui recurs prin prisma prevederilor art.304 ind.1 Cod procedură civilă, examinarea cauzei sub toate aspectele (temeinicie și legalitate), presupune examinarea hotărârii în integralitatea ei.
Reclamanții au invocat prin notele scrise împrejurarea că termenul de prescripție a început să curgă la data la care a fost constatată starea de discriminare prin neacordarea acestui spor, respectiv la data la care Consiliul Național privind Combaterea Discriminării a pronunțat hotărârea nr.170, respectiv 06.07.2006.
Acest punct de vedere nu poate fi împărtășit întrucât pe de o parte despăgubirile solicitate de reclamanți izvorăsc din raportul de muncă, raport de muncă a cărui naștere, modificare sau stingere nu poate fi influențată de pronunțarea unei hotărâri de către o autoritate de stat autonomia sub control parlamentar care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării.
Pe de altă parte drepturile solicitate de reclamanți vizează prestații cu caracter periodic privind drepturi salariale. Reclamanții au cunoscut împrejurarea că acest spor de vechime nu a mai fost acordat în momentul modificării legii se salarizare și de asemenea au cunoscut împrejurarea că celelalte categorii socioprofesionale au continuat să beneficieze de acest spor. Nimeni și nimic nu a împiedicat reclamanții să sesizeze Consiliul Național privind Combaterea Discriminării sau instanța de judecată potrivit dispozițiilor OG 137/2000, înlăuntrul termenului de prescripție privind existența stării de discriminare.
În altă ordine de idei termenul de prescripție începe să curgă de la momentul nașterii dreptului la acțiune. Așa cum arătam dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut (având în vedere caracterul succesiv al prestațiilor), din prima lună în care sporul de vechime nu a mai fost acordat pentru magistrați.
Potrivit dispozițiilor Decretului nr.167/1958 acest termen nu a fost întrerupt sau suspendat în niciuna din modalitățile enumerate expres și limitativ de actul normativ citat. Starea de discriminare este o stare de fapt care putea fi invocată și putea fi constată și de instanța judecătorească potrivit dispozițiilor OG nr.137/2000.
A admite punctul de vedere al reclamanților ar însemna a adăuga la lege sau a aprecia prin prisma art.8 din Decretul 167/1958 că reclamanții își fundamentează această susținere pe necunoașterea legii. Cu alte cuvinte nu se poate susține cu succes necunoașterea pagubei și a celui răspunzător pentru ea având în vedere, pe de o parte, caracterul strict reglementat al domeniului salarizării magistraților precum și a ordonatorilor de credite responsabili de finanțare a cheltuielilor de personal, iar pe de altă parte întinderea cuantumului despăgubirilor a fost, în mod evident, cunoscută din prima lună în care acest spor a fost înlăturat.
Astfel fiind, instanța de recurs va admite căile de atac promovate, va modifica în parte hotărârea atacată în sensul că va admite excepția invocată de pârâtul Ministerul Justiției în fața instanței de fond privind prescripția dreptului material la acțiune pentru anii 2000-2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector. 5 și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, în nume propriu și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.2853 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința pronunțată în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune.
Respinge acțiunea reclamanților.
Menține dispoziția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 1 aprilie 2008.
PREȘEDEINTE, JUDECĂTORI,
pentru, fiind în
concediu medical, semnează
președintele instanței
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:;
-4.06.2008-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
