Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 383/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1409/2009
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.383/
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Zeca Dorina
JUDECĂTOR 3: Farmathy Amelia
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de către recurenții-reclamanți, a, -, -, și împotriva sentinței civile nr.52 din data de 07.10.2008, pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă Și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.4970/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și cu intimații-pârâți Curtea de Apel București, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul București - având ca obiect "drepturi bănești - spor de confidențialitate".
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns: recurenta-reclamantă personal, lispind recurenții-reclamanți, a, -, -, și, intimații-reclamanți, și și intimații-pârâți Curtea de Apel București, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurenta-reclamantă, interpelată fiind, arată că în ceea ce privește dispoziția instanței de la termenul anterior de judecată referitoare la desemnarea unui reprezentant, respectiv a unui mandatar, în conformitate cu dispozițiile.114 alin.(5) Cod proc. civ. arată că, din cunoștințele sale s-a depus pentru această dată prin serviciul "registratură" al secției" o dovadă în sensul solicitat, însă, aceasta nu a fost primită spre a fi atașată cauzei.
Recurenta-reclamantă, interpelată fiind, arată că nu mai are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea, având în vedere faptul că partea recurentă prezentă la termenul de azi nu se află în posesia unui înscris sub semnătură legalizată din care să rezulte că aceasta are dreptul de a reprezenta părțile recurente în proces, așa cum prevăd dispozițiile art.68 alin.(1) Cod proc. civ. acordă cuvântul acesteia pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cât și în susținerea recursului, în nume personal, și nu în calitate de reprezentant al recurenților-reclamanți.
Recurenta-reclamantă, având cuvântul în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, arată că a înțeles să se judece cu această parte pentru a-i fi opozabilă hotărârea ce se va da, iar pe de altă parte, în măsura admiterii cererii, obligarea la alocarea acestor drepturi în bugetul Ministerului Justiției.
Pe fondul recursului, recurenta-reclamantă având cuvântul, solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată și motivată în scris, casarea hotărârii judecătorești recurate, pe fond, admiterea acțiunii, cu consecința obligării pârâților la alocarea sumelor de bani cu titlu de spor de confidențialitate,de la data introducerii cererii și până la intrarea în vigoare a legii salarizării.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art.150 Cod proc. civ. și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentință civilă nr.52 din data de 07.10.2008, pronunțată în dosarul nr- (format vechi nr.4970/2008), Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă Și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții, A, toți în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL BUCUREȘTI.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat că acțiunea este nefondată.
S-a reținut că nici unul dintre actele normative invocate, interne sau internaționale, nu reglementează dreptul magistraților la acordarea unui spor, în considerarea obligației de a păstra confidențialitatea faptelor și actelor de care iau cunoștință în exercițiul profesiei. Nu pot fi invocate în sens contrar nici principiile egalității de tratament în salarizare și nediscriminării, pe de o parte pentru că acestea nu presupun identitate de tratament pentru situații obiectiv diferite, cum este cazul magistraților față de alte categorii profesionale, cu statut și regim salarial diferite, pe de altă parte, pentru că instanța nu se poate substitui legiuitorului pentru a extinde aplicarea unor dispoziții legale și la alte categorii, neavute în vedere de ipotezele normelor invocate. Astfel, în aplicarea rolului său constituțional, instanța este ținută să aplice legea, iar nu s-o înlăture de la aplicare sau s-o suplinească, pe motiv că este inechitabilă sau discriminatorie, în același sens fiind și prevederile, obligatorii, potrivit art.147 alin.4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.
Prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În consecință, întrucât nu există un text de lege care să întemeieze acțiunea reclamanților, iar instanța nu poate amenda opțiunile legiuitorului în materia politicii salariale, acțiunea formulată este nefondată, atât în ceea ce privește capătul principal, cât și pe cele accesorii de cerere, drept pentru care a fost respinsă ca atare.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurenții-reclamanți, a, -, -, și, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat că, prin neacordarea sporului de confidențialitate de 15%, sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului menționat în acțiune.
Au menționat că, prin însăși natura să, activitatea juridică pe care o desfășoară implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, unele chiar clasificate cu secrete de serviciu (ex: arestări, percheziții, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, date cu caracter personal al justițiabililor, ).
S-a invocat că, prin Deciziile Curții Constituționale nr.818/2008 și 821/2008, s-a decis că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.13 7/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2 alin. (1) și (11) și art.27 alin. (2)-(6) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, excepție ridicată de același autor, în aceleași dosare.
Se susține că excepția de neconstituționalitate se raportează la prevederile constituționale ale art.1 alin.(4), care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în stat, și ale art.61 alin.(1), potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Anterior, Ordonanța Guvernului nr.137/2000 a mai fost examinată de Curtea Constituțională, care, prin Decizia nr.1.011 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.809 din 27 noiembrie 2007, respins excepția de neconstituționalitate a ordonanței, invocată și susținută prin raportare la prevederile art.16 alin. (1) și (2), art.21 alin. (4) și art.51 din Constituție.
S-a învederat că soluția Curții, precizată expres în considerentele deciziilor nr.818 și 821 din 2008, își păstrează în întregime valabilitatea, în raport cu textele constituționale menționate.
În ceea ce privește motivele de admitere a excepțiilor anterioare Curtea Constituțională a luat în considerare și dispozițiile art.27 alin.(1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, apreciind că instanța de judecată nu poate să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
S-a constatat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.( 4) din Constituție, ca și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea dea realiza justiția - art.l26 alin.(l) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasiva a Ministerul Economiei și Finanțelor, se invocă în cuprinsul motivelor de recurs, că, potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Se susține că calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Cu privire la fondul cauzei, se învederează în ceea ce privește existenta discriminării că Curtea Constituționala, a apreciat ca sunt constituționale prevederile art.2 alin. (1) și (11).
motive de discriminare variază în mod considerabil si fiecare dintre acestea presupune un răspuns adaptat. Acest fapt nu presupune instaurarea unei ierarhii între diferitele motive, ci garantarea formei de protecție celei mai adecvate pentru fiecare caz în parte", Uniunea Europeană este fondată pe principii comune de libertate, de democrație si de respectare a drepturilor omului si a libertăților fundamentale. Recunoașterea fundamentală a faptului că toate persoanele sunt egale si ar trebui să aibă un acces echitabil la posibilitățile oferite de viată este comună ansamblului societăților noastre europene. Discriminarea aduce atingere acestor valori comune.
Acțiunea europeană destinată garantării egalității între persoane se bazează pe o tradiție îndelungată. Tratatul d l Amsterdama conferit Europei noi puteri pentru a lua măsuri împotriva oricărei forme de discriminare.
Se constată că recurenții-reclamanți își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art.2 alin.1 și 11 apreciate ca fiind constituționale în ceea ce privește restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul economic, precum și pe faptul că un comportament discriminatoriu prevăzut la alin.(l)-(7) atrage răspunderea civilă, în condițiile legii. ".
În acest sens, se invocă și dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.13 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2001 pentru modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.57/2000, arte 3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 9/2006 privind creșterile salariale care se acordă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special, din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, art.15 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut acordarea sporului de confidențialitate În cuantum de până la 15% și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național pentru studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ, art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.15 din Codul d eontologic al magistraților și ale art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportată la art.9 din Codul d eontologic al acestora, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, solicitând admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 998-999, 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
Mai solicită să se rețină că, potrivit dispozițiilor art.13 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2001 pentru modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.57/2000 privind salarizarea personalului CNSAS, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile, documentele de care iau cunoștință în cadrul funcției, personalul CNSAS beneficiază de un spor lunar de confidențialitate în cuantum de până la 30% calculat din salariul de bază brut.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art.8 din același act normativ salariile de bază pentru funcțiile de conducere și de execuție din cadrul Consiliului sunt asimilate funcțiilor specifice Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Curții Constituționale, etc.
În același sens sunt și prevederile art. 3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.19/2006 privind creșterile salariale care se acordă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special, din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, care prevăd că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar în cu antum de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Totodată, prin dispozițiile art.15 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut acordarea sporului de confidențialitate în cuantum de până la 15% și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național pentru studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Potrivit dispozițiilor art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, modificată și completată s-a acordat acest spor de confidențialitate în cuantum de până la 15% și membrilor Plenului, precum și unor categorii de personal, din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Însăși Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede în dispozițiile art.30 alin.3 acordarea sporului de confidențialitate personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu scopul de a asigura un tratament echitabil și similar tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice, care gestionează informații clasificate.
Se învederează că obligația profesională de confidențialitate a fost impusă imperativ reclamanților de către legiuitor prin dispozițiile art. 99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.15 din Codul d eontologie al magistraților și ale art.78 alin. 1 din Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportată la art.9 din Codul d eontologie al acestora, lacunar fiind numai cuantumul procentual al acestui drept salarial.
Susțin că desfășoară o activitate judiciară ce implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate) constând în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu, secretul bancar, economic, drepturi de proprietate intelectuală, fapt ce îi îndreptățește la acordarea sporului de confidențialitate.
Se învederează că, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind Ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în oficial al Comunităților Europene nr.303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate in situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Or, magistrații și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea se află într-o situație identică și nu doar comparabilă cu personalul din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate, iar refuzul acordării sporului de confidențialitate constituie o evidentă discriminare, în sensul dispozițiilor art.2 alin.1 și 3 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000, republicată.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Apreciază ca în calitate de reprezentanți ai sistemului judiciar sunt discriminați în sensul art.2 și 6 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată plata sporului de confidențialitate, cu motivarea că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, fapt ce nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul, obiectivul și elementul generator și fundamental al stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Singurele obiective și elemente care conduc la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, cu sublinierea că această diferențiere se reflectă numai în salariul (indemnizația) de bază nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare, precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea numai în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate, cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechi mi în muncă, etc.
În caz contrar, sunt încălcate principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, care se coroborează cu reglementările internaționale în materie, respectiv, dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Invocă faptul că relevante în acest sens sunt și prevederile art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și ale art.14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și art.4 din Carta socială revizuită și ratificată prin Legea nr.74/1999, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă și stabilesc faptul că exercițiul drepturilor și libertăților este supus unor limitări numai în situația apărării securității naționale și ordinii publice, fapt nejustificat, întrucât, acordarea sporului de confidențialitate tuturor magistraților judecători și procurori și personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu afectează în nici un mod securitatea națională, ci constituie o garanție a realizării acestui obiectiv.
Totodată, acordarea acestor despăgubiri salariale nu reprezintă un adaos la lege, ci o aplicare a dispozițiilor art.269 Codul muncii, ce garantează dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru discriminări în muncă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 indice 1 și art.304 pct.9 din Codul d e Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a fost solicitat nici un mijloc de probă.
Ministrul Justiției a formulat întâmpinare împotriva recursului declarat în cauză de către recurenți.
În motivarea întâmpinării, a învederat că temeiul de drept pe care recurenții își întemeiază pretențiile, respectiv dispozițiile art. 2 alin 1 și art.27 alin.1 nr.137/2000, au fost declarate neconstituționale prin decizia din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial 537 din 16 iulie 2008, în măsura în care sunt interpretate în sensul arătat de reclamanți.
Astfel, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate si a constatat ca "prevederile art.1, art. 2 si ale art.27 alin.(1) din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale in măsura in care din acestea se desprinde înțelesul ca instanțele judecătorești au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, si sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative".
De asemenea, prin decizia 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că "dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse În alte acte normative. "
Susține că instanța de fond, în mod corect, a reținut că personalul din sistemul autorității judecătorești și drepturile acestora au un regim de salarizare distinct față de alte categorii de personal.
În motivarea acțiunii reclamanții învederează existența unei discriminări între magistrați și alte categorii de salariați din sistemul bugetar, în condițiile în care prin diverse acte normative speciale doar pentru aceștia din urmă a fost prevăzut beneficiul unui spor de confidențialitate.
Din analiza dispozițiilor legale ce reglementează activitatea acestor categorii de personal reiese că sporul de confidențialitate de 15% este acordat prin acte normative speciale prin prisma atribuțiilor speciale pe care aceștia le exercită, respectiv protecția informațiilor clasificate, așa cum sunt acestea reglementate de Legea nr.182/2002.
Învederează că categoriile de persoane care au acces la aceste informații sunt strict reglementate de lege, fiind verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea și profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informații și incluse într-un sistem permanent de pregătire și perfecționare, la intervale regulate, potrivit standardelor naționale de protecție (art.8 din Legea nr.182/2002).
Mai mult, persoanele care au acces și lucrează cu astfel de informații sunt supuse unei proceduri de autorizare, în baza căreia primesc un certificat de securitate, document care atestă verificarea și acreditarea persoanei de a deține, de a avea acces și de a lucra cu informații clasificate.
Din analiza dispozițiilor amintite prin raportare la Legea nr.303/2004 privind statutul magistraților și Hotărârea nr.387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, rezultă că recurenții nu au acces și nici nu sunt autorizați să lucreze cu informații de natura celor prevăzute de Legea nr.182/2002 și nici atribuții asemănătoare personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională și alte categorii de funcționari publici, respectiv cei din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, categorii de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate.
Păstrarea secretului în legătură cu informațiile obținute în cursul îndeplinirii atribuțiilor specifice nu echivalează cu obligațiile personalului arătat mai sus, diferența fiind dată de genul informațiilor respective (informații clasificate sau nu).
Astfel, diferența de tratament între cele două categorii de persoane este obiectiv justificată de atribuțiile diferite pe care le exercită în legătură cu munca lor, neexistând o situație echivalentă între aceștia, cu alte cuvinte nu există o situație comparabilă între cele două categorii de persoane.
Pe de altă parte din dispozițiile art.5 și art.6 Codul muncii și din dispozițiile OG nr.137/2000 rezultă că trebuie să existe o legătură de cauzalitate între diferența de tratament și criteriile de discriminare interzise de lege ori în acest caz nu se poate identifica o legătură de cauzalitate între acestea și tratamentul diferențiat.
Totodată, relevantă, în acest sens, este Hotărârea nr. 232/29.08.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a hotărât că nu există un tratament diferențiat, discriminatoriu potrivit art. 2 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminarea, care statuează:
Se apreciază că situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității.
Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului declarat, ca nefundat.
În drept, nu a fost invocată nicio dispoziție legală.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recurenții-reclamanți au sesizat instanța cu pretențiile sale având ca obiect plata sporului de confidențialitate de 15% începând cu luna octombrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, calculat la indemnizația bruta de încadrare, obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor privind acordarea acestor drepturi in carnetul de munca al reclamanților și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.
Curtea reține că, în baza art.99 alin.1 lit. d din Legea nr.303/2004, magistrații sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Obligația profesională de confidențialitate a fost impusă imperativ reclamanților de către legiuitor prin dispozițiile art. 99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.15 din Codul d eontologie al magistraților și ale art.78 alin. 1 din Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportată la art.9 din Codul d eontologie al acestora, lacunar fiind numai cuantumul procentual al acestui drept salarial.
Recurenții-reclamanți desfășoară o activitate judiciară ce implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate) constând în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu, secretul bancar, economic, drepturi de proprietate intelectuală, fapt ce îi îndreptățește la acordarea sporului de confidențialitate
Având în vedere obligațiile și îndatoririle magistraților și a personalului auxiliar de specialitate, n ședința din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a pronunțat decizia nr. 46, cu următorul dispozitiv: "Admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și stabilește:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora.
Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
Potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedura civila, rocurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, in aprecierea obligatorie pentru instantele judecatoresti, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008, prin decizia nr. 46/15.12.2008, s-a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Textul dispozitivului utilizează un verb la timpul prezent ("au dreptul"), ce justifica interpretarea ca acest spor se cuvine judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate si la data pronunțării deciziei. Mai mult, din dispozitiv rezulta ca sporul de confidentialitate se cuvine categoriilor respective sub forma unor drepturi echivalente drepturilor salariale, nu sub forma unor despagubiri, astfel incat categoriile profesionale mentionate au dreptul la acest spor si in continuare, proportional cu perioada in care detin functia respectiva in conditiile legislative actuale.
De asemenea, în privința acordării acestui spor după pronunțarea hotărârii în recursul în interesul legii, Curtea reamintește dispozițiile art.155 din Legea nr.53/2003, potrivit cărora sporul este partea variabilă a salariului reprezentând prin urmare un drept salarial care este datorat de angajator cât timp persoana sau, după caz, persoanele își păstrează calitatea de magistrați, iar împrejurările care au determinat acordarea sporului se mențin neschimbate.
Procedând în această manieră, instanța nu depășește atribuțiile puterii judecătorești, ci doar statuează, aplicând dispozițiile legale care garantează pentru salariați plata salariilor, acest drept și pentru viitor, adică pentru perioada ulterioară pronunțării deciziei în interesul legii în care se mențin raporturile de muncă între reclamanți pe de o parte și angajatori, pe de altă parte.
Ar fi în egală măsură inechitabil și excesiv de împovărător să se pretindă salariatului sau persoanelor plătite din bugetul unor instituții publice să formuleze periodic acțiuni având același obiect, câtă vreme izvorul juridic al situațiilor analizate rămâne același, respectiv raportul juridic între angajator și angajat se menține neschimbat, iar plata salariului reprezintă o certitudine și o obligație legală prioritară în conformitate cu dispozițiile art.154 și art.155 din Legea nr.53/2003.
Cu privire la recurenții-reclamanți Curtea va dispune obligarea pârâților la plata către aceștia a contravalorii sporului de 15% din indemnizația lunară brută a fiecăruia dintre reclamanți, începând cu data de 1 februarie 2005 și până la 11.11.2009 inclusiv, respectiv până la intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009.
Curtea reține că sporul de confidențialitate este datorat și după data de 12 noiembrie 2009, când au intrat în vigoarea dispozițiile art.4 din Anexa 6 din Legea nr.330/2009, însă se constată că acest spor a fost reglementat în favoarea magistraților și a personalului auxiliar în mod etapizat, fiind acordat în cuantum de 5% pentru perioada 12.11.2009-31.12.2009, iar începând cu data de 1 ianuarie 2010 este stipulat în cuantum de 15 %.
Curtea constată că tocmai această reglementare etapizată reprezintă o recunoaștere expresă din partea autorităților că acest spor este datorat și pentru viitor.
Astfel, dacă ne raportăm la celelalte dispoziții ale Legii nr.330/2009, respectiv art.3 și art.30 pct.5, care au intrat în vigoarea începând cu data de 1 ianuarie 2010, se constată că intenția legiuitorului a fost de a păstra salariile aflate în plată pentru personalul bugetar, inclusiv pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, respectiv salariile care cuprind atât sporul de 50%, cât și sporul de 15% de confidențialitate.
Pentru aceste motive, Curtea apreciază că sporul de confidențialitate este acordat în temeiul prezentei hotărâri judecătorești până la data de 11.11.2009, urmând ca după această dată să fie acordat, în temeiul dispozițiilor Legii nr.330/2009.
Cu privire la obligarea pârâților-intimați la plata sporului de confidențialitate de 15 % pentru perioada octombrie 2004-1 februarie 2005, instanța constată că aceste pretenții sunt prescrise, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 1.02.2008.
Astfel, potrivit art. 166 din Legea nr.53/2003 "dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Ținând cont de dispozițiile legale menționate și de împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 1.02.2008, Curtea constată că recurenții-reclamanți nu pot pretinde decât obligarea pârâților la plata contravalorii sporului de 15% din indemnizația lunară brută a fiecăruia dintre reclamanți, începând cu data de 1 februarie 2005 și până la 11.11.2009 inclusiv.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea intimaților-pârâți de a efectua mențiunile cuvenite în cărțile de muncă, Curtea va admite acest capăt de cerere și va obliga pe pârâții angajatori să efectueze cuvenite mențiuni în carnetele de muncă ale recurenților-reclamanți, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile Decretului nr.92/1976 trebuie corelate cu prevederile legale din domeniul dreptului muncii, edictate după anul 1990. Astfel, cel puțin începând cu anul 2003, anul intrării în vigoare a Codului muncii (Legea nr.53/2003), a fost introdusă noțiunea de salariu în conformitate cu dispozițiile art.154 alin.1 din Legea nr.53/2003. Salariul, potrivit dispozițiilor art.155 din Legea nr.53/2003, cuprinde salariul de bază, similar ca noțiune retribuției tarifare de încadrare și sporurile, indemnizațiile precum și alte adaosuri. Prin urmare, sporul, fiind o parte componentă a salariului, alături de salariul de bază, trebuie evidențiat în cărțile de muncă, ce constituie documentele oficiale care reflectă valoarea pecuniară a activității profesionale desfășurate.
De altfel, chiar dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976 fac referire la obligația angajatorului de a înscrie în carnetul de muncă, alături de alte mențiuni, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Coroborând dispozițiile art.11 din decretul nr.92/1976 cu prevederile art.155 din Legea nr.53/203, rezultă că sporul, reprezentând un drept salarial ce se adaugă la salariul de bază pentru a forma salariul, trebuie înscris în carnetele de muncă.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei si Finanțelor, Curtea constatata ca între recurenții-reclamanți si Ministerul Finanțelor publice nu exista nici un fel de raporturi juridice, in baza cărora acest parat ar putea fi obligat fata de reclamanți si cu atât mai mult, la cererea reclamanților fata de o alta parte din proces.
Curtea retine ca trebuie avut in vedere specificul raporturilor juridice de munca si calitatea părților in aceste raporturi. In acest sens, potrivit art.282 din Codul muncii, pot fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
) sindicatele și patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă.
Ministerul Finanțelor Publice nu se poate încadra in niciuna din aceste categorii, intre reclamanți si acest parat neexistând raporturi juridice de munca, astfel incit Curtea constata ca nu exista identitate intre acest parat si debitorul obligatei in raportul juridic dedus judecații.
Pentru aceste motive, Curtea va admite excepția invocata din oficiu la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2010 si va respinge acțiunea formulata împotriva acestuia fata de lipsa calității procesuale pasive, atât cu privire la obligarea pârâtului la plata sporului de confidențialitate, cât și cu privire la obligarea de a aloca fondurile bugetare pentru plata sporului.
Chiar dacă Ministerul Economiei si Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față, Curtea reține că Statul Român are obligația de a executa hotărârile judecătorești definitive și menținute prin hotărâri irevocabile, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care cuprinde obligația de a executa cu bună-credință toate îndatoririle stabilite prin hotărâri judecătorești. Această obligație revine tuturor instituțiilor statului, ministere, administrației publice centrale și locale, fără a fi necesară o dispoziție legală prin care să le oblige în mod expres.
Astfel simplul fapt că pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București și Tribunalul București, care reprezintă instituții ale statului, au fost obligate la plata contravalorii sporului de 15% este suficient pentru ca Statul Român și toate instituțiile acestuia să fie obligate să aloce fondurile necesare și să își execute obligațiile prevăzute în titlurile judecătorești. În acest sens, este și jurisprudența Curții Europene în cauzele împotriva României.
Astfel, în cauza Matache și alții împotriva României, s-a reținut că obligația de plată a unei sume de bani stabilită printr-o sentință executorie trebuie executată de către stat și de către administrație, care constituie un element al statului de drept. Dacă administrația refuză, omite să execute sau întârzie să o facă, garanțiile de la art. 6 din CEDO, de care a beneficiat justițiabilul în timpul etapei judiciare își pierd orice rațiune de a fi.
De asemenea, în majoritatea cauzelor împotriva României, Curtea Europeană a reținut că neexecutarea unei hotărâri definitive, care se bucură de autoritate de lucru judecat reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, de natură a atrage răspunderea statului pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil.
Cu privire la deciziile Curții Constituționale, invocate de către intimatul-pârât Ministerul Justiției, în cuprinsul întâmpinării, Curtea constată că deciziile Curții Constituționale la care fac referire recurenții și intimatul Ministerul Justiției s-aU pronunțat pentru soluționarea unui conflict între autoritatea judecătorească pe de o parte și puterea legislativă și executivă pe de altă parte.
Pentru a invalida o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, decizia Curții Constituționale trebuia să prevadă în mod expres în dispozitivul deciziei neconstituționalitatea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost consacrat, cu de practică unitară și obligatorie, dreptul magistraților la sporul de confidențialitate de 15%.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.46/15.12.2008 interpretează o problemă de drept soluționată neunitar de instanțele judecătorești și o asemenea interpretare, dacă este să privim jurisprudența recentă a Curții Constituționale, ar putea face obiectul controlului de constituționalitate, câtă vreme Curtea Constituțională a declarat, în repetate cazuri, neconstituționale anumite interpretări ale unor texte de lege iar nu textele de lege înseși, însă, cel puțin până la momentul soluționării prezentului recurs, Curtea Constituțională nu a declarat neconstituțională vreo decizie în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, cu atât mai puțin nu a declarat neconstituționalitatea deciziei nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Tehnica juridică folosită de însăși Curtea Constituțională implică redarea în conținutul dispozitivului deciziei a textului de lege declarat neconstituțional sau în legătură cu care o anumită interpretare este apreciată ca neconstituțională.
În mod similar, pentru a permite tuturor celor interesați să ia cunoștință de numărul deciziilor în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și declarate neconstituționale, este necesar a se preciza în dispozitivul deciziei Curții Constituționale, numărul și data deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind îndeobște cunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în exercitarea atribuțiilor conferite încă de dispozițiile art.329 Cod pr.civilă, zeci, poate chiar sute de asemenea decizii.
În lipsa unor asemenea precizări, aprecierile generice devin inaplicabile, câtă vreme decizia prin care a fost soluționat un recurs în interesul legii are un caracter obligatoriu și nu poate fi ignorată de instanțele judecătorești.
Decizia Curții Constituționale soluționează un așa-zis conflict între cele trei puteri ale Statului, trasând la nivel de principiu limitele competențelor în care instanțele judecătorești în frunte cu Înalta Curte de Casație și Justiție ar trebui, în opinia Curții Constituționale, să își exercite atribuțiile jurisdicționale, dar nu declară neconstituționale, prin referiri exprese la număr și dată, decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care constituie, prin forța juridică atribuită lor de dispozițiile art.329 alin.3 Cod pr.civilă, un element cu forță juridică egală cu legea pe care o interpretează.
Dacă s-ar considera că decizia Curții Constituționale poate, în absența oricăror elemente care să permită concluzia că această instituție a declarat neconstituționale, în mod clar și neechivoc, decizii ale Înalta Curte de Casație și Justiție date în recursul în interesul legii, invalida sau lipsi de efectele juridice, prevăzute de art.329 alin.3 Cod pr.civilă, decizia nr.46/15.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-ar ajunge în situația nefirească în care Curtea Constituțională, prin decizia dată într-un conflict între puterile Statului, să pronunțe un veritabil recurs în anulare împotriva unei decizii obligatorii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. O asemenea cale de atac nu mai este prevăzută de Codul d e procedură civilă nici măcar în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție (ca efect al multiplelor condamnări ale Statului Român de către, în numeroasele cazuri în care o hotărâre irevocabilă a fost schimbată în urma exercitării și admiterii recursului în anulare) și nu este prevăzută în Legea nr.47/1992 care stabilește prerogativele Curții Constituționale.
Nu există în opinia Curții nicio modalitate prin care o soluție pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii să fie invalidată, Înalta Curte de Casație și Justiție constituind autoritatea judecătorească supremă și singulară de interpretare unitară a dispozițiilor legale.
Nu în ultimul rând este de subliniat că aspectele soluționate ca efect al pronunțării asupra conflictelor între puterile Statului nu pot afecta drepturile individuale ale unor persoane care și-au cerut drepturile în calitate de persoane asimilate salariaților, iar nu în calitate de reprezentanți ai puterii judecătorești aflată în conflict, așa cum a apreciat Curtea Constituțională, cu celelalte două puteri ale Statului. Acest conflict soluționat de către Curtea Constituțională prin afirmarea unor principii nu poate afecta un număr semnificativ de persoane asimilate salariaților care au calitatea de reclamanți în diferite cauze, reclamanți care nu se situează în cadrul noțiunii de autoritate judecătorească în litigiile în care își revendică anumite drepturi salariale.
Din acest motiv, ei nu au avut posibilitatea obiectivă de a se apăra și de a-și expune punctul de vedere în fața Curții Constituționale și tot din acest motiv soluția Curții Constituționale nu le poate vătăma sau limita substanța unor drepturi, câtă vreme prerogativa Curții Constituționale de a soluționa conflictele între puterile Statului nu se confundă cu prerogativa de a soluționa excepții de neconstituționalitate concrete referitoare la texte de lege sau interpretări ale acestora.
Pe cale de consecință, susținerile intimatului relativ la incidența Deciziei nr.818/2008 a Curții Constituționale nu își găsesc justificarea legală, câtă vreme decizia nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost în mod expres și concret declarată neconstituțională, iar dispozițiile art.329 alin.3 Cod pr.civilă nu au fost abrogate, acestea din urmă obligând Tribunalul București, ca și instanța de control judiciar, să-și însușească punctul de vedere care îndreptățește pe magistrați să primească sporul de confidențialitate de 15%.
Pentru motivele invocate, în raport de dispozițiile art.312 coroborat cu art.304 pct.9 din Codul d e Procedură Civilă, va admite recursurile declarate de către recurenții-reclamanți, va modifica în tot sentința recurată în sensul că va admite în parte acțiunea promovată și va obliga pe intimații-pârâți în solidar, la plata către reclamanți a contravalorii sporului de confidențialitate în cuantum 15% din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 01.02.2005 și până la 11.11.2009, va obliga pe pârâții la care reclamanții își desfășoară activitatea să efectueze cuvenite mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții-reclamanți, a, -, -, și împotriva sentinței civile nr.52 din data de 07.10.2008, pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă Și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.4970/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și cu intimații-pârâți Curtea de Apel București, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul București.
Modifică în tot sentința recurată.
Admite în parte acțiunea promovată în sensul că:
Obligă pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata contravalorii sporului de confidențialitate în procent de 15% din indemnizația lunară brută a fiecăruia dintre reclamanți pentru perioada cuprinsă între 1.02.2005 - 11.11.2009, inclusiv.
Dispune obligarea pârâților, la care reclamanții își desfășoară activitatea profesională, la efectuarea cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților cu privire la acordarea sporului de confidențialitate și la perioada pentru care este acordat.
Respinge acțiunea promovată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red:
Tehnored: NV/2 EX./02.02.2010
Jud. fond:;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Zeca Dorina, Farmathy Amelia
