Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 382/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.6403/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.382/
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Magdalena Petre
JUDECĂTOR 2: Dorina Zeca
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - - -
*******************
Pe rol fiind, soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților (fost Ministerul Justiției), împotriva sentinței civile nr. 945 din data de 13.07.2009, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr- (număr format vechi 1893/C/2009), în contradictoriu cu intimații-reclamanți:, și și cu intimații-pârâți: Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița, precum și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert - având ca obiect"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns: recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților (fost Ministerul Justiției), intimații-reclamanți:, și și intimații-pârâți: Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița, precum și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că, prin motivele de recurs formulate în cauză, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă.
Curtea constatând că, în cauză, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 945 din data de 13.07.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Călărași - Secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții:, și, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița, precum și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert.
A obligat pârâții, în solidar, să plătească fiecăruia dintre reclamanți suma de câte 1.700 lei, cu titlu de despăgubiri, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului - decembrie 2005 - și până la data plății efective.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1921/C/2005 au fost acordate stimulente financiare în cuantum de 1.700 lei judecătorilor care aveau o vechime cuprinsă între 0 - 3 ani, în cuantum de 500 lei personalului serviciului de protecție socială de pe lângă tribunale (consilieri de reintegrare socială și supraveghere) și personalului contractual al instanțelor și în cuantum de 900 lei funcționarilor publici.
A mai reținut că fundamentarea măsurii de acordare a stimulentelor este întemeiată pe prevederile art. 4 din Normele Interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, acordate prin Ordinul nr. 2404/C/2004, potrivit cărora: " Principalele criterii de repartizare individuală a stimulentelor sunt: rezultatele meritorii obținute în activitate, respectarea îndatoririlor prevăzute de lege, calificativele anuale de foarte bine sau bine, complexitatea sarcinilor de serviciu potrivit fișei postului și modul de realizare a acestora, celeritatea în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, lipsa sancțiunilor disciplinare.".
Instanța de fond a considerat că stimulentele salariale reprezintă adaosuri salariale, deci sunt drepturi în sensul art. 155 și art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul muncii.
A apreciat că, în plus, art. 2 alin. 1, art. 6 lit. a) și lit. c) și art. 8 din nr.OG 137/2000 ocrotesc, în mod deplin și egal, toate drepturile sociale (indiferent dacă sunt salariale sau cu alt caracter), acordate în temeiul raportului de muncă. Deci, este incontestabil faptul că dreptul la stimulentele salariale sunt drepturi recunoscute de lege în domeniul economic. Faptul că, pentru plata acestor drepturi, sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională, nu afectează în nici un caz caracterul de drept de natură salarială (remuneratorie) a stimulentelor salariale, reclamanții având și o "speranță legitimă" pentru beneficiul acestui drept (în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului), cu atât mai mult cu cât nu s-a putut face dovada, în condițiile art. 287 din Codul muncii, a neîndeplinirii acestor criterii.
A constatat că, însă, în fapt, pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale "cu ocazia sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani ai beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii din personal (nici chiar personalului Ministerului Justiției asimilat magistraților).
Ca atare, a reținut prima instanță, prin excluderea magistraților cu o vechime mai mare de 3 ani de la acordarea stimulentelor, așa cum s-a stabilit și prin Hotărârea nr. 15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanții magistrați au fost discriminați în mod indirect, în sensul art. 2 alin. 2 din nr.OG 137/2000, în funcție de categoria socio-profesională din care fac parte (criteriu aparent neutru ce dezavantajează, însă, judecătorii cu o vechime mai mare de 3 ani), precum și că această selecție făcută de pârâtul Ministerul Justiției nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit prin acordarea de stimulente salariale.
Instanța de fond a găsit admisibilă cererea prin care reclamanții au solicitat actualizarea, în raport de indicele de inflație, a prejudiciului suferit, conform dispozițiilor art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Astfel, a avut în vedere dispozițiile art. 1084 din Codul civil, potrivit cărora daunele interese, ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit. Or, în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante, în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Față de cele expuse anterior și constatând că sunt încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și alin. 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e), pct. i) din nr.OG 137/2000, art. 2 alin. 1 - 3, art. 29 pct. 2 din nr.OG 137/2000, art. 2, pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5, art. 6, art. 165, art. 269, art. 292 din Codul muncii și a art.1082, art. 1084 și art. 1049 din Codul civil, prima instanță a constatat că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți este întemeiată, motiv a admis-o ca atare și, în consecință, a obligat în solidar pârâții să plătească fiecăruia dintre reclamanți suma de 1.700 lei, reprezentând despăgubiri echivalente cu stimulentele neacordate acestora, în mod discriminatoriu, prin Ordinul nr. 1921/C/2005 al Ministerului Justiției, sumă ce va fi actualizată în raport de indicele de inflație începând cu luna decembrie 2005 și până la plata efectivă.
Împotriva sentinței sus-menționate, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților () - fost Ministerul Justiției -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât arată că este neîntemeiată reținerea, de către instanța de fond, în considerentele sentinței atacate, că, în cauză, s-ar fi creat o discriminare directă, în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137 din 31 august 2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în condițiile în care aceasta a constituit temeiul admiterii acțiunii reclamantului.
Ca argument, în acest sens, recurentul-pârât solicită instanței de recurs să i-a act că, în ședința din data de 4 decembrie 2008, Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la unele dispoziții din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile ordonanței menționate sunt neconstituționale în măsura în care, din acestea, s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești ar avea competența de a anula ori de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, pe considerentul că acestea ar fi discriminatorii, precum și de a le înlocui cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Astfel, recurentul-pârât invocă Decizia nr. 1.325/04.12.2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (1), alin. (2), alin. (4) și alin. (11), art. 11 și art. 27 alin. (2) - (6) din G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872/23.12.2008, prin care s-a statuat că: "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea, în locul acestora, alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.".
Arată că, în același sens, Curtea Constituțională a statuat că:"În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală - adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.".
Mai arată că, analizând criticile de neconstituționalitate în raport cu dispozițiile art. 1 alin. 4, art. 61 alin. 1, art. 126 alin. 6 și art. 146 din Constituția României, Curtea a constatat că: " Dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.".
Precizează că, în același sens, s-a mai pronunțat Curtea Constituțională și prin deciziile din ședința din 03 iulie 2008 (nr. 818/03.07.2008, nr. 819/03.07.2008 și nr. 820/03.07.2008, care au fost publicate în Monitorul Oficial al României, partea I, din data de 16.07.2008).
Dat fiind temeiul de drept pe care intimații-reclamanți își fundamentează acțiunea, respectiv G nr. 137/2000, recurentul-pârât solicită instanței de recurs să observe că acest act normativ a fost declarat neconstituțional prin decizia din data de 04.12.2008 a Curții Constituționale, menționată mai sus.
În al doilea rând, recurentul-pârât precizează că potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, fondul pentru stimularea personalului din sistemul justiției reprezintă 75% din sumele obținute din recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale (care sunt suportate de părți sau de alți participanți la proces), precum și din amenzile judiciare (25% din sumele respective devin venituri la bugetul statului).
Arată că, în aplicarea acestor dispoziții legale, prin Ordinul ministrului justiției nr. 192/C/15 decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiției, în anexă, fiind specificate sumele repartizate pe ordonatori cărora le-a revenit responsabilitatea distribuirii și plății sumelor acordate cu titlu de stimulente, potrivit criteriilor prevăzute în Normele referitoare la repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997.
Invocă dispozițiile alin. (3) al art. 25 din Legea 146/1997, conform cărora repartizarea veniturilor pe beneficiar se face în temeiul unor norme interne, aprobate prin ordin al ministrului justiției, la momentul respectiv fiind în vigoare Ordinul ministrului justiției nr. 2404/C/2004, prin care se aprobă Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
Susține că, din analiza dispozițiilor cuprinse în Norme, rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate, la un moment dat, în politica de dezvoltare a sistemului judiciar și/sau a obiectivelor generale ale Ministerului Justiției (art. 4 alin. 3).
Recurentul-pârât mai arată, de asemenea, că, în conformitate cu prevederile art. 1 din Normele aprobate prin cu numărul menționat mai sus: "Fondul destinat stimulării personalului din sistemul justiției, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1996 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, se constituie din diferența de 75% din recuperarea sumelor din cheltuielile judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale, precum și din amenzile judiciare.
Din veniturile realizate potrivit alin. (1) Ministrul Justiției repartizează prin ordin, pentru stimularea personalului, un procent de 1% pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, 3% pentru parchete și 1% pentru Consiliul Superior al Magistraturii.".
Ca atare, arată recurentul-pârât, fiecare ordonator principal de credite emite ordine pentru repartizarea fondurilor pentru stimularea personalului din sistemul justiției, însă ceea ce nu s-a analizat este natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp.
Mai arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 41 din Constituție: "Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege.".
Invocă dispozițiile art. 155 din Codul muncii, potrivit cărora: "Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.".
Invocă și dispozițiile art. 1 alin. 2 din nr.OG 137/2000, care prevăd că:"Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.".
Consideră că pentru munca prestată de către salariat, angajatorul este obligat să plătească acestuia salariul din care fac parte și sporurile ori alte adaosuri la care este îndreptățit potrivit legii, în schimb, premiile sau stimulentele sunt concepute ca drepturi suplimentare, care pot să fie sau nu acordate salariaților, în funcție de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritare. Astfel potrivit art. 4 din Normele aprobate prin nr. 2404/C/2004: "În acordarea stimulentelor prevăzute la alin. (2) se au în vedere obiectivele propuse, importanța acestora pentru promovarea obiectivelor generale ale ministrului justiției, gradul de realizare a acestor obiective în termenele stabilite, precum și sărbătorile legale aprobate prin acte normative.".
Ca urmare, susține recurentul-pârât, stimulentul financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut, inevitabil, nu se confundă cu salariul, el depinzând de o multitudine de factori: existența însăși a unei sume (având în vedere sursa fondului: amenzi judiciare și cheltuieli avansate de stat și recuperate de la participanții la procesul penal), obiectivele urmărite de Ministerul Justiției, la un moment dat, în politica sa de reformă a justiției, numărul personalului, calitatea activității desfășurate de acesta (performanțe individuale), criterii de performanță apreciate ca prioritare. Existența acestei game atât de largi de factori ce determină acordarea/neacordarea premiului îi conferă acestuia un caracter incert, imposibil de prevăzut, astfel încât nu putem vorbi despre un drept - creanță lichidă, exigibilă, ( cauza Kopecky Slovaciei, hotărârea din 7 ianuarie, de hotărâri și decizii 2004 - IX, paragraf 52, cauza Rafinăriile și Stratis Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, de hotărâri și decizii nr. -B, p. 84, paragraf 59).
Susține recurentul-pârât că, de asemenea, nu se poate vorbi despre un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorității judecătorești în același timp.
Arată că este adevărat că, prin natura, lor stimulentele sunt drepturi suplimentare menite să recompenseze, dar nimic nu îl împiedică pe angajator să le plaseze alături de alți factori care, deopotrivă, să concureze la realizarea unor obiective stabilite ca prioritare la un moment dat și este fără îndoială că stimularea celor cu venituri mai mici, în scopul stabilității în sistem și îmbunătățirii performanțelor profesionale, nu reprezintă diferențe nejustificate de natură a aduce atingere principiului egalității, căci beneficiul acestor sume s-a acordat tuturor celor care se încadrau în criteriile stabilite de ordonator în temeiul Normelor, așadar tuturor celor care se aflau în situații similare.
Recurentul solicită instanței de recurs să constate că, la anumite intervale de timp, ordonatorii pot aprecia ca în funcție de ordinea realizării obiectivelor propuse să repartizeze fondurile colectate potrivit art. 25 din Legea taxelor de timbru, fără însă ca tot personalul din sistem să fie recompensat în același timp. Nu poate fi vorba de practici discriminatorii câtă vreme, ulterior, măsurile de recompensare având ca sursă fondurile prevăzute de Legea nr. 146/1997 au vizat în continuare si personalul din sistemul autorității judecătorești care nu s-a încadrat în criteriul avut în vedere de către ordonatori. Recurentul a menționat Ordinul Ministrului Justiției nr. 1744/C/13.07.2006 a aprobat de asemenea repartizarea unui fond destinat stimulării judecătorilor din cadrul instanțelor judecătorești, în raport cu gradul de colectare a sumelor la nivelul ordonatorilor secundari și terțiari de credite.
Arată că, prin urmare, ținând seama de faptul că repartizarea stimulentelor s-a făcut în conformitate cu Normele Interne aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2404/C/2004, care enumeră exemplificativ criteriile ce pot fi luate în considerare la repartizarea stimulentelor, ordonatorii având posibilitatea de a stabili și alte criterii pe care le apreciază necesare și utile, fără a fi necesar să existe identitate de criterii la nivelul tuturor instanțelor din țară, criteriile indicate nu prin Ordinul nr. 1921/C/2005, ci într-o informare comunicată curților de apel, având caracter de recomandare și având în vedere că acordarea stimulentului financiar este determinată de o multitudine de factori, fără a avea caracterul unui drept exigibil, cu atât mai mult, toți magistrații din cadrul instanței, care îndeplineau criteriile stabilite, au beneficiat de stimulente financiare.
Recurentul-pârât consideră că stabilirea unor priorități, la un moment dat, nu înseamnă a distinge după unul sau altul dintre criteriile ce caracterizează faptele de discriminare sancționate de nr.OG 137/2000 sau alte documente, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat, s-au aprobat în continuare fonduri pentru stimularea judecătorilor, astfel încât nu se poate concluziona, în mod fundamentat, că față de situația potrivit căreia o parte dintre judecători au primit stimulente într-o anumită perioadă, iar alți judecători ulterior, pe măsura colectării altor fonduri, având aceeași sursă, s-a creat o diferențiere nepermisă.
Precizează, totodată, că stimulentele nu se confundă nici cu salariul care se cuvine oricărei persoane care prestează o muncă, întrucât acestea sunt drepturi suplimentare. Or, dacă toți judecătorii primesc stimulente, cu diferența că unii primesc într-un anumit interval de timp, iar alții într-o perioadă ulterioară, recurentul-pârât consideră că nu se găsesc elementele care să fundamenteze concluzia tribunalului în sensul că intimații-reclamanți au fost discriminați.
În ceea ce privește Hotărârea nr. 15/23.01.2006, recurentul-pârât învederează că hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu sunt obligatorii pentru instanțe, doar acestea fiind suverane în aprecierea temeiniciei sau netemeiniciei acțiunilor deduse judecății.
În aceeași ordine de idei, recurentul-pârât arată că, în conformitate cu dispozițiile nr.OG 137/2000, persoana care se consideră discriminată se poate adresa direct instanței de judecată. Așa fiind, în mod nelegal Tribunalul a apreciat că existența, în cauză, a hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării justifică, doar prin ea însăși, admiterea pretențiilor formulate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.
Cât privește noțiunea de titlu executoriu, susține că acesta poate fi definit ca fiind înscrisul întocmit în conformitate cu prevederile legii și în baza căruia creditorul poate solicita valorificarea creanței pe care acest înscris o constată și precizează că, din examinarea dispozițiilor nr.OG 137/2000, apare cu evidență că hotărârile Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu pot constitui titluri executorii decât în privința sancțiunilor contravenționale aplicate de, ca organism însărcinat cu investigarea și sancționarea faptelor de discriminare.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 312 Cod proc. civilă.
Deși au fost legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Reclamanții au calitatea de judecători în cadrul Tribunalului Ialomița.
Prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1921/C din 15.12.2005 au fost acordate stimulente financiare în cuantum de 1.700 lei judecătorilor care aveau o vechime cuprinsă între 0 - 3 ani, în cuantum de 500 lei personalului serviciului de protecție socială de pe lângă tribunale (consilieri de reintegrare socială și supraveghere), precum și personalului contractual al instanțelor și în cuantum de 900 lei funcționarilor publici.
Din cuprinsul acestui ordin rezultă că repartizarea sumelor destinate stimulării personalului auxiliar de specialitate se va face în raport cu criteriile prevăzute la art. 4 din Normele Interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, acordate prin Ordinul nr. 2404/C/2004.
Astfel, potrivit prevederilor art. 4 din Normele Interne sus-menționate: "Principalele criterii de repartizare individuală a stimulentelor sunt: rezultatele meritorii obținute în activitate, respectarea îndatoririlor prevăzute de lege, calificativele anuale de foarte bine sau bine, complexitatea sarcinilor de serviciu potrivit fișei postului și modul de realizare a acestora, celeritatea în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, lipsa sancțiunilor disciplinare.".
Curtea reține că este adevărat că nu există un drept de a fi premiat, ori o obligație a ordonatorului de credite de a acorda premii bănești tuturor salariaților din sistemul judiciar. Însă, atunci când dispune acordarea unor stimulente financiare, ordonatorul de credite trebuie să-și exercite acest drept pe baza unor criterii obiective, astfel încât, în calitate de angajator să respecteprincipiul nediscriminării,reglementat prin dispozițiile art. 5 din Codul muncii, ci nu să creeze diferențe nejustificate, sub aspect salarial, între membrii sistemului judiciar.
Aceasta întrucât, ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească, la un moment dat, necesitatea stimulării financiare, pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate în politica de dezvoltare a sistemului judiciar, și obiectivelor generale a Ministerului Justiției, conform dispozițiilor cuprinse în ordinul menționat.
În speța dedusă judecății, ordonatorul de credite nu a prezentat nici un argument valabil din care să rezulte de ce era necesară și legitimă excluderea magistraților cu o vechime mai mare de 3 ani de la acordarea stimulentelor sus-menționate.
De altfel, însuși Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit, prin Hotărârea nr. 15/23.01.2006, că reclamanții-magistrați au fost discriminați în mod indirect, în sensul art. 2 alin. 2 din nr.OG 137/2000, în funcție de categoria socio-profesională din care fac parte, precum și că această selecție făcută de pârâtul Ministerul Justiției nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit prin acordarea de stimulente salariale.
Aceasta întrucât criteriul stabilit, deși este aparent neutru, îi dezavantajează, însă, pe judecătorii cu o vechime mai mare de 3 ani.
Totodată, drepturile bănești ce se acordă în temeiul raportului juridic de muncă (de serviciu), indiferent dacă sunt drepturi salariale sau de o altă natură, sunt ocrotite prin dispozițiile art. 2 alin. 1, art. 6 lit. a) și lit. c) și art. 8 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Așadar, constată Curtea și dreptul la primirea de stimulente salariale este un drept recunoscut de lege în domeniul economic, iar faptul că, pentru plata acestora, sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională, nu afectează caracterul de drept de natură salarială (remuneratorie) a stimulentelor salariale.
În speță, nu s-a făcut, însă, dovada, în condițiile art. 287 din Codul muncii, a neîndeplinirii respectivelor criterii.
Mai mult, pârâții au operat, de fapt, o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale " cu ocazia sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională, criteriu ce este atât exclusivist, cât și discriminatoriu și care a fost aplicat numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii de personal din sistemul judiciar - nici chiar personalului Ministerului Justiției asimilat magistraților.
Ca urmare, Curtea apreciază că nu poate fi luată în considerare susținerea recurentului-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul că, în cauză, nu avem de-a face cu un drept fundamental, recunoscut de lege. În acest sens, Curtea reține că noțiunea de stimulent financiar -"primă"- este inclusă în definiția salariului, statuată prin dispozițiile art. 155 din Codul muncii, cât timp legiuitorul folosește, în conținutul acestui text, sintagma"alte adaosuri", pentru a desemna respectivul concept.
Cât despre faptul că, ulterior, ar fi existat alte măsuri de compensare, Curtea constată că prin acestea nu s-a urmărit înlăturarea discrepanțelor create între membrii sistemului judiciar ca urmare a emiterii Ordinului nr. 1921/C/2005.
Or, având în vedere dispozițiile art. 5 din Codul muncii, ce consacră principiul egalității de tratament față de toți salariații, potrivit căruia, în condiții de responsabilitate identică, se naște obligația autorității care a generat acordarea discriminatorie a stimulentelor, de a repara prejudiciul cauzat categoriei de personal ce a fost lipsită de echivalentul acestor drepturi bănești, Curtea apreciază că în mod justificat instanța de fond a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița, în solidar, la plata, către fiecare reclamant-judecător, a sumei de 1.700 lei, reprezentând drepturi bănești.
În ceea ce privește solicitarea intimaților-reclamanți de actualizare a drepturilor salariale cu indicele de inflație, Curtea apreciază că este întemeiată această solicitare, față de dispozițiile art. 269 raportate la dispozițiile art. 295 alin. 1 din Codul muncii, astfel că și sub acest aspect soluția instanței de fond este justă.
În acest sens, Curtea reține că actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație se cuvine persoanei prejudiciate, pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului cauzat prin neplata sumelor datorate, cu atât mai mult cu cât aceste sume sunt drepturi bănești cuvenite din raportul juridic de muncă (de serviciu).
Astfel, a nu se ține seama de devalorizarea monedei naționale ar însemna crearea unui nou prejudiciu, fiind cunoscut că moneda națională s-a depreciat în intervalul de timp cuprins între data la care sumele erau datorate și data plății efective a acestora.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază că hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel că o va menține ca atare.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților (fost Ministerul Justiției), împotriva sentinței civile nr. 945 din data de 13.07.2009, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr- (număr format vechi 1893/C/2009), în contradictoriu cu intimații-reclamanți:, și și cu intimații-pârâți: Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița, precum și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert. Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red: / tehnored:
2 EX. / 22.02.2010
Jud. fond:;
Președinte:Magdalena PetreJudecători:Magdalena Petre, Dorina Zeca, Amelia Farmathy
