Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 436/2008. Curtea de Apel Pitesti

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIE NR. 436/R-CM

Ședința publică din 27 Mai 2008

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță

JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona

Judecător - -

Grefier

S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTITIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR PUBLICE prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței nr.329/CM din 01 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.

Procedura este legal îndeplinită.

Recursurile sunt scutite de plata taxelor de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:

Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față:

Constată că prin cererea înregistrată la data de 25.10.2007, reclamanții, au chemat în judecată pârâții MINISTERUL JUSTITIEI, CURTEA DE APEL P, TRIBUNALUL ARGES, SI FINANTELOR, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați pârâții la calcularea și la plata despăgubirilor
echivalente sporului de confidențialitate de 15% începând cu 01.11.2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea
sumelor necesare plății drepturilor bănești solicitate.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că fac parte din cadrul personalului auxiliar al Judecătoriei Curtea d Argeș și sunt discriminați, contrar prevederilor art. l - 6 din OG nr. 137/2000 si a art.5 si al art. 154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.

La data de 27.12.2007 a fost depusă la dosar întâmpinare din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care acest pârât și-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii, arătând că sporul solicitat nu este stabilit prin lege iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care sa impună un tratament nediferențiat.

La rândul său pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat în principal excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui minister, întrucât nu răspunde decât de elaborarea proiectului bugetului de stat. S-a mai susținut că Ministrul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite ca și Ministrul Justiției, primul neputând fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.

Prin sentința civilă nr.329/CM din 1.04.2008 Tribunalul Argeșaa dmis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate începând cu data de 01.11.2004 până la 01.04.2008, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate, iar pârâta Curtea de APEL PITEȘTIa fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților în sensul celor dispuse.

S-a reținut de instanța de fond la pronunțarea acestei sentințe că, eclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamațiilor, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a reținut că, potrivit Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin. l din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin. l din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariate, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.

Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, acestea se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.

Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, att.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, arf.3 din G nr.l9/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001,art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toate prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 si art.295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.

Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).

Ca atare, obligația de. confidențialitate constituie o noțiune juridica si legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.

Insă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.

Este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu si în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).

În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin. 1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fund discriminatoriu (art.2 alin. l din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. l lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.

Potrivit art.2 pct. l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.

Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr. 137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont si de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea ca neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice.

Ministerul Justiției a susținut că hotărârea primei instanțe este casabilă sub aspectul art.304 alin.4 Cod procedură civilă, deoarece nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru judecători.

Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă care poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG137/2000.

De asemenea a mai susținut că hotărârea este criticabilă și pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă referitor la aplicarea greșită a legii și încălcarea acesteia.

Din acest punct de vedere a motivat că neacordarea sporului de confidențialitate nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor din nr.OG137/2000 și din Convenție, pentru că nu există un drept recunoscut și protejat de lege în lipsa unui act normativ care să prevadă și să garanteze sporul de confidențialitate.

Instanța a aplicat greșit legea reținând că reclamanții se află în situații comparabile cu alte categorii de personal, dispozițiile nr.OG137/2000 nefiind incidente pentru că ei reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific, cu drepturi și îndatoriri stabilite prin act normativ special, respectiv Legea nr.27/2006.

Ca atare, situația lor nu este comparabilă cu a altor categorii de personal din sistemul bugetar care prin statute proprii, profesionale, au instituite drepturi și îndatoriri diferite, fac parte din categorii distincte ale autorității publice, informațiile protejate prin acordarea sporului în discuție diferă de cele stabilite prin Hotărârea CSM nr.328/2005, sporul în cuantum de până la 15 % din salariul de bază este prevăzut expres pentru categoriile de personal vizate.

În acest context s-a referit la personalul militar și funcționarii publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, funcționarii publici din aparatul de lucru al Guvernului, din Administrația președințială, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, direcțiile subordonate, Consiliul Legislativ.

Și în fine a susținut că în concordanță cu deciziile Curții Europene, Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității în drepturi și al discriminării nu se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări și că tribunalul s-a referit greșit la dispozițiile art.269 din Codul muncii, observându-se că în dreptul comun al muncii nu este nicăieri prevăzută obligativitatea acordării unui spor de confidențialitate.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat hotărârea tribunalului invocând dispozițiile art.304 pct.8, 9 Cod procedură civilă și art.3041Cod procedură civilă, susținând pe de o parte că instanța a reținut greșit calitatea sa procesuală pasivă, deoarece aprobarea bugetului de stat revine Parlamentului care-și exercită prerogativa de putere legislativă prin lege organică, așa că obligarea sa la elaborarea bugetului sub o anumită formă sau conținut înseamnă o imixtiune în atribuțiile puterii legislative ce încalcă art.1 alin.4 din Constituție.

Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget și a proiectelor bugetelor locale cu respectarea procedurii reglementate prin Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.

Pe de altă parte a susținut că pe fond pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate pentru că judecătorii au potrivit legii obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor și informațiilor, deci nu au dreptul la un spor de confidențialitate urmarea exercitării acestei profesii, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, rezultă că în mod greșit prima critică a fost întemeiată pe dispozițiile art.304 alin.4 Cod procedură civilă inexistent, referirea la art.304 pct.4 Cod procedură civilă în realitate și numai din eroare la art.304 alin.4 Cod procedură civilă fiind nefondată.

Dacă pârâtul ar fi înțeles să invoce depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, proprie textului menționat, susținerile din acest motiv de recurs nu se încadrează în disp.art.304 pct.4 Cod procedură civilă care vizează incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

Din conținutul acestora reiese că se referă la încălcarea și aplicarea greșită a legii atunci când a apreciat că judecătorilor li se cuvine sporul de confidențialitate deși nu este reglementat printr-o dispoziție expresă, astfel că în mod corect aceste susțineri se încadrează în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, ca și cele din următorul motiv de recurs, așa că vor fi analizate împreună.

Din actele și lucrările dosarului rezultă neîndoios că reclamanții funcționează ca personal auxiliar la udecătoria Curtea d e A, iar potrivit art.99 lit.d și art.4 din Legea nr.303/2004, precum și art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea CSM nr.328 din 24 august 2005, au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile obținute în această calitate, deci să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile ce le parvin în exercițiul funcției.

Mai mult, nerespectarea secretului deliberării sau al confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară - pentru care este posibilă aplicarea unei sancțiuni disciplinare - inclusiv excluderea din magistratură, cea mai gravă pe scara ierarhică a sancțiunilor prevăzute de legea specială pentru aceștia.

Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiunilor conferite de lege, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15 % din salariul (indemnizația) de încadrare.

În acest sens instanța a făcut referire la funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract, funcționarii publici care constituie aparatul de lucru al Guvernului, cei din Administrația Președințială, din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.

În această situație se pune problema de a aprecia dacă judecătorii și personalul auxiliar de specialitate se află în situație comparabilă cu persoanele amintite, pentru a concluziona dacă neacordarea acestui spor în beneficiul lor constituie o discriminare sub acest aspect, prima instanță făcând corect trimitere la Directiva 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile angajării care constituie aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării.

Tot astfel a motivat că prin art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă care având caracter sinalagmatic presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.

Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.

Față de aceste considerații, este cert că reclamanții se află nu doar într-o situație comparabilă, dar chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.

Sub acest ultim aspect, instanța de fond a observat corect că sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamanților.

Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate care se acordă exclusiv funcție de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.

Dacă diferențierea salariilor se face în raport de nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, aceasta nu privește și sporurile salariale care se acordă în considerarea unor criterii specifice, în cauză, păstrarea confidențialității asupra datelor și informațiilor obținute în executarea obligațiilor de muncă.

În consecință, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții au fost discriminați în sensul art.2 alin.1 și 3 și art.6 din nr.OG137/2000, aflându-se în mod clar într-o situație juridică și faptică identică și comparabilă ce fundamentează acordarea acestui spor și pentru alte categorii de personal.

Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.

Față de cele expuse este inexact că acordarea sporului de confidențialitate nu are suport legal pentru judecători și că aceștia nu se află în situații comparabile cu alte categorii de personal pentru care este prevăzut, dimpotrivă prin hotărârea pronunțată tribunalul dând o aplicare corectă dispozițiilor legale evocate și asigurând posibilitatea reclamanților la un proces echitabil.

Așa fiind, recursul introdus de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat.

În ce privește recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este tot nefondat.

Acesta s-a întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă ca și pârât.

Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia.

De asemenea potrivit art.2 din OUG nr.22/2002 ordonatorii principali de credite au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine, a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titlu executoriu.

De altfel, prin sentința pronunțată recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat numai la alocarea către ceilalți pârâți fondurilor necesare achitării drepturilor bănești.

Față de cele reținute mai sus, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă raportat la art.291 Codul muncii, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTITIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. nr.329/CM din 01 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 27 mai 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Grefier,

Red.

Tehnored.

2 ex/28.05.2008

Jud. fond:

Președinte:Paulina Ghimișliu
Judecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță, Nicoleta Simona

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 436/2008. Curtea de Apel Pitesti