Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 1054/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI
Dosar nr- ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1054
Ședința publică din data de 19 mai 2009
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
- --- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanții, -, -, -, -, -a, -, -, C, -, G, -, -, și, toți prin reprezentant avocat, cu domiciliul ales în com.-, județ D, la Cabinet avocatură și de pârâta SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 255 pronunțată la data de 3 februarie 2009 de Tribunalul Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru recurenta-pârâtă avocat din cadrul Baroului P în baza împuternicirii avocațiale depuse la dosar, lipsind recurenții-reclamanți
Procedura legal îndeplinită.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Avocat având cuvântul depune la dosar în xerocopie un raport de expertiză extrajudiciar efectuat de societatea pârâtă și arată că nu mai are alte cereri de formulat solicitând acordarea cuvântului pentru dezbateri.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat având cuvântul arată că nu mai stăruie pe cererea de suspendare a executării întrucât cauza se judecă la acest termen și solicită admiterea recursului formulat de societatea pârâtă deoarece, așa cum rezultă și din cărțile de muncă, din 1.03.1998 suplimentările salariale de toamnă-iarnă au fost introduse în salariul de bază al angajaților și în mod greșit au fost obligați la acordarea acestor suplimentări pentru toamnă 2007.
Art. 176 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură prevede că acestea nu mai pot fi plătite când prin acte adiționale s-au introdus în salariul de bază.Depune la dosar concluzii scrise, cheltuielile de judecată urmând să le solicite pe cale separată.
În ceea ce privește recursul formulat de reclamanți, solicită respingerea acestuia ca nefondat privind obligarea la plata suplimentărilor salariale pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă pe anii 2005-2006, precum și contravaloarea a 4000 mc gaze naturale. Aceste ultime drepturi au fost reglementate prin hotărâri ale guvernului, iar ulterior, s-au introdus definitiv în salariul de bază încă din anul 1997.
Solicită să se constate, cu privire la recursul reclamanților, că a fost formulat și de patru reclamanți care au renunțat la judecată la 28 februarie 2009, prin încheiere interlocutorie, ce nu fost atacată, procedându-se în consecință:
Curtea
Deliberând asupra recursurilor civile de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmbovița sub nr-, reclamanții, A, IA, G, -, C au chemat în judecată pe pârâta SC SA, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata drepturilor salariale restante pentru anii 2005, 2006 și 2007, drepturi actualizate la data plății, privind aprovizionarea de toamnă-iarnă, conform art. 170 din CCM la Nivel de Grup de Unități din Industria, în cuantum de un salariu minim pe SA, precum și la plata drepturilor bănești cuvenite și neacordate conform art. 178 din CCM la Nivel de Grup de Unități din Industria privind contravaloarea ajutorului material egal cu 4000 c gaze naturale, indicându-se drepturile bănești cuvenite fiecărui reclamant.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au fost salariații pârâtei SA, iar în această perioadă, pe lângă salariul de bază pentru munca prestată, urmau să beneficieze și de toate drepturile acordate în baza Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură, prevăzute de art. 176 alin.1 și 2 și de art.178 alin.1, constând în suplimentări salariale în cuantum de un salariu minim pe SA în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă și un ajutor material anual, egal cu contravaloarea a 2500 - 4000 c de gaze.
Au mai susținut reclamanții că aceste drepturi au fost prevăzute și în CCM-urile încheiate la nivel de societate pentru anii 1994-1997, iar ele nu pot fi anulate și deși se susține că suplimentările au fost introduse în salariul de bază, acest lucru nu s-a întâmplat și nici nu se putea face întrucât salariul minim pe societate, precum și prețul pe mc al gazelor naturale au crescut, ceea ce demonstrează că suplimentările trebuiau adăugate la salariu în fiecare an, în alt cuantum.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 166 din Codul muncii, precum și pe art. 176 și 178 din CCM la Nivel de Grup de Unități din Industria.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile art. 283 lit.e din Codul muncii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților întrucât nu există identitate între persoana reclamantului și titularul dreptului dedus judecății, precum și excepția prematurității cererii referitoare la contravaloarea gazelor naturale. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea cererii reclamanților ca neîntemeiată având în vedere că aprovizionarea de toamnă-iarnă și cota de gaze au fost introduse în salariile de bază ale angajaților, pentru argumentele expuse în întâmpinare, acest drept fiind păstrat în fiecare an și indexat corespunzător.
La termenul de judecată din data de 06.01.2009, apărătorul pârâtei a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamanților, excepție care a fost respinsă la termenul de judecată din data de 20.01.2009 când apărătorul a depus alături de împuternicirile avocațiale listă cu toate persoanele care l-au mandatat să formuleze și să susțină acțiunea și tot la termenul din 20.01.2009, s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților:, C și.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 255 pronunțată la 3 februarie 2009, Tribunalul Dâmbovița a espins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și lipsei calității procesuale active invocate de pârâtă și a dmis în parte acțiunea obligând pârâta la plata către reclamanții ale căror contracte de muncă nu au încetat anterior lunii octombrie 2007, drepturilor salariale reprezentând aprovizionarea de toamnă-iarnă, în cuantum de câte un salariu minim pe societate, actualizate de la data la care erau datorate până la data plății efective, pentru anul 2007.
Prin aceeași sentință s-au respins cererile reclamanților cu privire la drepturile salariale reprezentând aprovizionarea de toamnă-iarnă pentru anii 2005-2006 și pentru cota de gaze pe anii 2005, 2006, 2007 și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată întrucât dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut în fiecare an, după trecerea lunii octombrie pentru aprovizionarea de toamnă și la sfârșitul anului calendaristic pentru cota de gaze, chiar dacă aceste drepturi nu a fost negociate conform sau au fost deja incluse în salariu astfel cum susține pârâta, termenul de prescripție aplicabil fiind cel de trei ani, prev.de art. 283 din Codul muncii, privind cererile constând în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a constatat că există identitate între reclamanți și titularii acțiunii deoarece reclamanții au fost sau mai sunt încă salariați a pârâtei și, în această calitate, puteau pretinde toate drepturile ce nu le-au fost acordate în temeiul contractelor de muncă.
Susținerea pârâtei potrivit căreia acțiunea reclamanților ar fi prematură cu privire la solicitarea aprovizionării de toamnă-iarnă deoarece nu s-au declanșat negocieri anuale în vederea stabilirii cuantumului nu a fost primită pe motiv că dreptul la acțiune se naște indiferent de existența sau nu a negocierilor respective, din chiar momentul când dreptul trebuia acordat.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că în art. 168 alin.1 din CCM la nivel de unitate pe anul 1997 se prevede acordarea unei suplimentări salariale pentru aprovizionarea de toamnă, iar conform alin.3 din același articol această suplimentare salarială va fi introdusă în salariul de bază după un mod calcul ce va face obiectul unui act adițional.
În ceea ce privește ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze, s-a reținut că în art. 176 alin.1 se stabilește că acesta va fi inclus în salariul de bază începând cu 01.06.1997 conform unui act adițional la prezentul contract.
De asemenea, s-a arătat că în CCM la nivel de unitate pe anul 1998 s-a prevăzut, în art. 168 alin.2, că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost introdusă în salariul de bază, iar în art. 176 alin.1 s-a menționat că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM pe 1997, aceleași mențiuni existând și în CCM la nivel de unitate pe anii 2000 și 2002.
Totodată, s-a arătat că în CCM pentru anul 2005 la nivel de unitate, în art. 176 alin.1, este inserată mențiunea referitoare la compensarea prin CCM pe anul 1997 ajutorului material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale, iar în ce privește ajutorul reprezentând aprovizionarea de toamnă -iarnă nu se mai face niciun fel de mențiune nici în ce privește acordarea acesteia, nici în ce privește includerea în salariul de bază.
S-a concluzionat că suplimentările salariale reprezentând aprovizionarea de toamnă - iarnă și contravaloarea a 4000 mc de gaze nu au mai fost prevăzute în CCM la nivel de unitate pe anul 2005, intenția părților fiind aceea a suprimării în totalitate a acestor drepturi, neexistând temeiul legal al acordării lor.
În ceea ce privește menționarea acestor drepturi în CCM la nivel de ramură, s-a arătat că acest contract a intrat în vigoare la data de 26.03.2007, nefiind aplicabil în anul 2005 și 2006 pentru care se solicită aceste drepturi și deși potrivit art. 238 alin.1 din Codul muncii, contractele colective de muncă la nivel de unitate nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la un nivel superior, în speță, suprimarea acestor drepturi din CCM încheiate la nivel de unitate a fost consecința includerii acestor drepturi în salarii și al compensării lor.
Prima instanță nu a primit susținerea reclamanților în sensul că deși drepturile solicitate au fost prevăzute în contractul încheiat la nivel de ramură, ele nu au fost introduse și în contractele la nivel de societate și că acestea sunt drepturi care nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, conform art. 232 din Codul muncii, reținându-se că eliminarea acestor prevederi poate fi justificată doar prin recunoașterea tacită de către sindicate, cu ocazia negocierii CCM la nivel de unitate, a faptului că societatea nu mai datorează aceste drepturi, fiind incluse în salariu și compensate.
A mai arătat tribunalul că situația suplimentărilor salariale pentru luna octombrie pe anul 2007 este diferită de cea a suplimentărilor pentru anii 2005 și 2006 întrucât în contractele colective la nivel de ramură și grup de unități valabile pe anul 2007, în art. 176 alin.1, este prevăzut dreptul salariaților de a beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă, iar în alin.6 al aceluiași articol stabilindu-se că acesta se acordă în condițiile în care prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic nu s-a convenit introducerea lui în salariul de bază.
Or, a reținut instanța,în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2007 nu este menționată introducerea în salariu a acestor suplimentări, stipulându-se doar că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze a fost compensat prin CCM pe 1997, astfel că s-a conchis că dreptul la suplimentările reprezentând aprovizionarea de toamnă - iarnă a fost din nou acordat, părțile neprevăzând includerea acestui drept în salariu, așa cum au stabilit în ce privește contravaloarea unei cantități de gaze.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs reclamanții și pârâta.
În recursul lor, reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe ca nelegală și netemeinică sub aspectul greșitei respingeri a cererii acestora privitoare la acordarea suplimentărilor salariale pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă aferente anilor 2005-2006, precum și a contravalorii a 4000 mc gaze naturale pentru aceeași perioadă, invocând disp.art. 304 pct.9 și art. 3041Cod pr.civilă.
Arată recurenții că este nefondată susținerea primei instanțe că cele două suplimentări salariale au fost incluse în salariul de bază, întrucât în realitate, valoarea salariului mediu de bază este mult mai mare și fluctuează de la an la an, în funcție de negocierile la CCM care se fac în fiecare an, iar aceste suplimentări trebuiau adăugate la salariu în fiecare an, în alt cuantum, ceea ce nu rezultă din înscrierile din carnetul de muncă.
Susțin recurenții că ar fi arbitrar din partea patronatului să stabilească un salariu de bază în care sunt incluse toate drepturile bănești ce li se cuvin salariaților, fără ca acesta să poată fi controlat de salariat și autoritățile statului cu competență în domeniu și s-ar încălca, de asemenea, clauzele negociate prin CCM pe ramură și la nivel de unitate, care reprezintă legea părților, clauze privitoare la condițiile de muncă, salarizare, precum și alte drepturi și obligații ce rezultă din raporturile de muncă.
Se mai învederează că art. 159 din Codul muncii reglementează salariul minim brut pe țară și reprezintă punctul de plecare pentru fiecare angajator la stabilirea salariului de bază prin contractul individual de muncă, iar în situația includerii acestor suplimentări salariale în salariul de bază, se răstoarnă toate principiile referitoare la referința salariului minim brut pe țară.
În plus, arată recurenții, dacă din salariul de bază s-ar reduce contravaloarea celor două suplimentări salariale, despre care instanța susține că au fost introduse în salariul de bază din 1997, ar rezulta un salariu de bază egal sau mai mic decât salariul minim pe economie.
Se susține, în continuare, că potrivit art. 232 din Codul muncii, drepturile salariaților nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, iar conform art.38 din Codul muncii, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute prin lege este lovită de nulitate și aceste drepturi au fost înscrise în CCM la nivel de ramură încă din 1997 ele neputând fi anulate prin convenție ulterioară încheiată între patronat și sindicat deoarece sunt drepturi câștigate, mai ales având în vedere că nu există niciun act adițional care să modifice dispozițiile contractului colectiv de muncă în sensul introducerii acestor suplimentări salariale în salariul de bază.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului.
Recurenta-pârâtă a criticat la rândul său hotărârea primei instanțe ca nelegală și netemeinică invocând disp.art.3041Cod pr.civilă.
Cu privire la capătul de cerere admis, se susține că venitul solicitat de reclamanți, prevăzut de art.176 alin.1 din CCM, nu poate fi considerat un drept salarial, fiind vorba de un venit reglementat ca măsură de protecție socială, prevăzut într-un capitol distinct din CCM pe intitulat "Protecția socială a salariaților", astfel că pretențiile intimaților-reclamanți sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art.283 lit.e Codul muncii, fiind vorba de cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, data nașterii dreptului la acțiune fiind data la care salariatul nu a încasat suma solicitată, deși momentul pretins al exigibilității era luna octombrie a fiecărui an.
Așa fiind, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, cererile intimaților-reclamanți erau prescrise.
Într-un alt motiv de recurs se invocă excepția lipsei calității procesuale active a intimaților-reclamanți, susținându-se că această calitate presupuse existența unei identități între persoana reclamantului și cea a titularului dreptului pretins în cadrul raportului juridic dedus judecății, iar în raport de art.176 din CCM, rezultă că acest text stabilește doar premisele acordării unui drept patrimonial al salariatului, constând în venitul anual pentru aprovizionare de toamnă-iarnă și nu dă naștere la un drept cert al salariaților de a încasa o sumă de bani, drept care ar fi luat naștere în condițiile unui rezultat în acest sens al negocierii speciale cu sindicatul și pentru ipoteza în care au loc negocierile, se instituie numai un criteriu minimal de pornire a negocierilor pentru determinarea cuantumului venitului anual din luna octombrie, respectiv un salariu minim pe ramură, stabilit conform CCM.
Se mai arată că asemenea negocieri nu au mai existat începând cu anul 1999, ceea ce corespunde situației că acest venit a fost introdus din luna martie 1998 în salariul de bază al fiecărui salariat al recurentei - majorat în acest fel.
Separat de motivația pentru care sindicatul nu a mai solicitat, conform alin.4 al art.176 CCM și Legii nr.130/1996, negocierea cu patronatul pe această temă, faptul în sine, al inexistenței negocierilor pentru acordarea distinctă a venitului din luna octombrie și inexistența unei clauze explicite în acest sens în CCM din anul 1999 până în prezent, atrage inexistența dreptului pretins prin acțiune, astfel încât intimații-reclamanți, nefiind creditori în raportul juridic de drept substanțial - obligațional - invocat nu au calitate procesuală activă.
Pe fond, se susține că sentința este netemeinică sub aspectul acordării suplimentărilor pentru aprovizionare toamnă-iarnă 2007, nedatorându-se venitul anual pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, în condițiile în care acesta a fost introdus în salariul de bază al fiecărui salariat, introducerea adaosurilor în salariul de bază fiind prevăzută de art.137 și art.176 alin.6 din CCM.
Arată recurenta că acest venit a fost introdus din martie 1998 în salariul de bază al fiecărui salariat - majorat în acest fel, prin adresa IP nr.2412/29.05.1998 sucursalele fiind înștiințate cu privire la aplicarea art.168 alin.3 din CCM aferent anului 1997, care statua că începând cu 1.06.1997, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă va fi introdusă în salariul de bază, după un mod de calcul ce va face obiectul unui act adițional la prezentul contract.
Se mai învederează că părțile semnatare ale CCM au agreat majorarea salariilor brute de bază, respectiv introducerea în salariul de bază a sumei reprezentând cuantumul ajutorului pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă începând cu 1.03.1998, cuantum ce a fost indicat și cum acest ajutor a fost inclus în salariul de bază al angajaților la nivelul anului 1998, de atunci fiind plătit lunar ca parte integrantă din salariu, acțiunea reclamanților nu putea fi primită.
De asemenea, se susține că potrivit art.168 din CCM SA din perioada 1998-2001, fiecare din suplimentările de la alin.1 se acordă în condițiile în care, prin act adițional încheiat conform Legii nr.130/1996 nu s-a convenit introducerea lor în salariul de bază, precizându-se că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost introdusă în salariul de bază conform telexului nr.2412/1998.
Mai susține recurenta că dreptul invocat în baza art.176 CCM nu este un drept pur și simplu, ci afectat de condiție suspensivă, iar neîndeplinirea condiției suspensive atrage inexistența dreptului însuși sau imposibilitatea de exercitare, pasivitatea și neformularea niciunei cereri de negociere la încheierea CCM pe anii 2005, 2006 și 2007 corespunzând situației introducerii venitului anual pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă în salariul de bază, ceea ce semnifică renunțarea implicită la dreptul pretins în prezent de către intimații-reclamanți și inexistența creanței pretinse prin acțiune.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii, depunându-se și concluzii scrise.
În ceea ce privește recursul reclamanților, C și, se reține că prin încheierea de ședință de la termenul din 20.01.2009, instanța de fond a luat act, în temeiul art. 246 Cod.pr.civilă, de renunțarea acestor reclamanți la acțiune, cereri de renunțare care au fost depuse în ședință publică la dosar de apărătorul acestor reclamanți.
Reclamanții sus-menționați nu au declarat recurs împotriva încheierii de renunțare la judecată din data de 20.01.2009, ce le-a fost comunicată la data de 28.01.2009, potrivit dovezilor de primire aflate la filele 288-291 dosar fond, situație în care recursul acestora, declarat împotriva sentinței instanței de fond, în care nici nu mai figurează drept părți în cauză și care vizează critici privitoare la greșita soluționare a fondului cauzei apare ca inadmisibil, urmând ca în baza art. 312 alin. 1 Cod pr.civilă să fie respins ca atare.
În ceea ce privește recursul celorlalți reclamanți și al pârâtei, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recursurile declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul pârâtei este fondat, iar al celorlalți reclamanți este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Referitor la recursul pârâtei, ce se impune a fi analizat cu prioritate în raport de soluția pronunțată de C prin decizia de față, se reține că instanța de fond a respins prin sentința pronunțată excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și prescripției dreptului la acțiune invocate de recurenta-pârâtă, soluție care este corectă.
Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, se reține că aceasta presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titular al dreptului afirmat, pe când, calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală, cât și pe cea a pârâtului chemat în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
În cauză de față, reclamanții au indicat cu claritate în cererea introductivă de instanță atât obiectul pretențiilor acestora, cât și motivele de fapt și de drept pentru care au chemat în judecată societatea-pârâtă, astfel că aceștia au calitatea procesuală de a sta în judecată în raportul juridic cu pârâta pentru drepturile bănești pe care le-au cerut în nume propriu, afirmând că acestea decurg din relațiile lor de muncă cu unitatea angajatoare, iar împrejurarea că cererea acestora este neîntemeiată, după cum se va arăta în continuare, nu justifică admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, se reține că într-adevăr, potrivit art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii, dreptul la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului, așa cum se susține de către recurentă, legea nefăcând nicio diferențiere în ce privește natura acestui drept, însă în ce privește drepturile salariale, prin același articol, la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani aplicabil în toate situațiile în care obiectul acțiunii este dat de pretenții salariale, indiferent de izvorul acestora- ca în situația de față, astfel că în mod corect instanța de fond a respins și excepția prescripției invocată de recurentă.
Nu există reglementare și nici nu a fost în intenția legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripție diferite în funcție de izvorul acestora.
Criticile privind modalitatea greșită de soluționare a fondului cauzei sunt însă întemeiate.
Astfel, în conformitate cu disp.art.176 alin.1 din CCM la Nivelul Energie Electrică, petrol și Gaze invocat de reclamanți, cu ocazia unor evenimente anuale, Paște, ziua meseriei, C, precum și în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă), salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaos, în sumă fixă.
Art.176 alin.6 din același contract statuează, cu titlu de excepție, că fiecare din adaosurile de mai sus- printre care și cel în discuție în cauză- se acordă în condițiile în care, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic, nu s-a convenit introducerea lui în salariul de bază.
Recurenta a susținut și dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă a fost inclusă în salariile de bază ale angajaților, inclusiv ale intimaților- reclamanți, astfel cum se va arăta în continuare:
Prin art.168 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anul 1997 încheiat de fosta Regie Autonomă a RA, pe de o parte și salariați, reprezentați de, pe de alta, s-a prevăzut dreptul la suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă în cuantum minim de un salariu minim pe RA, valoarea concretă a acestui drept urmând a fi introdusă în salariul de bază începând cu data de 1 iunie 1997, conform art.168 alin.3 din CCM.
Pentru anul 1998, art.168 alin.2 din pe anul respectiv prevede expres că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost efectiv inclusă în salariul de bază, conform telexului nr.2412/1998.
Acest înscris emis și semnat de SN SA, pe de o parte și, pe de alta, stabilește ca prima anuală de aprovizionare pentru toamnă să fie inclusă în salariul de bază brut sub forma unei cote procentuale începând cu data de 1 martie 1998, astfel: pentru salarii brute de bază până la 1.000.000 lei-10%; pentru salarii brute de bază între 1.000.000-2.000.000 lei-7% și pentru salarii brute de bază de peste 2.000.000 lei-5%, salariile brute de bază fiind astfel majorate de la această dată și constituind baza la care au fost calculate și acordate creșteri salariale rezultate din indexările periodice stabilite prin hotărâri ale Guvernului României.
Și în continuare, în contractele colective de muncă la nivel de unitate aferente anilor 2000, 2002, dreptul salarial suplimentar pentru aprovizionarea de toamnă este prevăzut în aceiași termeni de mai sus, iar ulterior, deși reglementarea nu mai este stipulată, nu s-a susținut și nici nu s-a probat că nu ar mai fi fost plătit, fiindcă salariile angajaților nu au fost diminuate cu sumele sau cotele procentuale arătate expres în adresa semnată și însușită de părțile contractante, așa cum s-a arătat mai sus.
În concluzie, rezultă că în cauză s-a făcut dovada includerii suplimentărilor solicitate în salariile brute de bază ale intimaților-reclamanți, prin efectul menținerii acestora în salariul brut de bază până în prezent, astfel că soluția primei instanțe, prin care a fost admisă în parte acțiunea, apare ca fiind greșită.
Față de cele ce preced, Curtea privește recursul pârâtei ca fondat, astfel că în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va admite, iar conform art.312 alin.2 și 3 Cod pr.civilă va modifica în parte sentința în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor pentru aprovizionarea toamnă-iarnă 2007, actualizate, ca neîntemeiat, menținând restul dispozițiilor sentinței.
Referitor la recursul celorlalți reclamanți, respectiv al reclamanților, -, -, -, -, -a, -, -, G, -, -, și se rețin următoarele:
În conformitate cu disp.art. 187 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii energiei electrică, termică, petrol și gaze înregistrat la sub nr. 288/15.02.2006, publicat în Monitorul Oficial din 26.03.2007, salariații agenților economici nominalizați în anexa nr. I punctul B, vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, iar potrivit art. 187 alin. 2 din același contract, de același drept beneficiază salariații avuți în vedere la alin. 1 și cei ai agenților economici din industria petrolieră nominalizați în anexa nr. I, în cazul în care acesta nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază, statuându-se la alin. 3 al.art. 187 că prin contractele colective de muncă la nivele inferioare vor fi stabilite cuantumul și condițiile de acordare.
Prin art. 176 din CCM la nivel de unitate( ) s-a prevăzut, la alin. 1, că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă pe anul 1997.
Pârâta a arătat că începând cu anul 1997 sindicatul nu a mai intrat în negocieri cu patronatul pe tema acordării distincte a ajutorului social constând în plata contravalorii unei cote determinate de gaze naturale.
Deși reglementarea privitoare la acordarea ajutorului constând în contravaloarea unei anumite cantități de gaze naturale nu a mai fost prevăzută în contractele colective de muncă la nivel de unitate, nu s-a susținut și nici nu s-a probat că dreptul respectiv nu ar mai fi fost plătit deoarece salariile angajaților nu au fost diminuate cu suma corespunzătore contravalorii cantității de gaze naturale inclusă inițial în salariul de bază al angajaților, după cum s-a prevăzut expres în CCM la nivel de unitate, încheiat între societatea pârâtă și salariați, reprezentați de, în sensul celor sus-arătate.
În consecință, pârâta a acordat ajutorul social tuturor salariaților prin includerea acestuia în salariul de bază al angajaților, iar de atunci și până în prezent ajutorul a fost plătit ca parte integrantă din salariu.
În ceea ce privește ajutorul material pentru aprovizionarea toamnă-iarnă 2005, 2006, la care fac trimitere recurenții-reclamanți, soluția de respingere a cererii acestora privind plata ajutorului respectiv apare ca fiind corectă ținând cont de argumentele expuse cu prilejul analizării recursului pârâtei, ce nu se mai impun a fi reluate.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul reclamanților sus-menționați ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței indicate de acești recurenți în motivarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanții, C și toți prin reprezentant avocat, cu domiciliul ales în com.-, județ D, la Cabinet avocatură împotriva sentinței civile nr. 255 pronunțată la data de 3 februarie 2009 de Tribunalul Dâmbovița.
Respinge ca nefondat recursul declarat de ceilalți reclamanți, respectiv al reclamanților, -, -, -, -, -a, -, -, G, -, -, și, toți prin reprezentant avocat, cu domiciliul ales în com.-, județ D, la Cabinet avocatură împotriva aceleiași sentințe civile nr. 255 pronunțată la data de 3 februarie 2009 de Tribunalul Dâmbovița.
Admite recursul declarat de pârâta SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 255 pronunțată la data de 3 februarie 2009 de Tribunalul Dâmbovița în contradictoriu cu recurenții-reclamanți, -, -, -, -, -a, -, -, C, -, G, -, -, și și în consecință:
Modifică în parte sentința în sensul că respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor pentru aprovizionarea toamnă-iarnă 2007, actualizate.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 mai 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
--- - --- - --- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
/VS
3 ex./15.06.2009
Trib. D nr-
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
