Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 2183/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 2183
Ședința publică din data de 17 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr
JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Vera Andrea Popescu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanții, -, și, toți cu domiciliul ales la cabinet avocatură - - P,-, județ P, împotriva sentinței civile nr.1093 din 22.05.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA B, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru recurenții-reclamanți avocat - din cadrul Baroului P, în baza împuternicirii avocațiale din 3.09.2009, intimata-pârâtă reprezentată de avocat din cadrul Baroului P, în baza împuternicirii avocațiale depuse la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Avocat - având cuvântul arată că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat și solicită acordarea cuvântului pentru dezbateri.
Avocat având cuvântul arată că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat și solicită acordarea cuvântului pentru dezbateri.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat - având cuvântul pentru recurenți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea cu trimitere spre rejudecare pentru efectuarea expertizei contabile.
Critică sentința pronunțată la fond ca fiind nelegală și netemeinică întrucât s-a reținut în mod greșit că au solicitat o altă indemnizație de concediere, în fapt, reclamanții solicitând obligarea intimatei la plata unor sume reprezentând diferențe la indemnizațiile de concediere achitate de angajator ca urmare a disponibilizărilor colective, care nu au fost calculate în mod corect, în conformitate cu prevederile art. 50 din CCM și punctul 4 din Planul social.
Instanța de fond nu a încuviințat efectuarea în cauză a unei expertize contabile prin care să se verifice aceste susțineri și să determine cuantumul sumelor neachitate, nedând dovadă de rol activ.
Apreciază că trebuia motivată această respingere a probei cu expertiză de specialitate, nefiind suficientă motivarea că s-a respins cererea întrucât sunt suficiente probe la dosar.
Solicită, în principal, casarea cu trimitere, iar în subsidiar, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Avocat având cuvântul pentru intimată, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca temeinică și legală.
Arată că la nivelul tuturor instanțelor s-a solicitat ca instanța să recalculeze dacă dreptul solicitat a fost corect sau nu calculat.
SC SA, fără a fi obligată de vreo normă, a găsit necesar să modifice drepturile salariale, în favoarea salariaților, iar acum se cere instanței de judecată să se calculeze dacă pârâta a avut prin serviciul special abilitatea calculării corecte a acestor drepturi, în condițiile în care toate salariile compensatorii au fost identice pentru absolut toată lumea, algoritmul fiind identic pentru toți salariații și calculat conform punctului 4 din Planul social.Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamanții, -, și au chemat în judecată pe pârâta SC SA, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 4940,46 lei pentru fiecare dintre reclamanții disponibilizați în anul 2006, respectiv de 5228,21 lei pentru fiecare dintre reclamanții disponibilizați în anul 2007, ce au fost indicați, reprezentând diferența neachitată cu titlul de indemnizație de concediere.
S- mai solicitat actualizarea sumelor în raport de indicele de inflație, precum și obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat ca au fost salariații pârâtei, raporturile de muncă ale acestora încetând din inițiativa angajatorului, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Au mai arătat reclamanții că în raport de disp. art. 50 din CCM la nivel de unitate pentru anii 2006 și 2007 și art.4 din Planul Social, anexă la CCM, salariații disponibilizați ca urmare a concedierilor colective aveau dreptul la indemnizații de concediere în cuantum de mai multe salarii medii brute, în funcție de vechimea în, algoritmul de calcul fiind următorul: indemnizația de concediere pentru anul 2006, respectiv pe 2007, trebuia să fie egală cu salariul mediu brut pe calculat pe baza celui din 2004 și majorat în anii următori direct proporțional cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzut în CCM și care a fost de 10% pentru anul 2006 și de 12 % pentru anul 2007.
De asemenea, s-a arătat de către reclamanți că deși au fost disponibilizați în anii 2006 și 2007, pârâta nu a aplicat procentul de 10%, respectiv 12% conform algoritmului descris în Planul Social, reclamanții fiind îndreptățiți la primirea unor sume de bani mai mari.
Totodată, s-a susținut că pârâta a calculat în mod greșit impozitul la întreaga sumă acordată, încălcând art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal, ce statuează că sumele reprezentând plăți compensatorii calculate la nivelul salariului mediu pe unitate nu se impozitează, astfel că pârâta trebuia să rețină impozit numai pentru diferența dintre suma reprezentând 15 salarii medii brute, acordate conform deciziilor de concediere și suma reprezentând 15 salarii medii nete, care nu sunt supuse impozitării, reieșind în final diferențele solicitate prin acțiunea de față, conform situației de calcul anexată acțiunii.
În drept, au fost invocate disp. art. 283 lit. c, art. 161 alin. 4, art. 166 din Codul muncii, art. 50 din CCM pe 2006 și 2007 și pct. 4 din Planul Social anexă la CCM pe anii 2006-2007.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care invocat excepția prescripției dreptului la acțiune susținându-se că termenul de prescripție aplicabil este cel de 30 zile de la comunicarea deciziei de concediere- care cuprindea și cuantumul sumei acordate ca indemnizație de concediere-prevăzut de art.283 alin.1 lit.a din Codul muncii.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătându-se că dispozițiile art. 50 din CCM au fost înlocuite, în avantajul salariaților, cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social, ca urmare negocierilor purtate între și SC SA, iar indemnizațiile de concediere au fost corect calculate, în conformitate cu prevederile Planului Social, indicându-se în concret care a fost modalitatea de calcul, din sumele rezultate scăzându-se cota de impozit de 16%, rezultând în final suma netă achitată fiecărui reclamant, depunându-se și o situație anexă privind modul de calcul general al indemnizațiilor de concediere.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1093 pronunțată la 22 mai 2009, Tribunalul Prahovaa respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar pe fond, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă este neîntemeiată, fiind respinsă pe motiv că în speță sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, acțiunea fiind supusă termenului de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data scadenței drepturilor solicitate.
Pe fondul cauzei, s-a reținut, în esență, că reclamanții au fost salariații pârâtei, contractele de muncă ale acestora încetând în baza art. 65 si 66 din Codul muncii, iar cu ocazia concedierii, reclamanții au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizație de concediere, în funcție de vechimea avută în, în conformitate cu dispozițiile art.50 din CCM completat cu art. 4 din Planul Social.
S-a mai arătat că dacă prin Planul Social s-ar fi urmărit să se plătească cumulat indemnizațiile de concediere, ar fi însemnat ca în Planul Social să se prevadă în mod expres că pe lângă indemnizația de concediere prevăzută de art. 50 din CCM, fiecare salariat urmează să mai primească și indemnizația de concediere prevăzută de art. 4 din Planul social.
Or, a reținut tribunalul, art.4 din Planul Social prevede plata unor indemnizații de concediere mai mari decât cele prevăzute în art.50 CCM și nicidecum cumularea lor întrucât, în caz contrar, ar însemna să se achite pentru concedierile ce nu țin de persoana salariatului aceleași drepturi salariale, respectiv pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere de două ori, ceea ce este inadmisibil.
De asemenea, s-a reținut că la calcularea indemnizațiilor de concediere acordate, s-a ținut seama de dispozițiile CCM, ale Planului Social, luându-se în calcul salariul mediu brut pe din anul anterior disponibilizării, la care s-a aplicat impozitul aferent prevăzut de normele legale în vigoare, motiv pentru care reclamanții au încasat, la momentul disponibilizării, suma netă ce li s-a cuvenit.
S-a concluzionat că reclamanții au primit indemnizațiile de concediere, astfel cum au fost prevăzute în art.50 din CCM și negociate prin Planul Social, considerente pentru care tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe reclamanții au declarat recurs criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.9 și art.3041Cod pr.civilă.
Susțin recurenții că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii apreciindu-se eronat de către instanța de fond că prin acțiune reclamanții au solicitat o altă indemnizație de concediere în condițiile în care aceștia au cerut obligarea intimatei la plata unor sume reprezentând diferențe la indemnizațiile de concediere achitate de angajator ca urmare a disponibilizărilor colective, indemnizații care nu au fost calculate corect, conform art. 50 din CCM 2006-2007 și pct. 4 din Planul Social.
Astfel, recurenții au susținut că potrivit algoritmului de calcul menționat la punctul 4 din Planul Social, la stabilirea acestor indemnizații trebuia să se ia în calcul valoarea salariului mediu brut din anul anterior concedierii, majorat cu procentajul cu care se majorează salariile prevăzut în CCM în anul disponibilizării, procentaj care apare inserat în art. 128 alin.6 din CCM pentru anul 2006, respectiv 2007, la care s-a făcut referire.
Se mai arată că instanța s-a limitat la simple afirmații generice, fără a înțelege solicitarea recurenților, motivând sentința în sensul că au fost acordate un număr mai mare de salarii medii brute decât cele prevăzute la art. 50 din CCM 2006, 2007.
Se învederează, în continuare, că la pronunțarea soluției instanța nu a avut în vedere algoritmul de calcul prevăzut la punctul 4 din Planul Social fiind firesc ca în raport de acest text, pentru anul 2006, să se calculeze salariul mediu brut pe din anul anterior (2005), majorat în anul 2006, reprezentând anul disponibilizării, cu procentul de 10% prevăzut de art. 128 alin. 6 din CCM pe 2006, ceea ce nu s-a realizat în fapt, angajatorul neaplicând acel coeficient de creștere salarială atunci când a calculat indemnizațiile de concediere.
Arată recurenții că deși potrivit art. 287 din Codul muncii, angajatorul are sarcina probei în litigiile de muncă, actele depuse în apărare de intimată nu probează aplicarea procentelor reprezentând creșterea salarială pe anii respectivi, conform pct. 4 din Planul Social, iar instanța a respins în mod nejustificat proba cu expertiză contabilă solicitată de recurenții-reclamanți motivând aceasta prin faptul existenței unor suficiente acte la dosar, ceea ce echivalează cu o nemotivare.
Prin urmare, susțin recurenții, instanța nu și-a respectat obligația de avea rol activ, probele au fost administrate incomplet, ceea ce dus la aprecierea eronată a acestora, actele dosarului neputând înlocui concluziile unui expert contabil, proba cu expertiză fiind pertinentă, concludentă și utilă cauzei, instanța neintrând în cercetarea fondului.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea expertizei contabile.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanță, prin apărător ales, la termenul din 17.11.2009, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Este neîntemeiată susținerea recurenților potrivit căreia fiind disponibilizați în anul 2006, respectiv 2007, la calculul indemnizației de concediere acordată acestora trebuia să se aibă în vedere și procentul de majorare a salariilor la nivel de societate pe anii în care a avut loc concedierea, câtă vreme, în raport de prevederile Planului Social încheiat între și, calculul indemnizației de concediere s-a făcut în mod corect pornindu-se, ca bază de calcul, de la salariul mediu brut din pe anul 2004 aplicându-se procentul de creștere a salariilor din anul anterior asupra salariului mediu brut, așa cum acesta a fost calculat în anul anterior, astfel încât pentru cei disponibilizați în anul 2006, baza de calcul a reprezentat-o salariul mediu brut din anul 2005, calculat la rândul său pe baza celui din 2004, la care s-a aplicat procentul de creștere a salariului pe anul 2005, de 13%. Același procedeu s-a utilizat și la calcularea indemnizațiilor de concediere pentru cei disponibilizați în anul 2007, baza de calcul reprezentând-o salariul mediu brut din anul anterior, respectiv 2006, calculat, la rândul său, pe baza celui din 2005, la care s-a aplicat procentul de creștere a salariilor pe anul 2006, de 13,5%.În acest sens a fost depusă de către pârâtă, spre exemplificare, și situația de calcul anexată întâmpinării la instanța de fond.
Nici dispozițiile art. 56 alin 4 lit. j din Codul Fiscal invocate de recurenți nu sunt aplicabile întrucât în speță, indemnizațiile de concediere calculate conform Planului Social nu s-au stabilit în funcție de salariul mediu net, pentru a fi incidente prevederile respective, ce statuează că sumele reprezentând plăți compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, nu se impozitează.
Dispozițiile punctului 4 din Planul Social, ce se referă la pachetele financiare acordate celor concediați colectiv, prevăd acordarea mai multor salarii medii brute la nivel de unitate, ce diferă în funcție de vechimea în a celor concediați, astfel încât, de vreme ce indemnizațiile de concediere au fost stabilite pe baza salariului mediu brut din, în mod corect intimata-pârâtă a calculat și scăzut, conform dispozițiilor Codului Fiscal, și impozitul legal datorat la aceste sume, de 16%, rezultând în final sumele nete pe care recurenții le-au încasat efectiv.
În privința probei cu expertiză contabilă solicitată de recurenții-reclamanți la prima instanță, această probă a fost justificat respinsă la termenul din 22.05.2009.Interpretarea dispozițiilor cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și ale Planului Social invocate de recurenții-reclamanți în susținerea acțiunii cad în sarcina instanței de judecată și nu a expertului, iar obiectivele expertizei solicitate de recurenții-reclamanți la instanța de fond conform notei de probe depuse la dosar porneau de la interpretarea susținută de recurenți ca fiind cea corectă.
Or, de vreme ce nu se poate reține, pentru argumentele ce preced, că recurenții-reclamanți ar fi îndreptățiți la stabilirea cuantumului indemnizației de concediere conform celor arătate de aceștia, nefiind incidente nici dispozițiile art. 56 alin. 4 lit.j din Codul Fiscal, iar indemnizația de concediere acordată conform prevederilor art. 50 din CCM, completate cu prevederile Planului Social, a fost corect calculată, este evident că o expertiză contabilă-salarizare nu se justifica, proba respectivă nefiind concludentă în cauză.
Chiar dacă recurenții nu au solicitat o altă indemnizație de concediere, ci practic, au cerut prin acțiune obligarea pârâtei la plata unor diferențe de bani, susținând că acestea le sunt datorate, ca urmare a necalculării corecte a indemnizațiilor acordate acestora cu ocazia concedierii, soluția primei instanțe, care a respins acțiunea ca neîntemeiată este, raportat la considerentele mai sus arătate, corectă neputând fi primită critica recurenților potrivit căreia tribunalul nu ar fi intrat în cercetarea fondului.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței indicate de recurenți în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, -, și, toți cu domiciliul ales la cabinet avocatură -, în P,-, județ P, împotriva sentinței civile nr.1093 din 22 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA B, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 noiembrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Vera Andrea Popescu
--- - --- - -- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
/VS
4 ex./17.12.2009
Trib.P nr-
, -
Președinte:Elena Simona LazărJudecători:Elena Simona Lazăr, Vera Andrea Popescu
