Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 195/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 195/R-CM
Ședința publică din 04 Martie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
Judecător - -
Judecător - - -
Grefier - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC - L DE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.811/CM din 28 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, lipsind recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, intimații-reclamanți, intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care se constată că nu sunt cereri prealabile acordării cuvântului asupra recursurilor.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Consilier juridic pentru recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, susține oral recursul așa cum a fost formulat în scris, solicitând admiterea lui și modificarea sentinței pronunțată de Tribunalul Argeș în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar pe fond respingerea acțiunii.
Având cuvântul asupra recursului Ministerului Public - Parchetul de lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, arată că este de acord cu admiterea lui așa cum a fost formulat în scris.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată la data de 25.09.2007, reclamanții, G, -, -, -, G, a, A, -, -, - -, -, G, G, și au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați pârâții la calcularea și la plata despăgubirilor echivalente sporului de confidențialitate de 15% începând cu luna septembrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare plății drepturilor bănești solicitate
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt magistrați și personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetelor din raza Curții de APEL PITEȘTI și sunt discriminați, contrar prevederilor art.1-6 din nr.OG137/2000 și a art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, susținând că nu poate fi obligat la plata unor drepturi bănești pentru salariații altor instituții, cu toate că are calitatea de ordonator principal de credite. Prin aceeași cerere a solicitat ca toate actele de procedură să-i fie comunicate la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice
La rândul său, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, susținând că Judecătoria Pitești are calitate să soluționeze acest litigiu. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, susținând că admiterea acesteia ar echivala cu o adăugare la legea specială de salarizare a magistraților, iar cu atât mai mult, reclamanții își întemeiază acțiunea pe un act normativ ce a intrat în vigoare la data de 01.02.2006, legea neputând retroactiva, acest act normativ aplicându-se numai personalului civil din instituțiile militare, pe când reclamanții fac parte din autoritatea judecătorească.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr.811/CM din 28 noiembrie 2007, admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș să plătească acestora drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul de încadrare pentru perioada 25.09.2004 - 28.11.2007, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce celorlalți pârâți indicați anterior fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate.
Au fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-a reținut de instanța de fond, la pronunțarea acestei sentințe, că prin încheierea din data de 28.11.2007 toate excepțiile au fost respinse ca neîntemeiate.
Tribunalul este competent material să soluționeze cauza, deoarece conform art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedete că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificate, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, s-a reținut că potrivit Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, reclamanții fac parte din personalul din unitățile de justiție (unități bugetare), cărora le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau C puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, acestea se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie astfel o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci, reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoană nefiind mai presus de lege.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată numai în parte, neputându-se acorda aceste drepturi și pentru viitor.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art.27 din nr.OG137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Se arată, în recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
În mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui recurent, fără a se avea în vedere că rolul său este de a răspunde de elaborarea proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale și că, pe de altă parte, ministrul economiei și finanțelor este ordonator principal de credite, așa cum este și ministrul justiției, situație în care primul nu poate fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.
Pe de altă parte, atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților o are instituția angajatoare, respectiv Ministerul Justiției, raporturile de muncă existând între acesta și reclamanți, fără ca recurentul să fie implicat în vreun fel.
Față de acestea solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii față de acesta.
În recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B se critică sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică, întrucât:
1. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Având în vedere că reclamanții și-au întemeiat solicitările pe dispozițiile nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cererea pentru despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării se soluționează conform art.27 alin.1 din această ordonanță, potrivit dreptului comun.
2. Instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea recurentului la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.
Nu s-a avut în vedere că art.3 alin.1 din nr.OG19/2006 stabilește acest spor numai pentru cadrele militare și alți salariați ai Ministerului Apărării, nu și pentru personalul angajat în alte instituții publice.
După intrarea în vigoare a legii, de modificare a acestei ordonanțe, sporul respectiv a fost prevăzut pentru cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Cum reclamanții nu au nici una din aceste calități pentru a beneficia de prevederile Legii nr.444/2006, acțiunea acestora trebuia respinsă.
3. În mod greșit instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în situația în care recurentul, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără baza legală pentru respectiva cheltuială.
Întrucât MINISTERUL PUBLIC este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor, prin legea bugetului de stat și ca urmare, obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina acestora a unor obligații imposibile.
Față de motivele arătate solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
Recursurile declarate de pârâți sunt nefondate.
Referitor la recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, se constată că primul motiv de recurs privește competența tribunalului dea soluționa cauza de față.
Având în vedere textele de lege invocate de reclamanții-intimați în motivarea acțiunii, precum și în considerentele reținute de instanța de fond, anume obligarea pârâților la calcularea și la plata despăgubirilor echivalente sporului de confidențialitate, actualizate, se constată că, deși Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la fel ca reglementarea anterioară, omite să precizeze natura raportului juridic de muncă al acestora, este incontestabil că magistrații constituie o categorie distinctă de personal, care se află în raporturi juridice de muncă cu autoritatea din care fac parte, având rolul de a exercita puterea judecătorească.
Prin urmare, solicitarea reclamanților de a fi obligat angajatorul să le plătească sume de bani în directă legătură cu executarea Contractului individual de muncă încheiat între părțile în litigiu și, mai ales, cu referire la unul din elementele esențiale ale acestui contract - salariul/indemnizația datorată de angajator - nu poate fi calificat decât litigiu de muncă, iar nu de natură civilă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, premisa acțiunii reclamanților o constituie încălcarea de către angajator, a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Văzând și dispozițiile art.2 pct.1 litera c din Codul procedură civilă la care face trimitere art.284 alin.1 Codul muncii, Curtea reține că, în mod corect prezenta acțiune a fost soluționată în primă instanță de tribunal, competent din punct de vedere material chiar dacă, în susținerea acțiunii, reclamanții au indicat ca temei de drept acte normative speciale. Acestea (art.21 alin.1 din nr.OUG137/2000) prevăd o procedură de soluționare de drept comun care, în speță, potrivit celor expuse mai sus, este tot dreptul muncii.
C de-al doilea motiv de recurs vizează inadmisibilitatea acțiunii, întrucât prin stabilirea drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești și este de asemenea nefondat.
Dacă pârâtul ar fi înțeles să invoce depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, susținerile din acest motiv de recurs nu se încadrează în dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă care vizează incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.
Din conținutul acestora reiese că se referă la încălcarea și aplicarea greșită a legii atunci când a apreciat că judecătorilor li se cuvine sporul de confidențialitate, deși nu este reglementat printr-o dispoziție expresă, astfel că în mod corect aceste susțineri se încadrează în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și următoarele, așa că vor fi analizate împreună.
Din actele și lucrările dosarului rezultă neîndoios că reclamanții funcționează ca magistrați și personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetelor din cadrul Curții de APEL PITEȘTI, iar potrivit art.99 lit.d și art.4 din Legea nr.303/2004, precum și art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea nr.328 din 24 august 2005, au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile obținute în această calitate, deci să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile ce le parvin în exercițiul funcției.
Mai mult, nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară - pentru care sunt posibilități de aplicare a unei sancțiuni disciplinare - inclusiv excluderea din magistratură, cea mai gravă pe scara ierarhică a sancțiunilor prevăzute de legea specială pentru aceștia.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiunilor conferite de lege, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul (indemnizație) de încadrare.
În acest sens instanța a făcut referire la funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract, funcționarii publici care constituie aparatul de lucru al Guvernului, cei din Administrația Președințială, din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
În această situație se pune problema de a aprecia dacă magistrații și personalul auxiliar de specialitate se află în situația comparabilă cu persoanele amintite, pentru a concluziona dacă neacordarea acestui spor în beneficiul lor constituie o discriminare sub acest aspect, prima instanță făcând corect trimitere la Directiva 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile angajării care constituie aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării.
Tot astfel, a motivat că prin art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă care având caracter sinalagmatic presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.
Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
Față de aceste considerații, este cert că reclamanții se află nu doar într-o situație comparabilă, dar chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.
Sub acest ultim aspect, instanța de fond a observat corect că sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamanților.
Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate care se acordă exclusiv funcției de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.
Dacă diferențierea salariilor se face în raport de nivelul studiilor, treaptă sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, aceasta nu privește și sporurile salariale care se acordă în considerarea unor criterii specifice, în cauză, păstrarea confidențialității asupra datelor și informațiilor obținute în executarea obligațiilor de muncă.
În consecință, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții au fost discriminați în sensul art.2 alin.1 și 3 și art.6 din nr.OG137/2000, aflându-se în mod clar într-o situație juridică și faptică identică și comparabilă ce fundamentează acordarea acestui spor și pentru alte categorii de personal.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La fel, se grevează pe art.7 din pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Față de cele expuse, este inexact că acordarea sporului de confidențialitate nu are suport legal pentru magistrați și personal auxiliar de specialitate și că aceștia nu se află în situații comparabile cu alte categorii de personal pentru care este prevăzut, dimpotrivă prin hotărârea pronunțată tribunalul dând o aplicare corectă dispozițiilor legale evocate și asigurând posibilitatea reclamanților la un proces echitabil.
Și C de-al treilea motiv de recurs este nefondat.
În cauză, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin plata cu întârziere a sporului de 15%, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Prin acest mod se menține constantă paritatea dintre salariul real și salariul nominal, primirea de către salariați cu întârziere, a drepturilor bănești la care erau îndrituiți în virtutea raportului lor de muncă, neîmpietând asupra cantității de bunuri și servicii pe care persoana fizică angajată le poate dobândi în această situație.
Rezultă astfel că recursul formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este în totalitate nefondat.
Și recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat.
Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă ca și pârât. În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantului, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Față de susținerile făcute, în sensul că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești obligându-l să elaboreze bugetul de stat, recursul este de asemenea nefondat, întrucât instanța nu a instituit o asemenea obligație pentru acest pârât, ci pe aceea de a aloca fondurile necesare pentru plata drepturilor în litigiu, iar pe de altă parte, pronunțându-se în acest mod, a acționat în contextul atribuțiilor constituționale conferite pentru puterea judecătorească și nu pentru celelalte puteri din stat.
Față de cele reținute mai sus, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă raportat la art.291 Codul muncii, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr.811/CM/28.11.2007, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, pe care o va menține ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC - L DE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.811/CM din 28 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 martie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./20.03.2008
Jud.fond:
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță
