Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 2007/2009. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

Secția Litigii de Muncă

și Asigurări Sociale

DOSAR NR-

DECIZIA CIVILĂ NR. 2007

Ședința publică din 8 decembrie 2009

PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf

JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru

JUDECĂTOR 3: Dumitru Popescu

GREFIER: - -

Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, împotriva sentinței civile nr. 1366/14.05.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.

CURTEA,

Deliberând constată că:

Prin sentința civilă nr. 1366/14.05.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții, și, au fost obligați pârâții la plata sporului de 50% aplicat salariului de bază pe perioada 01.01.2001 - 19.06.2004, și respectiv pe perioada 01.10.2000 - 01.08.2004, precum și în viitor, începând cu data de 17.01.2008 - și în continuare către reclamanta, dreptului actualizate începând de la daat nașterii dreptului și până la plata efectivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în fapt și în drept următoarele:

Art. 47 din Legea nr. 50/1996 a prevăzut pentru magistrați și personalul auxiliar un spor de risc si suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul sau indemnizația de bază brută lunar, acest drept salarial fiind abrogat prin art. 42 al G 83/2000.

Abrogarea prin art. 42 al G nr. 83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct. 42 din G nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.

În legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, prin decizia nr. XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, iar potrivit acestei decizii, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției, tribunalul constată că este neîntemeiată.

Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.

În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:

Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.

La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.

Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.

În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.

În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.

Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.

Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.

De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.

Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.

Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.

În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.

Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.

O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.

În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.

Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.

Pe de altă parte dreptul salarial consacrat printr-o normă juridică organică face parte din categoria drepturilor câștigate și se subscrie noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Suprimarea acestui drept subiectiv civil printr-o normă juridică declarată ulterior neconstituțională în condițiile legii reprezintă o deposedare abuzivă cu privire la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar acțiunii în justiție pentru valorificarea unui astfel de drept nu-i poate fi opusă prescripția extinctivă, în dreptul comun cu referire la Decretul 167/1958 neexistând reglementat un termen de prescripție pentru astfel de situații fiind respinsă excepția prescripției, va fi admisă acțiunea reclamanților. O astfel de diferență de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații analoage, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus citată; dar aceasta este și o practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea Art. 6 alin (1), Art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003, -Poirez contra Franța; decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

legislativă și confuzia s-au produs datorită ignorării dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, în care sunt reglementate distinct componentele salariului, text de lege de drept comun cu caracter imperativ, în materia dreptului muncii, în vigoare în prezent și la data includerii sporului în discuție în salariul de bază brut lunar;

Dacă o lege în vigoare arată distinct și expres care sunt componentele salariului:salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar ulterior acestei reglementări un alt act normativ confundă salariul de bază cu indemnizația, ba mai mult include unele în altele componentele salariului, cum s-a întâmplat în speța de față, iese în evidență nu numai incoerența legislativă, ci și confuzia creată, care are efectul diminuării venitului net lunar al salariaților în cauză;

Acest efect de diminuare a veniturilor nete lunare se produce progresiv, în timp, deși aparent și efectiv aceste venituri cresc, întrucât, de lege oac reșterii se referă numai la salariul de bază brut lunar al reclamantei, - greșit și confuz numit indemnizația de încadrare brută lunară, deoarece indemnizația este o componentă variabilă a salariului care se adaugă la salariul de bază al persoanelor care sunt detașate, delegate, trimise în misiune, ori care au funcții de conducere etc. iar sporurile, cum este și acela, în cauză, se calculează într-un anumit procent din acest salariu de bază;

Includerea oricărui spor sau alt adaos - părți componente ale salariului, în salariul de bază - altă parte componentă a salariului, face imposibilă, deci, calcularea sporului într-un anumit procent din acest salariu, ceea ce, aritmetic, diminuează evident sporul.

Dreptul la muncă are cel mai cuprinzător izvor de drept în Codul muncii, ceea ce nu înseamnă că izvorul principal al dreptului constituțional, care este Constituția, nu este și un izvor important de drept în domeniul dreptului muncii. Astfel, neîngrădirea dreptului la muncă și libertatea muncii sunt de sorginte constituțională, arătându-se în Constituție, Capitolul II. Drepturile și libertățile fundamentale, la art. 41(1) că Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, pre-cum și a locului de muncă este liberă.

Din acest text constituțional, cu forță juridică supremă (art. 1 alineat 5 din Constituție), se desprinde ideea consacrării dreptului la muncă - drept funda-mental și libertate fundamentală a omului în același timp, chiar dacă el nu este direct proclamat în legislația noastră internă, atâta timp cât, potrivit normelor internaționale, acest drept este unul din drepturile esențiale ale omului, așa cum este statuat înDeclarația universală a drepturilor omului(art. 23 punct 1), înPactul internațional cu privire la dreptu-rile economice, sociale și culturale(art. 6 punct 1), adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 (XXI) și înCarta socială europeană revizuită(Partea a II-a, art. 1), acte normative de drept internațional care, fiind ratificate de România, fac parte din dreptul intern; în acest din urmă act normativ de drept internațional al muncii este proclamat direct nu numai dreptul la muncă, ci și dreptul la o salarizare echitabilă, care derivă ca drept accesoriu din dreptul la muncă, protecția lor fiind reglementată deopotrivă în același regim juridic (accessorium sequitur principale).

Actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, se aplică prioritar față de nor-mele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituție. Acest text de constituțional este aplicabil în cauza de față, prima instanță aplicându-l corect și just (deși cu o motivare lapidară), deoarece prin acte normative interne succesive, incoerente și confuze, a fost suprimat un drept câștigat de reclamantă, acela al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, prin includerea lui nelegală în salariul lor de bază lunar, cum s-a arătat mai sus; în acest fel a fost încălcat nu numai art. 53 din Constituție, care interzice să se aducă atingere existenței unui astfel de drept, ci și art. 4 al Părții a II-a dinCarta socială europeană revizuită, potrivit cu care exercitarea dreptului la o salarizare echitabilă se asigură și "prinmetode legale de fixare a salariilor. Or, nelegalitatea metodei de includere și fixare a unei părți componente a salariului în altă parte componentă a acestuia, a fost făcută ca urmare a abrogării ilegale a componentei salariului numită spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, printr-un text al unui act normativ abrogator - Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care a fost declarat neconstituțional (adoptat cu încălcarea legii fundamentale), prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care s-a făcut referire și mai sus.

Excepția capacității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor va fi respinsă, deoarece o astfel de calitate este impusă de înseși obligațiile legale pe care le are acest pârât, cu privire la bugetul de stat.

Într-adevăr, fără avizele Ministerului Economiei și Finanțelor, fapt de notorietate și, deci, foarte bine știut și de acest pârât, nu pot fi luate în discuție de către legiuitor nici proiectele anuale de lege ale bugetului de stat și nici proiectele actelor normative de rectificare periodică ale acestui buget, de la care sunt finanțate și toate cheltuielile pe care le face, inclusiv acelea de personal, în executarea bugetului său, pârâtul Ministerul Justiției.

Or, așa fiind, nu mai încape nici o îndoială că acest pârât are calitate procesuală pasivă, opozabilitatea unui titlu executoriu cum este sentința recurată fiind necesară pe parcursul executării lui, fie benevole, fie silite, acest titlu executoriu referindu-se la realizarea unor creanțe ce se plătesc din bugetul de stat.

Într-o altă ordine de idei, în cauza de față fiind vorba de drepturi salariale restante a căror plată se face din bugetul Statului Român, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor rezidă în dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 25 din Decretul nr. 31 din anul 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit cărora statul este persoană juridică, și, ca subiect de drepturi și obligații "participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".

Observând Decizia nr. XXI din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 444 din 13 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat, într-un recurs în interesul legii, deci cu putere de lege, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, cum sunt și reclamanții în cauză, având funcția de judecători, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 23/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, tribunalul a considerat că această decizie reprezintă temeiul de drept al admiterii acțiunii.

Pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamanților se apreciază întemeiată cererea privind actualizarea sumei reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică aplicată salariului de bază brut lunar în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, respectiv cu ale art. 269 alineatele 1 și 2 din Codul muncii.

Referitor la solicitarea reclamantei privind plata dobânzii legale pentru suma datorată, aceasta este întemeiată potrivit art. 1084 cod civil și art. 1088 din Codul civil,- care completează daunele interese explicit și cu dobânda ca parte componentă a lor, aceasta neconfundându-se cu actualizarea sumelor potrivit ratei inflației.

În ceea ce privește efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamanților cu privire la acest spor, solicitarea este întemeiată potrivit art.4 alin. 3,6,7,8 din Decretul 92/1976.

Împotriva hotărârii au declarat recurs pârâții Ministrul Justiției și Libertăților și Direcția Generală a Finanțelor Publice T în reprezentarea Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea recursului modificarea în parte a hotărârii în sensul respingerii drepturilor salariale pretinse pe perioada 2000 - 2004, ca fiind prescrise.

În plus, pârâtul Direcția Generală a Finanțelor Publice T prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsa calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii față de obligarea acestui minister la plata pretențiilor către reclamanți în lipsa unui raport juridic între părți, arătând astfel că, hotărârea este nelegală.

Examinând recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, pentru unicul motiv de recurs vizând prescripția parțială a dreptului la acțiune, Curtea constată că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Având în vedere Decizia nr. XXI a Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.

În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:

Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.

În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.

În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.

Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.

Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.

În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.

În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Analizând motivul de recurs invocat de către pârâtul Direcția Generală a Finanțelor Publice T prin Ministerul Finanțelor Publice, referitor la excepția lipsa calității procesuale pasive, se apreciază că este nefondat, întrucât în speță obligația stabilită în sarcina acestui pârât constă în alocarea fondurilor necesare plății sumelor către reclamanți, ceea ce nu implică o obligație solidară în plată pentru a fi necesară existența unui raport de serviciu sau de muncă la care se referă recurentul.

Ministerul Finanțelor Publice nu este confundat nici cu Statul Român nici cu bugetul de stat, cum eronat se susține în motivarea recursului, ci se justifică calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în virtutea atribuțiilor și responsabilităților definite de art. 25 din Decretul nr. 31/1954, raportat la proiectele actelor normative de rectificare periodică a bugetului de stat în care pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are obligația stabilită legal de a solicita și a aviza proiectele care impun rectificarea - alocarea fondurilor pentru bugetul de stat.

În considerarea celor de mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează a se respinge recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 1366 din 14.05.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 8 decembrie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

- - - -

GREFIER,

- -

Red. / 15.01.2010

Tehnored./ 15.01.2010/2 ex

Prima instanță: și

Tribunalul Timiș

Notă: cu opinia separată a d-nului judecător în sensul admiterii recursurilor declarate de pârâți.

MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE

Contrar considerentelor ce alcătuiesc opinia majoritară, consider că, recursurile pârâților trebuiau admise, și sentința atacată modificată în parte, în sensul respingerii acțiunii promovate în parte, pentru următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din Codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.

În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică iar în cauză nu au fost învederate de reclamant existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, sancțiunea prescrierii dreptului reclamantului de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.

Nu poate fi reținută aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol al CEDO, întrucât stabilirea termenelor de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune nu este de natură a lipsi pe cetățeni de bunurile lor, ci este menită a pune capăt insecurității raporturilor juridice. A considera altfel, toate drepturile de creanță, considerate a fi un "bun" în interpretarea autonomă a art. 1 din Primul Protocol al CEDO, vor putea fi solicitate oricând, indiferent cine este titularul lor și indiferent de persoana căruia i se opun, fără a putea fi opusă prescripția dreptului material la acțiune, punând astfel în pericol securitatea raporturilor juridice, ducând în final la încălcarea art. 6 din CEDO.

Având în vedere cele expuse, opinez că soluția ce trebuia adoptată, era de admitere a recursurilor și de modificare a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul material la acțiune, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul d e procedura civilă.

JUDECĂTOR

- -

Președinte:Aurelia Schnepf
Judecători:Aurelia Schnepf, Florin Dogaru, Dumitru Popescu

#Judecator Aurelia Schnepf

Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 2007/2009. Curtea de Apel Timisoara

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 2007/2009. Curtea de Apel Timisoara