Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 2886/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2886
Ședința publică din 8 octombrie 2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu DR.- -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Maria Ana
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamantul-recurent și pârâta-recurentă "" VII împotriva sentinței civile nr.2178/15.05.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal s-a prezentat, pentru reclamantul-recurent lipsă, avocat, iar pentru pârâta-recurentă " " Vii, avocat.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta pârâtei-recurente depune la dosar împuternicirea avocațială și fotocopia facturii privind plata onorariului avocațial, precum și întâmpinare, copia raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de expert, copia raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de expert, înscrisuri din care câte un exemplar a fost comunicat reprezentantei reclamantului recurent.
Reprezentanta reclamantului-recurent depune la dosar chitanța nr. 41/27.08.2008, în cuantum de 1.500 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamantului-recurent solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în tot a acțiunii formulate și precizate, respectiv obligarea pârâtei la plata indemnizației de neconcurență cuvenită, cu cheltuieli de judecată. Arată că prima instanță în mod greșit a respins capătul de cerere privind plata indemnizației de neconcurență, neavând în vedere că la punctul XI alin.2 din contractul individual de muncă, se prevede clar plata acesteia de către compania pârâtă. În plus, în cauză s-a efectuat și o expertiză contabilă prin care s-a stabilit clar suma care i se cuvine reclamantului. În ce privește recursul pârâtei solicită respingerea lui ca nefondat.
Reprezentanta pârâtei-recurente solicită respingerea recursului reclamantului ca nefondat, susținând în continuare recursul pârâtei, solicitând admiterea lui și, în principal, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării de noi probe și efectuării unei contraexpertize, iar în subsidiar modificarea în parte a sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, respingerea în totalitate a acțiunii, respectiv respingerea și a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 40.691,10 lei, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare, cu cheltuieli de judecată. Arată că deși a solicitat, în temeiul art.212 Cod procedură civilă, efectuarea unei contraexpertize, motivat de faptul că expertul contabil, care a efectuat lucrarea, nu a dat dovadă de obiectivitate și nu a răspuns clar și concis la obiectivele expertizei și, totodată, a refuzat să facă aplicarea textelor incidente în speță. Susține că deși prima instanță, în motivarea hotărârii, invocă dispozițiile art.109 și art.117 din Codul muncii, a făcut o greșită aplicare a acestora. Susținerea reclamantului că a efectuat ore suplimentare, nu este reală și nu poate fi reținută, deoarece acesta nu a efectuat ore suplimentare în perioada pretinsă, aspect ce rezultă și din raportul de expertiză întocmit în cauză. De altfel, prin ore suplimentare se înțeleg orele efectuate peste durata normală a timpului de muncă, astfel cum este clar definit acesta de art.117 din Codul muncii. Mai mult, activitatea unui pilot este nenormată, iar caracterul nenormat este specific acestei activități, iar din expertiza efectuată nu rezultă că reclamantul ar fi efectuat ore suplimentare în vreuna din lunile expertizate, ci, dimpotrivă, că a efectuat 91 sau 100 de ore, ceea ce este sub durata normală, durata standard a timpului lunar de muncă fiind de 172 de ore, iar timpul maxim anual de muncă fiind de 2000 de ore. din care timpul total de zbor neputând depăși 900 de ore, astfel cum este prevăzut în Ordinul nr.393/2003. emis de Ministerul Transporturilor. A depus la dosar concluzii scrise pentru a fi avute în vedere la pronunțarea deciziei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 2178/15.05.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, a fost admisă în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul împotriva pârâtei "" și pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 40691,10 lei în cuantum brut, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate și neachitate reclamantului pe perioada 15.03.2004 -1.03.2006.
Totodată, a fost respinsă acțiunea în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata către reclamant a indemnizației de neconcurență pentru perioada 15.03.2004 - 15.02.2006 și au fost compensate onorariile avocațiale achitate de părți, reclamantul fiind obligat să plătească pârâtei suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând J din onorariu de expert ce a fost achitat integral de către pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că raporturile de muncă stabilite între părți își au sorgintea în contractul individual de muncă înregistrat sub nr.2690/29.11.2001, la Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, înregistrat ulterior la Inspectoratul Teritorial d e Muncă T sub nr.-/19.02.2003, contractul încheiat pe durată nedeterminată. Reclamantul a ocupat funcția de pilot comandant cu normă întreagă pe perioada 10.11.2001 - 15.02.2006.
Potrivit art.109 din Codul muncii, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi, respectiv de 40 de ore pe săptămână. Art.117 din Codul muncii prevede că munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal este considerată muncă suplimentară.
Munca suplimentară se compensează prin orele libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia, iar în cazul în care compensarea prin ore libere nu este posibilă în acest interval de timp, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu, corespunzător duratei acesteia și stabilit prin negociere, spor ce nu poate fi mai mic de 75 % din salariul de bază, potrivit art.119 coroborat cu art.120 din Codul muncii.
Conform raportului de expertiză și suplimentului la acesta, reclamantul a efectuat în beneficiul pârâtei un număr de 900 ore suplimentare și 52 de minute, care nu au fost compensate cu timp liber și nici plătite, astfel încât pârâta datorează reclamantului contravaloarea acestor ore suplimentare, respectiv suma brută de 40.691,10 lei.
Cu privire la pretențiile reclamantului de obligare a pârâtei la plata indemnizației de neconcurență, s-a reținut, de către instanța de fond, incidența dispozițiilor art.20 și art.21 din Codul muncii. Din cuprinsul contractului individual de muncă și al anexei la acesta rezultă că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele art.21 alin.1 și alin.2 din Codul muncii, deoarece nu sunt enumerate în concret activitățile interzise salariatului pe durata executării contractului individual de muncă sau după încetarea acestuia, astfel încât cererea de acordare a acestei indemnizații a fost respinsă ca neîntemeiată.
Reclamantul a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 2178/15.05.2008 a Tribunalului Timiș, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a acțiunii civile precizate a reclamantului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs se arată că reclamantul a fost angajatul societății pârâtei în perioada 10.11.2001 - 15.02.2006, iar în contractul său individual de muncă a fost înserată o clauză de neconcurență, fără ca angajatorul să-i achite indemnizația de neconcurență cuvenită.
Instanța de fond a respins capătul de cerere privitor la plata indemnizației de neconcurență, întrucât aceasta nu a fost redactată cu respectarea cerințelor art.21 alin.2 din Codul muncii, fără a avea în vedere că ea a fost redactată în anul 2001, când nu exista o reglementare expresă în legislația muncii a clauzei de neconcurență, iar reclamantul avea cunoștință de faptul că nu poate exercita profesia de pilot, instructor de piloți și examinator de piloți decât în cadrul "", deoarece în caz contrar era posibilă desfacerea disciplinară a contractului său individual de muncă.
Pe de altă parte, prima instanță nu a avut în vedere punctul XI alin.2 din contractul individual de muncă, conform căruia, la data intrării în vigoare a Legii nr. 53/2003, s-a modificat implicit forma și conținutul clauzei de neconcurență din contractul individual de muncă al reclamantului, corespunzător art.21 din Codul muncii.
Pârâta "" a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 2178/15.05.2008 a Tribunalului Timiș, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs se arată că, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art.117 din Codul muncii, deoarece reclamantul nu efectuat în perioada pretinsă ore suplimentare, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, precum și din textele de lege aplicabile în speță, respectiv: anexa 1 la contractul individual de muncă, art.2.1 și art.4.2 din Contractul colectiv de muncă nr. 249/17.06.2003, art.3.2, art.3.3 și art.5.1 din Contractul colectiv de muncă nr. 291/16.06.2005, art.3.2, art.3.3 și art.5.1 din Contractul colectiv de muncă nr.307/15.06.2006, art.3.1 și art.3.2 din Ordinul comun al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și al Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei nr.393/25.08.2003, pct. 4.2 din Cap.IV al Civile Române și clauza nr.2 din anexa la Directiva 2000/79/CE privitoare la Acordul european referitor la organizarea timpului de lucru al personalului mobil din aviația civilă.
Din cuprinsul reglementărilor legale enumerate anterior rezultă că, în speță, programul de muncă este nenormat, datorită specificului activității, că durata standard a timpului de muncă este de 172 ore pe lună și că pot fi considerate ore suplimentare doar orele ce depășesc această durată standard.
Față de prevederile legale aplicabile în speță, concluziile raportului de expertiză, preluate de către instanță, nu au nici un fundament juridic, deoarece reclamantul nu a efectuat ore suplimentare în condițiile prevăzute de art.117 din Codul muncii.
Din verificările efectuate de către expert rezultă că, în lunile expertizate reclamantul nu a efectuat numărul de 172 de ore, astfel încât numărul lucrate pe lună este sub nivelul prevăzut de Codul muncii.
Prin urmare, față de caracterul nenormat al timpului de muncă, numărul efectiv de ore prestate de către reclamant în decurs de o lună și de dispozițiile art.117 din Codul muncii, reclamantul nu a efectuat ore suplimentare.
Instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de contraexpertiză, apreciind că expertul a răspuns concis și cu precizie la obiecțiunile pârâtei, ceea ce nu s-a întâmplat.
Sentința recurată este corectă sub aspectul respingerii capătului de cerere prin care reclamantul-intimat a solicitat obligarea pârâtei la plata indemnizației de neconcurență, deoarece, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele art.21 alin.1 și alin.2 din Codul muncii.
În drept, se invocă art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă.
Reclamantul-intimat a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului declarat de către pârâtă ca neîntemeiat, arătând că prima instanță a reținut corect că reclamantul a prestat muncă suplimentară, iar aceasta nu i-a fost plătită conform prevederilor legale în vigoare.
Ordinul nr. 393/2003 se referă la limitarea timpului de muncă pentru personalul aeronautic civil navigant și stabilirea unor drepturi ale acestuiia și are ca temei legal art.4 lit.f din Codul aerian al României, astfel încât a fost emis pentru a asigura siguranța traficului în transporturile aeriene, iar nu pentru modificarea modului de normare a timpului de muncă stabilit de Codul muncii sau prin negocieri individuale ori colective. Acest ordin a fost avut în vedere de către expert la efectuarea raportului de expertiză, iar pârâta nu a contestat raportul de expertiză pe motiv că expertul nu ar fi ținut cont de acest act normativ.
Pârâta a făcut abstracție de prevederile cuprinse în Autorității din România referitoare la limitări privind timpul de muncă și de odihnă al personalului aeronautic civil navigant, care stabilesc obligativitatea acordării pentru piloți a cel puțin 96 de zile calendaristice libere de orice sarcini de serviciu, pe lângă zilele de repaos săptămânal și de concediu de odihnă anual, pentru recuperarea psihică și fizică a piloților și care nu pot fi confundate cu compensarea orelor suplimentare efectuate. Expertul contabil a aplicat aceste prevederi legale.
Față de prevederile art.1.13 și art.1.9 din Civile din România, orele de zbor nu se confundă cu orele de muncă în cazul personalului aeronautic civil navigant, cum greșit apreciază recurenta.
Raportul de expertiză s-a efectuat pe baza înscrisurilor puse la dispoziția expertului de către ambele părți, având în vedere și dispozițiile art.6 din HG nr.581/2001, în condițiile în care pârâta nu a pus la dispoziția expertului evidențe din care să rezulte perioada în care reclamantul a prestat muncă în favoarea pârâtei, respectiv: perioada de rezervă la aeroport, perioada de rezervă acasă/la hotel/la reședință, ședințe convocate de operatorul aerian cu membrii echipajelor, perioada de timp cât membrul unui echipaj se află la pregătirea teoretică și pe simulator, revalidare licență, examinările medicale periodice, motivând că nu deține astfel de evidențe.
Deși, conform art.287 din Codul muncii, pârâta avea sarcina probei, ea nu a depus dovezi pentru a se putea înlătura concluziile expertizei.
În recursul pârâtei se invocă noi temeiuri de drept, precum contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate la data de 15.06.2006, în condițiile în care reclamantul și-a dat demisia la 15.02.2006.
Pârâta a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele art.21 alin.1 și alin.2 din Codul muncii.
În drept, se invocă dispozițiile art.115 și următoarele Cod de procedură civilă.
Pârâta-recurentă a formulat concluzii scrise, prin care solicită, în principal, casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar modificarea în parte a acestei hotărâri, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii civile precizate, precum și respingerea recursului reclamantului ca nefondat.
La aceste concluzii scrise au fost anexate: raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit în dosarul nr- al Tribunalului București Secția a VIII - a, și raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit în dosarul nr- al Tribunalului București Secția a VIII -
În cuprinsul concluziilor scrise se arată că pârâta solicită casarea sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, întrucât nu este posibilă modificarea hotărârii, fiind necesară administrarea de probe noi, respectiv efectuarea unei contraexpertize, în condiâiile în care instanâa de fond a respins nelegal cererea pârâtei de efectuare a unei contraexpertize, apreciind că expertul a răspuns concis și cu precizie la obiecțiunile pârâtei, ceea ce nu s-a întâmplat în realitate. Totodată, se reiterează motivele de fapt și de drept expuse în cererea de recurs.
Examinând recursul reclamantului prin prisma motivelor invocate, a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și a dispozițiilor art.3041Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata unei indemnizații de neconcurență pe perioada 15.03.2004 - 15.02.2006, având în vedere clauza contractuală de la art.6 din anexa nr.3 la contractul individual de muncă al reclamantului, anexă încheiată la data de 10.11.2001, precum și art.21 din Codul muncii.
Art.6 din această anexă prevede: "pe perioada desfășurării activității ca salariat în cadrul "", domnul se obligă să nu presteze activitate indiferent de natura acesteia, pentru o altă persoană juridică, decât cu acordul prealabil, expres și redactat în scris al angajatorului".
Clauza contractuală sus-menționată nu reprezintă o clauză de neconcurență, conform art.21 alin.1 și alin.2 din Legea nr.53/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.72/05.02.2003, și potrivit art.21 alin.1 și alin.2 din Legea nr.53/2003, modificată prin art.I pct.12 din OUG nr.65/2005, aprobată prin Legea nr.371/2005.
Astfel, art.21 alin.2 din Legea nr.53/2003, prevedea că: "clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activitățile ce sunt interzise salariatului pe durata contractului". Or, art.6 din anexa 3 la contractul individual de muncă al reclamantului nu prevede aceste activități și nu interzice prestarea vreunei activități de către salariat, ci condiționează exercitarea unei activități în favoarea altei persoane juridice de exprimarea acordului prealabil al pârâtei "".
Art.21 alin.1 din Codul muncii, modificat prin OUG nr.65/2005, aprobată prin Legea nr.371/2005, dispune că: "la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părțile pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea prestată de angajatorul său", astfel că prevederile art.6 din Anexa 3 la contractul individual de muncă al reclamantului nu pot fi calificate ca reprezentând o clauză de neconcurență, cu atât mai mult cu cât nu sunt menționate nici cerințele obligatorii prevăzute de art.21 alin.2 din Codul Muncii, modificate prin OUG nr.65/2005, aprobată prin Legea nr.371/2005.
Dispozițiile pct.XI alin.2 din contractul individual de muncă nu au ca efect înlocuirea automată a dispozițiilor art.6 din Anexa 3 la contractul individual de muncă cu cele ale art.21 din Codul muncii, întrucât acest articol reglementează posibilitatea părților de a negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență, cu respectarea cerințelor de la alineatul 2.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea apreciază că art.6 din Anexa 3 la contractul individual de muncă al reclamantului nu cuprinde o clauză de neconcurență, astfel încât instanța de fond a respins, în mod legal și temeinic, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata indemnizației de neconcurență pe perioada 15.03.2004 - 15.02.2006 ca nefondată.
În temeiul art.312 alin.1 Cod pr.civilă, instanța va respinge recursul declarat de către reclamant ca neîntemeiat.
Examinând recursul declarat de către pârâtă prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art.304 pct.9 coroborate cu cele ale art.3041contractului individual de muncă contractului individual de muncă contractului individual de muncă contractului individual de muncă Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Instanța de fond nu a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.109 și art.117 din Codul muncii, cum susține pârâta recurentă, astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Susținerea recurentei că programul de muncă al reclamantului nu a fost normat, conform Anexei 1 la contractul individual de muncă, este.
La art.6 lit.a din Anexa 1 la contractul individual de muncă se prevede că "limitele minime de odihnă și limitele maxime de ore de zbor zilnice, lunare și anuale sunt cele stabilite prin legislația în vigoare", deci inclusiv prin contractele colective de muncă.
De altfel, chiar recurenta arată că durata standard a timpului de muncă lunar este de 172 de ore, sens în care invocă dispozițiile art.2.1 și art.4.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr.249/17.06.2003, art.3.2, art.3.3. și art.5.1. din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr.291/16.06.2005 și cele ale art.3.2, art.3.3. și art.5.1. din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr.307/15.06.2006, cu mențiunea că contractul colectiv de muncă nr.291/16.06.2005 și contractul colectiv de muncă nr.307/15.06.2006 prevăd durata normală a timpului de muncă lunar de 170 de ore în medie, iar contractul colectiv de muncă nr.307/15.06.2006 nu este aplicabil în cauză, deoarece este ulterior încetării contractului individual de muncă al reclamantului cu pârâta.
Dispozițiile din aceste contracte colective de muncă, prevederile Ordinului comun nr.43/393/25.08.2003 al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și al Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, precum și celelalte mențiuni de la art.6 lit.b - lit.d din Anexa 3 la contractul individual de muncă al reclamantului au fost avute în vedere și de către expert,
De altfel, Ordinul comun nr.43/393/25.08.2003 al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și al Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei se referă la limitarea timpului de muncă pentru personalul aeronautic civil navigant în scopul organizării siguranței traficului în transporturile aeriene, iar nu pentru a modifica normarea timpului de muncă stabilit de codul muncii ori prin contractul colectiv de muncă sau prin contractul individual de muncă.
În cazul personalului aeronautic civil, orele de zbor nu se confundă cu orele de muncă. În acest sens, art.1.13 din Civile Române referitoare la limitări privind timpul de muncă ( - ), emise de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, definește timpul de muncă pentru personalul aeronautic civil navigant ca fiind perioada de timp ce începe în momentul în care un membru de echipaj, solicitat de operator, începe un serviciu și se încheie în momentul în care membrul de echipaj este liber de orice sarcină de serviciu.
Conform art.1.9 din -, prin serviciu se înțelege orice activitate desfășurată în zbor sau la sol, asociată cu obiectul de activitate al operatorului aerian, pe care un membru de echipaj este chemat să o îndeplinească, respectiv: perioada de timp petrecută pentru poziționare, ce reprezintă transferul unui membru de echipaj din dispoziția operatorului în vederea executării sau după executarea unei misiuni de zbor și este de 1 oră înainte de decolare și 30 minute după aterizare; perioada de zbor efectiv, cuprinsă între decolare și aterizare; perioada de rezervă la aeroport; perioada de rezervă acasă/la hotel/la reședință; perioada de timp în care participă la ședințele convocate de operatorul aerian cu membrii echipajelor; perioada de timp cât membrul unui echipaj se află la pregătirea teoretică și pe simulator, revalidarea licență și la examinările medicale periodice.
Încălcarea prevederilor pct.4.2 din Cap IV al - și ale art.111 din Codul muncii, dă naștere dreptului salariatului de a refuza efectuarea orelor suplimentare de muncă ce depășesc durata maximă a timpului de muncă reglementată prin aceste articole, dar nu îndreptățește angajatorul să refuze plata tuturor orelor suplimentare prestate de angajat, dat fiind caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor ce incumbă părților unui contractul individual de muncă.
Clauza 2: "timp de lucru" din Directiva 2000/79/CE prevede că timpul de lucru reprezintă întreaga perioadă pe durata căreia lucrătorul se află la muncă la dispoziția angajatorului, exercitându-și activitatea sau funcțiile în conformitate cu legislația și/sau practicile naționale, adică potrivit dispozițiilor legale menționate anterior.
Din cuprinsul raportului de expertiză, întocmit de expert, și al răspunsului expertului la obiecțiunile formulare de către părți rezultă că expertul a avut în vedere toate actele normative invocate de către pârâta-recurentă ca fiind aplicabile în speță, precum și înscrisurile prezentate atât de către reclamant, cât și de către pârâtă.
Art.287 din Codul muncii dispune că, în conflictele de muncă, sarcina probei revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Angajatorul a depus la dosar doar un înscris denumit "pontaj", din cuprinsul căruia nu rezultă că ar fi compensat orele suplimentare de muncă prestate de către reclamant cu timp de odihnă, în condițiile în care efectuarea acestora este atestată de către carnetul de zbor al pilotului, care poartă semnătura de confirmare și ștampila unității și care, potrivit art.6 din nr.HG581/2001, reprezintă un înscris doveditor pentru activitatea prestată de către reclamant.
Din cele expuse anterior, rezultă că raportul de expertiză a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale aplicabile în cauză și pe baza probelor administrate în cauză de către cele două părți.
Rapoartele de expertiză contabilă judiciară întocmite în dosarele nr- și nr- ale Secției a VIII - a a Tribunalului București reprezintă probe extrajudiciare, efectuate în cauze privind alți salariați, care nu pot înlătura concluziile raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză de expert u.
Pârâta a solicitat efectuarea unei contraexpertize, arătând că expertul contabil u "nu a dat dovadă de obiectivitate și nu a răspuns în mod concret cu privire la obiectivele formulate" și "nu a răspuns fundamentat și concis nici la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză".
Având în vedere că, în cauză, s-a mai efectuat o expertiză judiciară de către expertul și răspunsul la obiecțiunile părților, întocmit de acest expert, precum și criticile generice formulate de pârâtă cu privire la raportul de expertiză, întocmit de expert u, în cuprinsul cererii de încuviințare a contraexpertizei, în condițiile în care expertul uar ăspuns atât obiectivelor de expertiză stabilite de instanță, la cererea părților, cât și la obiecțiunile formulate de către părți cu privire la raportul de expertiză, Curtea apreciază, prin raportare la dispozițiile art.201 alin.1 și art.212 alin.1 Cod de procedură civilă, că instanța de fond a respins în mod corect cererea pârâtei de efectuare a unei contraexpertize, astfel încât nu se impune casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare la prima instanță în vederea administrării probei cu contraexpertiză contabilă în cauză.
Deci cele expuse anterior, rezultă că, în speță, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă și nici vreun alt motiv de nelegalitate sau netemeinicie, astfel încât, în temeiul art.312 alin.1 raportat la art.304 pct.9 și art.3041Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de către pârâtă ca nefondat.
În baza art.276 Cod de procedură civilă, instanța va compensa în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți cu plata onorariului de avocat în recurs, conform chitanțelor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de către reclamantul-recurent și pârâta-recurentă " " VII împotriva sentinței civile nr.2178/15.05.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Compensează în totalitate cheltuielile de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 8 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
DR.- - - - - -
GREFIER,
Red./12.11.2008
Thred./12.11.2008
Ex.2
Prima inst. - - - Trib.T
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Maria Ana
