Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 467/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 467/R-CM
Ședința publică din 04 Iunie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Veronica Șerbănoiu Bădescu JUDECĂTOR 2: Florica Răuță
Judecător: - -
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B, sector 5,- și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Râmnicu V, str.G-ral, nr.17, județul V, împotriva sentinței civile nr.307 din 07 aprilie 2008,pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile procesuale, respectiv, recurenții-pârâți, intimații-reclamnți, -, și intimații-pârâți Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează instanței că s-a solicitat judecata în lipsă.
Având în vedere că este procedură îndeplinită și că s-a solicitat judecata în lipsă în conformitate cu prevederile art.242 Cod procedură civilă, Curtea rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA
Examinând recursurile civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 15 octombrie 2007, reclamanții, -, și au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se dispună obligarea pârâților la recunoașterea și la plata unor despăgubiri bănești, reprezentând o sumă egală cu valoarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariu, conform dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data de 1 octombrie 2004 și până la zi și apoi în continuare; obligarea pârâților să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar". Acest text legal a fost abrogat expres prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, începând cu data de 1 octombrie 2000.
Reclamanții consideră că abrogarea este neconstituțională și discriminatorie, întrucât dreptul la sporul în discuție le-a fost acordat printr-o lege organică, așa cum se dispune prin art. 72 pct.3 lit.h și i din Constituția României în forma aflată în vigoare la vremea respectivă, iar Ordonanța nr. 83/2000 este o ordonanță ordinară emisă cu încălcarea art. 114 alin.1 din Constituția în vigoare la data respectivă.
Sub acest aspect s-a încălcat și principiul ierarhiei actelor juridice consacrat în art. 51, art. 72, art. 74 și art. 114 din Constituția în vigoare la data respectivă, în Legea nr. 24/2000, precum și în constituția revizuită, deoarece ordonanța menționată a reglementat într-un domeniu de nivel superior.
Neacordarea sporului solicitat este și discriminatorie, întrucât este acordat unei largi categorii socio-profesionale, respectiv, prin art.25-27 din Legea nr.138/1999 este reglementată acordarea unor sporuri pentru activități cu un grad ridicat de risc ori pentru activități care solicită o încadrare psihică foarte ridicată, sporul cuprins între 16% - 50% pentru personalul militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică, siguranță națională și personalul civil din aceste instituții; pentru funcționarii publici cu statut principal din sistemul administrației penitenciare, pentru polițiști, pentru personalul din serviciile de probațiune, care potrivit fișei postului desfășoară activități în penitenciar, pentru personalul didactic ce beneficiază la fiecare tranșă de vechime în învățământ de un spor de 3% din salariul de bază, etc.
În drept s-au invocat dispozițiile art.2 alin.1 din OG nr. 137/2000 republicată, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art.55 din Codul Muncii și concluzionează în sensul că există o discriminare și sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor bănești cuvenite.
Prin sentința civilă nr.307 din 7 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, s-a luat act de împrejurarea că reclamanta a renunțat la judecarea cererii.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.
S-a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții, -, și și obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea să plătească acestora drepturile salariale reprezentând sporul de suprasolicitare neuropsihică de 50 % din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 01.01.2003 și în continuare, sume actualizate cu indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective.
Aceiași pârâți au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților.
A fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Justiției și obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate anterior.
A fost respins capătul de cerere privind plata dobânzilor legale.
S-a reținut astfel, în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, că nu este întemeiată motivat de faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 22/2002 aprobată prin Legea nr. 188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de sat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, acesta are calitate procesuală pasivă.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, având obligația potrivit art.2 din același act normativ, să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al Ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Față de aceste considerente, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, conform dispozițiilor legale menționate, are calitate procesuală pasivă în cauză.
Referitor la excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul constată că aceasta nu este întemeiată, întrucât în cauza dedusă judecății prin soluția ce urmează a se pronunța instanța nu pătrunde în sfera de autoritate și de competență a legiuitorului, ci verifică temeinicia sau netemeinicia pretențiilor deduse judecății. Aceeași soluție juridică va fi pronunțată și față de excepția inadmisibilității promovării prezentei acțiuni față de statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia în interesul Legii nr. 21/10 martie 2008.
Față de aceste considerente, a fost respinsă excepția invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune pentru perioada 2003 și 2004 invocată de Ministerul Justiției, instanța a respins această excepție, având în vedere recursul în interesul legii, pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.21/10.03.2008, prin care s-a consacrat și recunoscut dreptul personalului salarizat în baza Legii nr.50/1996, de a beneficia de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Pe fondul cauzei, reclamanții, în calitate de judecători și personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Brezoi, au formulat acțiune privind acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50%, astfel cum a fost prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996.
În forma inițială a acestui act normativ, acest spor ca parte componentă a salariului, astfel cum este definit prin prevederile art.155 Codul Muncii nu era prevăzut în Legea nr. 50/1996. Prin OG nr. 56/1997 care a completat OG nr.9/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, prin art. 421, devenit ulterior, ca urmare a renumerotării, art.47 din Legea nr. 50/1996 s-a introdus dreptul reclamanților de a se acorda un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Legea este actul juridic al Parlamentului elaborat în conformitate cu Constituția potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și mai importante, are forță juridică superioară tuturor celorlalte acte normative și emană de la organul suprem al puterii în stat. Noțiunea de supremație juridică a legii constă în faptul că norma stabilită de ea trebuie să corespundă celor cuprinse în Constituția României și toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea, fiindu-i subordonate din punct de vedere al eficacității juridice.
Potrivit dispozițiilor Constituției României în vigoare la acea dată, respectiv art.114 alin.1, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Însă, potrivit art.72 pct.3 lit. h și i din acea Constituție, printr-o lege organică se reglementează organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, precum și regimul general privind raporturile de muncă. Or, un element esențial al raportului de muncă îl reprezintă tocmai salariul și ca atare, trebuia să fie reglementat numai printr-o lege organică.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, în temeiul art.VI din OG nr.9/1997 și modificată prin OG nr. 56/1997, OUG nr.75/1997 și Legea nr.154/1998: pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
Textul art.47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres prin art.1 pct.41 din OG nr. 83/2003. Totodată, prin art.50 alin.2 din OUG nr.177/2002 a fost abrogat art.11,precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora din Legea nr. 50/1996.
La rândul său, OUG nr.177/2000 a fost abrogată prin art.41 lit.a din OUG nr. 27/2007.
Susținerea reclamanților că în acest mod dreptul reglementat de art. 47 din Legea nr. 50/1996 a rămas în vigoare după data abrogării exprese prin nr.OG 83/2000 și până la data de 1.02.2007 a fost privită ca întemeiată, întrucât acest articol a fost abrogat printr-un act normativ cu o forță juridică de eficiență inferioară cu actul normativ prin care a fost acordat. Aceleași statuări au fost reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul Legii nr.2]1/10 martie 2008, conform cărora "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații - asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede că: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți este un drept de creanță, un bun în sistemul european, susceptibil de a fi protejat de art. 1 din primul Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994. Prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun, or, o privare de proprietate nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În acest sens trebuie precizată opinia constantă a Curții de la Strasbourg, conform căreia trebuie menținut un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Din cuprinsul OG nr.83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr. 50/1996 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și a personalului auxiliar de specialitate asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică,
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 care a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului urmând a da preponderență și aplicabilitate juridică acestui din urmă text legal.
Referitor la cererea reclamanților de a se acorda acest spor și pentru viitor, tribunalul a constatat că rațiunile care justifică acordarea acestui drept sunt actuale și subzistă și pentru viitor astfel încât se impune acordarea acestui drept și în continuare.
Față de considerentele expuse, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând spor de risc și de solicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută lunară, indemnizație așa cum a fost modificată prin includerea altor sporuri, drept cuvenit începând cu data de 1 octombrie 2004 și în continuare, ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Au fost obligați aceeași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să vireze celorlalți pârâți fondurile necesare achitării acestor drepturi bănești menționate.
Împotriva acestei sentințe în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pârâtul Ministerul Justiției a invocat dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând următoarele:
Într-un prim motiv de recurs s-a arătat că dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, care au reglementat sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, au fost abrogate prin nr.OG83/2000, ceea ce înseamnă că prima instanță a aplicat dispoziții legale abrogate, abrogarea făcându-se cu respectarea dispozițiilor constituționale și a celor de tehnică legislativă.
De altfel, Ordonanța nr.83/2000 nu a avut în nici un caz ca finalitate diminuarea drepturilor salariale, ci, dimpotrivă, creșterea acestora prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a altor sporuri, indemnizația unică de care beneficiau reclamanții la acel moment.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a criticat concluzia instanței de fond privind incidența dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 al Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Astfel, în practica sa, Curtea a stabilit că acest protocol se aplică numai cu privire la dreptul de creanță, cu condiția ca acest drept să existe în patrimoniul celui care invocă protecția sa.
Cum reclamanții nu beneficiază de spor de stres pentru că legea nu-l prevede, rezultă că aceștia nu sunt titularii unui drept existent în patrimoniul lor pe care angajatorul refuză să-l plătească.
Concluzionează recurentul, că art.1 din Protocolul 1 nu are scopul de a împiedica statele să schimbe sistemele de salarizare, să abroge sau să prevadă drepturi în alt conținut, cu atât mai mult cu cât în perioada în care s-a acordat sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică drepturile salariale ale personalului din sistemul justiției au fost majorate substanțial.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința sub următoarele aspecte:
În mod greșit prima instanță a apreciat că acest recurent are calitate procesuală pasivă, deși atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților au Tribunalul Vâlcea, Curtea de APEL PITEȘTI și Ministerul Justiției, fără ca în raporturile de muncă existente între aceștia Ministerul Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel.
Recurentul este ordonator principal de credite, așa cum este și Ministerul Justiției, astfel că nu poate fi obligat la plată pentru salariații altor instituții, iar creditele bugetare acordate unor ordonatori principali de credite prin Legea bugetară anuală nu pot fi virate și utilizate pentru alt ordonator principal de credite.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este bine determinat prin Legea nr.500/2002, iar Guvernul este cel care răspunde de realizarea prevederilor bugetare și repartizează ordonatorilor principali de credite sume de la bugetul de stat.
S-a mai arătat că Legea bugetului de stat este o lege organică ce poate fi modificată numai în condițiile prevăzute de lege, recurentul neavând nici un fel de atribuții în acest sens. Ca atare, suplimentarea cheltuielilor stabilite prin Legea bugetului de stat, se poate face numai pe bază de lege, fiind o problemă de legiferare.
Prin admiterea acțiunii, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, întrucât prevederile legale referitoare la sporul de risc și solicitare neuropsihică au fost abrogate expres prin art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, ceea ce înseamnă că pretențiile reclamanților se sprijină pe acte normative abrogate.
În nici un caz nu se poate aprecia că prin abrogarea unui act de abrogare anterior s-ar fi repus în vigoare actul normativ inițial, această regulă aplicându-se numai ordonanțelor de guvern care cuprind norme de abrogare și care au fost respinse ulterior prin lege, ceea ce nu este cazul în speță.
Mai mult, acțiunea formulată nu este motivată.
Recursurile sunt nefondate.
Primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Justiției, precum și cel de-al doilea motiv de recurs al pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor sunt nefondate și, întrucât prin amândouă se critică netemeinicia soluției primei instanțe care a aplicat dispoziții legale abrogate, urmează ca ambele motive să fie analizate împreună.
Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Vâlcea nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece nu a făcut decât să interpreteze dispozițiile legale aplicabile în cauză, fără a intra în domeniul puterii legislative.
În altă ordine de idei, contrar susținerilor făcute de Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că acțiunea promovată de reclamanți a fost motivată în fapt și în drept, expunându-se pe larg argumentele pentru care se solicită admiterea acțiunii.
Sporul de 50% solicitat prin prezenta acțiune a fost reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996, text în conformitate cu care " pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 a fost abrogat expres art.47 din Legea nr.50/1996, dar abrogarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă.
Astfel, pe de o parte, potrivit art.107 alin.3 din constituția în vigoare la acea dată, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. În baza acestei dispoziții constituționale, prin art.1 lit.q pct.1 din Legea nr.125/13.07.2000 (publicată în nr.331/17.07.2000) Guvernul a fost abilitat ca până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2000, să emită ordonanțe în diverse domenii, inclusiv cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996. Cu toate acestea prin nr.OG83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996. În acest fel au fost încălcate prevederile art.56-62 ale Legii nr.24/2000 (modificată și completată prin Legea nr.189/2004) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții care reglementează modificarea, completarea și abrogarea ca pe evenimente legislative distincte.
Rezultă așadar, că în absența unei abilitări privind emiterea unei ordonanțe cu privire la abrogarea vreunei dispoziții din Legea nr.50/1996, Guvernul nu putea să procedeze la abrogarea vreunei prevederi legale din acest act normativ. Abilitarea de a abroga anumite texte de lege trebuie prevăzută expres în cuprinsul legii de abilitare.
Pe de altă parte, se observă că Legea nr.50/1996, deși lege organică, a fost abrogată printr-o ordonanță de guvern, aspect ce contravine Constituției.
Astfel, potrivit dispozițiilor Constituției României în vigoare la acea dată, respectiv art.114 alin.1, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
De asemenea, potrivit art.72 pct.3 lit.h și i din Constituție, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, precum și regimul general privind raporturile de muncă trebuie reglementate printr-o lege organică și, întrucât un element esențial al raporturilor de muncă îl reprezintă tocmai salariul, rezultă că Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești este o lege organică.
În concluzie, indiferent de finalitatea pe care a avut-o nr.OG83/2000, abrogarea prin acest act normativ a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a celor de tehnică legislativă, motiv pentru care ea nu poate produce efecte.
Al doilea motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Justiției este de asemenea nefondat.
Conform art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat într-adevăr că dreptul de creanță constituie un bun în sensul art.1, iar acest drept trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecția sa.
recurentul că o atare condiție nu este îndeplinită în speță, de vreme ce legislația nu prevede un spor de stres pentru reclamanți.
Așa cum s-a arătat însă mai sus, dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 au rămas în vigoare și după adoptarea nr.OG83/2000, ca urmare a faptului că abrogarea lor s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă, ceea ce înseamnă că dreptul de creanță ce se cere a fi ocrotit există în patrimoniul reclamanților.
Cum reclamanții au fost lipsiți de acest drept fără a exista o cauză de utilitate publică, așa cum statuează art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, rezultă că prima instanță a făcut o corectă aplicare a acestui text de lege.
Primul motiv de recurs formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat.
Astfel, conform art.19 din Legea nr.500/2002, atribuțiile acestui minister constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție, luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal bugetare etc. ceea ce înseamnă că în acțiunea prin care se solicită obligarea sa la alocarea fondurilor bănești necesare plății acestor drepturi, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă.
Față de aceste considerente, ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.307 din data de 7 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4 iunie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/04.07.2008.
Jud.fond:.
.
Președinte:Veronica Șerbănoiu BădescuJudecători:Veronica Șerbănoiu Bădescu, Florica Răuță
